Amfiteatrul fusese conceput să cuprindă întrega populaţie trează a Diasparului. Nici unul din cele zece milioane de locuri nu rămăsese neocupat. Privind în josul giganticei curbe, Alvin îşi amintea fără să vrea de Shalmirane. Aveau aceeaşi formă şi aproape aceeaşi mărime. Dacă cineva ar fi umplut cu oameni craterul lui Shalmirane, el ar fi semănat mult cu amfiteatrul plin din Diaspar.
Exista totuşi o diferenţă fundamentală. Cupa uriaşă a lui Shalmirane era reală, amfiteatrul nu. Şi nu existase niciodată, era doar o fantomă, un model de sarcini electronice, dormind în Computerul Central pînă la ivirea necesităţii rechemării sale. De fapt, tînărul se găsea în camera lui, iar sutele de mii de oameni ce păreau să-l înconjoare se aflau în locuinţele lor. Atît timp cît nu încerca să se mişte, iluzia se păstra perfectă. Putea crede foarte bine că Diasparul dispăruse şi toţi locuitorii se adunaseră în enorma cavitate.
Nici măcar o dată la un mileniu viaţa oraşului nu se oprea, ca populaţia să se întîlnească în Marea Adunare. Dar simultan, în Lys se desfăşura o adunare similară. Acolo era o întrunire a minţilor, şi poate că asociată ei exista o reuniune a trupurilor, la fel de imaginară şi de amăgitoare ca aceasta.
Alvin recunoştea majoritatea chipurilor din jur. La aproape doi kilometri depărtare şi cu irei sute de metri mai jos, se alia micuţa platformă circulară asupra căreia se îndrepta atenţia tuturor. Era greu de crezut că de la o asemenea distanţă se distingea ceva, insă Alvin ştia că în momentul începerii adunării, urma să audă şi să vadă lotul, la fel de limpede ca oricare alt cetăţean al oraşului.
Platforma se umplu de fum şi din el se întrupa Callitrax, conducătorul grupului însărcinat cu reconstituirea trecutului din informaţiile oferite de Vanamonde. Fusese o misiune dificilă, aproape imposibilă, nu numai din cauza uriaşelor perioade de timp implicate. O singură dată, cu ajutorul lui Hilvar, Alvin pătrunsese vreme de o clipă în mintea ciudatei creaturi pe care o descoperiseră ― ori care îi descoperise. Pentru Alvin, gîndurile lui Vanamonde se dovediseră la fel de neinteligibile precum o mie de voci strigînd împreună într-o peşteră imensă, cu ecou.
Totuşi, locuitorii Lysului le desluşeau, izolîndu-le şi înregistrîndu-le pentru a fi studiate în voie. Se zvonea, deşi Hilvar nu voia nici să confirme, nici să nege, că ceea ce obţinuseră era atît de straniu, încît abia semăna cu istoria acceptată de specia umană de un miliard de ani încoace.
Callitrax începu să vorbească. Pentru Alvin, ca şi pentru oricare altul, glasul clar şi precis părea să vină de la o distanţă de numai cîţiva centrimetri. Apoi, printr-o modalitate dificil de definit, la fel cum construcţia unui vis contrazice logica dar nu produce nici o surpriză în mintea visătorului, Alvin se trezi lîngă Callitrax, chiar dacă, în acelaşi timp, îşi menţinea locul sus pe panta amfiteatrului. Paradoxul nu-l mira pe tînăr, îl accepta ca atare, fără întrebări, aidoma celorlalte fenomene de modificare a timpului şi spaţiului oferite de ştiinţă.
Foarte sumar, Callitrax rezumă istoria acceptată. Aminti de necunoscuţii din Civilizaţiile Zorilor, care nu lăsaseră în urma lor decît nume glorioase şi legendele învăluite în ceaţă ale Imperiului. Chiar de la începuturi, spunea el, Omul dorise stelele ― şi în cele din urmă le obţinuse. Vreme de milioane de ani cutreierase prin Galaxie, cucerind sistemele stelare unul după altul. Apoi, din bezna de dincolo de marginea Universului, Invadatorii îl loviseră şi-i smulseseră tot ceea ce cîştigase.
Retragerea în Sistemul Solar fusese amară şi durase probabil mai multe epoci. Pămîntul însuşi fusese salvat cu greu în urma fabuloaselor bătălii purtate în jurul lui Shalmirane. Cînd totul luase sfîrşit, Omului îi rămăseseră numai amintirile şi planeta lui natală.
De atunci avusese loc un declin prelung. Ca o ironie finală, rasa ce sperase să conducă Universul, abandonase şi cea mai mare parte a micuţei sale lumi, despărţindu-se în două civilizaţii izolate, Lys şi Diaspar, oaze de viaţă într-un deşert ce le separa tot atît de eficient ca şi hăurile interstele.
Callitrax făcu o pauză. Alvin şi ceilalţi participanţi la adunare avură impresia că istoricul se uita în ochii fiecăruia, cu o privire martoră a unor evenimente pe care nici acum nu le putea crede.
― Deci, