Diasparul nu fu prea încîntat să-l revadă pe Alvin. Oraşul continua să fie în fierbere, aidoma unui muşuroi imens, zgîndărit violent cu băţul de un copil neastîmpărat. Încă şovăia în a înfrunta realitatea, dar cei ce refuzau să admită existenţa Lysului şi a lumii exterioare nu mai aveau unde să se ascundă. Băncile Memoriei încetaseră să-i mai accepte. Indivizi încercînd să se agaţe de visele lor şi să se refugieze în viitor, intrau acum zadarnic în Palatul Creaţiei: Flacăra dizolvatoare refuza să-i mai întîmpine, refuzînd să-i mai deştepte peste o sută de mii de ani depărtare pe fluviul temporal. Orice apel adresat Computerului Central se dovedea inutil, iar acesta nu explica nimănui logica acţiunilor sale. Respinşii se vedeau nevoiţi să revină în oraş, pentru a se confrunta cu problemele propriei epoci.
Alvin şi Hilvar aterizaseră la periferia parcului, nu departe de Palatul Consiliului. Pînă în ultima clipă Alvin nu fusese sigur dacă nava putea coborî prin ecranele protective ale oraşului. Cerul Diasparului, ca de altfel totul legat de el, era artificial. Noaptea, cu amintirile înstelate de ceea ce pierduse Omul, nu era niciodată lăsată să pogoare aici, şi în plus se asigura în acest mod paza împotriva furtunilor bîntuind uneori deşertul şi acoperind cerul cu perdele mişcătoare de nisip.
Paznicii invizibili le permiseră însă trecerea, iar cînd Diasparul apăru dedesubt, Alvin ştiu că ajunsese acasă. Oricît l-ar fi atras Universul şi tainele sale, el se născuse şi aparţinea acestui loc. Nu avea să-l satisfacă niciodată, dar de revenit va reveni mereu. Traversase jumătate din galaxie ca să afle acest simplu adevăr.
Mulţimea se adună înainte ca vasul să aterizeze. Alvin îşi puse întrebarea cum urmau să-l primească concitadinii. Le distingea perfect chipurile, privindu-i pe ecran. Sentimentul dominant părea a fi curiozitatea ― în sine, ceva nou pentru Diaspar. Curiozitatease amesteca cu neliniştea, iar ici-colo i se observau semne clare de teamă. Nimeni, gîndi oarecum trist tînărul, nu arăta bucuros de întoarcerea lui.
Pe de altă parte, Consiliul îl întîmpină cu braţele deschise ― deşi din pură prietenie. Cu toate că el provocase criza respectivă, era singurul în stare să pună bazele viitoarei politici a Diasparului. Îl ascultară cu atenţie povestindu-şi drumul spre sistemul celor Şapte Sori şi întîlnirea cu Vanamonde. Le răspunse la întrebări cu o răbdare surprinzătoare probabil pentru toţi. Alvin descoperi destul de repede că pe primul loc, în minţile lor, se situa frica faţă de Invadatori, chiar dacă evitau s-o pomenească. Figurile lor indicară clar posomorîrea cînd el abordă subiectul în mod deschis.
― Dacă Invadatorii se mai găsesc în Univers, atunci cu siguranţă ar fi trebuit să-i întîlnesc în centrul galaxiei. Dar în preajma celor Şapte Sori nu există viaţă inteligentă şi o bănuiam încă înainte ca Vanamonde să ne-o confirme. Eu cred că Invadatorii au dispărut de multe ere. În mod cert, Vanamonde, probabil de o vîrstă cu Diasparul, nu ştie nimic despre ei.
― Să discutăm următoarea ipoteză, interveni unul dintre Consilieri. Dacă, într-un mod ce depăşeşte actuala noastră înţelegere, Vanamonde e un urmaş al Invadatorilor. Şi-a uitat originea, fapt care nu înseamnă că într-o bună zi nu poate redeveni periculos.
Hilvar, asistînd doar ca spectator, nu aşteptă permisiunea să vorbească. Pentru prima dată Alvin îl văzu într-atît de furios.
― Vanamonde a privit în mintea mea, rosti Hilvar, iar eu am întrezărit ceva din mintea lui. Lysul a aflat deja multe despre el, deşi nu a descoperit încă ce anume este. Un lucru însă-i sigur: este prietenos. S-a bucurat cînd ne-a întîlnit. Nu avem de ce ne teme de el.
După această izbucnire urmă un moment de tăcere, iar Hilvar se aşeză la loc cu o expresie puţin stînjenită. Din acea clipă tensiunea din Sala Consiliului se micşoră considerabil, de parcă o povară se ridicase de pe inimile celor prezenţi. Şi fireşte, Preşedintele nu încercă, cum i-ar fi cerut datoria, să-l mustre pe Hilvar pentru întrerupere.
Audiind dezbaterile, Alvin observă destul de repede că în cadrul Consiliului se conturaseră trei curente. Conservatorii, în minoritate, continuau să spere că timpul putea fi întors înapoi şi să se reinstaureze vechea ordine. Oricît de absurd ar fi părut, ei se agăţau de speranţa că Diaspar şi Lys puteau fi convinse să uite iarăşi una de cealaltă.
Progresiştii alcătuiau un alt grup minoritar, dar prezenţa lor în Consiliu îl surprindea în mod plăcut pe Alvin. Fără să fie tocmai încîntaţi de invazia din exterior, se hotărîseră să o utilizeze cît mai bine în folosul lor. Unii dintre ei ajunseseră chiar să sugereze modalităţi de a depăşi barierele psiholpgice care izolaseră Diasparul mai eficient decît cele fizice.
Majoritatea membrilor Consiliului, reflectînd cu exactitate starea de spirit a cetăţenilor, adoptase o atitudine de expectativă, aşteptînd o clarificare a tendinţelor în evoluţie, înţelegeau că nu se punea problema planificării pe termen lung şi pînă nu se limpezea situaţia nu încercau să urmeze o cale bine definită.
Cînd şedinţa luă sfîrşit, Jeserac se alătură celor doi tineri. Părea schimbat de la ultima întîlnire ― şi despărţire ― din Turnul lui Loranne, atunci cînd pustiul se întinsese sub ei. Schimbarea nu era una la care Alvin să se fi aşteptat, deşi se încadra într-o categorie pe care avea s-o întîlnească tot mai frecvent în zilele următoare.
Tutorele său arăta mai tînăr, ca şi cum trupul lui găsise un combustibil nou, mai puternic, în adîncul său. În ciuda vîrstei, se număra printre cei capabili să răspundă provocării azvîrlite Diasparului de către Alvin.
― Am noutăţi pentru tine, începu el. Îl cunoşti pe senatorul Gerane, nu-i aşa?
După o clipă de nedumerire, tînărul îşi aminti.
― Sigur că da… a fost unul dintre primii oameni pe care i-am întîlnit în Lys. Nu face parte din delegaţia lor?
― Ba da. Am ajuns la o înţelegere reciprocă excelentă. E un individ sclipitor; cunoaşte despre mintea omenească mai multe lucruri decît aş fi crezut că e posibil ― deşi mi-a spus că după normele Lysului, el este un începător. La noi a iniţiat un proiect care sînt sigur că-ţi va place. Doreşte să analizeze cauzele ce ne reţin în oraş şi crede că, atunci cînd va descoperi modul cum ne-au fost impuse, le va putea înlătura. Lucrează deja cu vreo douăzeci dintre noi.
― Şi cu tine?
― Da, încuviinţă Jeserac, trădînd o modestie pe care Alvin rareori o întîlnise. Nu este uşor şi nici plăcut… dar te stimulează.
― Cum lucrează Gerane?
― Foloseşte mai multe poveşti-saga. A creat o întreagă serie şi ne studiază reacţiile la parcurgerea lor. N-am bănuit că la vîrsta mea am să revin la amuzamentele copilăriei.
― Ce sînt astea, saga? întrebă Hilvar.
― Lumi de vis, imaginare, răspunse Alvin. De fapt, majoritatea sînt imaginare, pentru că unele se bazează probabil pe fapte istorice. În celulele de memorie ale oraşului sînt înregistrate mii şi milioane; îţi poţi alege orice doreşti, aventuri, experienţe inedite, şi întotdeauna ele îţi vor părea absolut veridice atît timp cît impulsurile aparatelor îţi alimentează creierul.
Se întoarse către Jeserac:
― Ce tip de saga foloseşte?
― După cum era de aşteptat, majoritatea se referă la părăsirea Diasparului. Unele ne poartă în perioada primelor noastre vieţi, cît mai aproape de timpul întemeierii oraşului. Gerane consideră că apropiindu-se mai mult de originea acestor constrîngeri mentale, îi va fi mai uşor să le analizeze,
Alvin se simţi extrem de încurajat. Strădaniile lui ar fi fost doar pe jumătate împlinite dacă, deschizînd porţile Diasparului, ar fi constatat că nimeni nu iese prin ele.
― Chiar doreşti să fii în stare să ieşi din Diaspar? întrebă viclean Hilvar.
― Nu, răspunse Jeserac fără ezitare. Ideea mă îngrozeşte. Totuşi, înţeleg că am greşit fundamental considerînd Diasparul singurul lucru important de pe lume, iar raţiunea îmi spune că ceva trebuie făcut pentru a îndrepta greşeala. Din punct de vedere emoţional, nu sînt capabil deocamdată să părăsesc oraşul. Poate niciodată nu voi izbuti. Oricum, Gerane apreciază că unii dintre noi vor reuşi să ajungă în, Lys, iar eu sînt dispus să-l ajut în experiment… deşi pe jumătate, continui să sper că va eşua.
Alvin îşi privi cu un respect înnoit bătrînul tutore. Nu avea sâ mai nesocotească niciodată puterea sugestiei şi nici să subestimeze forţele capabile să împingă un om la acţiuni împotriva logicii. Nu se putea reţine să nu compare curajul calm al lui Jeserac cu fuga speriată a lui Khedron, chiar dacă, luînd în considerare cele învăţate în ultima vreme despre natura umană, îi venea greu să-l condamne pe Bufon pentru fapta sa.
Era convins de succesul încercării lui Gerane. Poate Jeserac era prea bătrîn pentru a sparge şablonul atîtor vieţi, indiferent cît ar fi dorit să păşească pe un drum nou. Chestiunea avea puţină importanţă, deoarece aveau să reuşească alţii, conduşi de priceperea psihologilor din Lys. Iar în clipa în care primii urmau să scape din tiparele vechi de un miliard de ani, rămînea doar o chestiune de timp ca şi restul să-i urmeze.
Se întrebă ce se va întîmpla cu Diaspar, cu Lys, cînd barierele vor dispare complet. Cumva, din ambele civilizaţii trebuiau salvate elementele cele mai capabile şi contopite într-o cultură nouă, mai sănătoasă. O sarcină dificilă ce necesita înţelepciunea şi răbdarea ambelor părţi.
Unele dificultăţi apăruseră deja, prcvestindu-le pe cele viitoare. Vizitatorii din Lys refuzaseră cu politeţe să locuiască în casele oferite în oraş. Îşi instalaseră corturile în parc, într-un peisaj reamintindu-le ţinutul lor. Hilvar constituise singura excepţie. Deşi nu-i plăcea să stea într-o odaie cu mobilier efemer şi pereţi mişcători, acceptase cu bravură ospitalitatea lui Alvin, asigurat de promisiunea unei şederi scurte.
Pînă atunci, Hilvar nu se simţise niciodată singur. În Diaspar cunoscuse totuşi singurătatea. Pentru el, oraşul era mai straniu decît fusese Lys pentru Alvin. Se simţea oprimat şi copleşit de infinită lui.complexitate, de nenumăraţii străini părînd să umple fiecare centimetru de spaţiu din jur. În Lys îi cunoştea aproximativ pe toţi, fie că îi întîlnise fizic, fie că nu. O mie de vieţi nu i-ar fi ajuns însă să-i cunoască pe toţi cetăţenii Diasparului, şi cu toate că înţelegea că sentimentului respectiv îi lipsea logica, se simţea deprimat. Doar loialitatea faţă de Alvin îl reţinea acolo, într-un mediu ce nu avea nimic comun cu lumea sa şi cu el însuşi.
Încercase adesea să analizeze simţămintele ce-l legau de Alvin. Era conştient că prietenia lui izvora din aceeaşi sursă care-l făcea să iubească creaturile mici şi dîrze, şi i-ar fi uimit pe toţi aceia ce-l considerau pe Alvin un individ hotărît, încăpăţînat, interiorizat, neavînd nevoie de afecţiunea nimănui şi incapabil s-o ofere în schimb chiar dacă ar fi primit-o.
Hilvar însă ştia mai bine. Instinctiv, o înţelesese încă de la început. Alvin era un explorator şi toţi exploratorii caută ceva pierdut. Rareori izbutesc să-l găsească, dar aproape niciodată reuşita nu le oferă satisfacţii mai mari decît căutarea în sine.
El nu ştia ce anume căuta Alvin. Pe prietenul lui îl mînau forţe declanşate cu eoni în urmă, de către plănuitorii de geniu ai Diasparului, ori de către oamenii încă mai geniali care li se împotriviseră. Aidoma oricărei fiinţe umane, Alvin era într-o anumită măsură o maşină, acţiunile fiindu-i determinate de moştenirea lui ereditară. Amănuntul nu influenţase cu nimic nevoia lui de înţelegere şi simpatie şi nu-l făcea imun în faţa singurătăţii ori frustrării. Pentru concitadinii săi reprezenta un individ atît de surprinzător încît uneori, uitau că şi el împărtăşea aceleaşi sentimente. Numai un străin, provenind dintr-un mediu cu totul diferit, putea să-l privească ca pe o fiinţă umană.
În numai cîteva zile de la sosirea în Diaspar, Hilvar întîlnise mai mulţi oameni decît în toată viaţa sa de pînă atunci. Întîlnise… dar practic nu ajunsese să cunoască pe nici unul. Deoarece trăiau laolaltă într-un spaţiu atît de restrîns, locuitorii oraşului păstrau mereu o rezervă greu de învins. Singura izolare cunoscută era aceea a minţii şi se agăţau de ea chiar atunci cînd participau la nesfîrşitele activităţi sociale din oraş. Lui Hilvar îi părea rău pentru ei, chiar dacă ştia că ei nu aveau nevoie de simpatia lui. Nu realizau ce anume le lipsea, nu înţelegeau sentimentul cald al apartenenţei la comunitate, la un grup care îi unea pe toţi în societatea telepatică a Lysului. Deşi îndeajuns de politicoşi pentru a se preface, era evident că cei mai mulţi dintre interlocutorii lui îl priveau compătimitori, bănuindu-l că ducea o existenţă teribil de monotonă şi de plictisitoare.
Pe Eriston şi Etania, părinţii lui Alvin, Hilvar îi etichetase destul de repede ca lipsiţi de personalitate, oameni blajini, total dezorientaţi. I se părea foarte derutant să-l audă pe prietenul său numindu-i mamă şi tată ― cuvinte care, în Lys, continuau să-şi menţină străvechiul înţeles biologic. Avea nevoie de un permanent efort de imaginaţie ca să-şi amintească faptul că legile vieţii şi ale morţii fuseseră abrogate de creatorii Diasparului. Existau momente cînd considera că, în ciuda activităţilor din jur, oraşul era pe jumătate mort, pentru că nu avea copii.
Se întreba ce avea să se întîmple cu Diaspar acum, cînd lunga lui izolare luase sfîrşit. Credea că lucrul cel mai nimerit ar fi fost distrugerea Băncilor Memoriei, ce menţineau oraşul în tipare rigide de atîtea epoci. Oricît de miraculoase ― poate constituiau apogeul unei ştiinţe ― ele reprezentau creaţia unei civilizaţii bolnave, o civilizaţie înspăimîntată de prea multe lucruri. Unele dintre acele temeri se bazau pe realităţi, însă altele erau simple produse ale închipuirii. Hilvar cunoştea cîte ceva din primele rezultate ale explorării minţii lui Vanamonde. În cîteva zile urmau să le afle şi locuitorii Diasparului… şi să descopere cît anume din trecutul său fusese mit.
Lipsit de Băncile Memoriei, oraşul avea să moară într-o sută de ani, căci oamenii lui pierduseră capacitatea de a se reproduce singuri. Asta era dilema ce trebuia soluţionată. Hilvar întrezărise deja o posibilă rezolvare. Orice problemă tehnică are întotdeauna un răspuns, iar concetăţenii lui erau experţi în ştiinţele biologice. Ce fusese legat se putea desface; evident, dacă Diasparul o dorea.
În primul rînd însă, oraşul trebuia să înţeleagă ce pierduse. Iar pentru aceasta era nevoie de mulţi ani, poate de secole. Prima lecţie începuse, iar impactul ei avea să zdruncine Diasparul tot atît de profund pe cît o făcuse însuşi contactul cu exteriorul.
Desigur, Lysul va fi zguduit la rîndul său. În ciuda diferenţelor dintre cele două civilizaţii, ele proveneau din aceeaşi tulpină… şi împărţiseră aceleaşi vise. Amîndouă aveau să fie mai sănătoase după o privire, curioasă şi neclintită, aruncată în trecutul pierdut de atîta vreme.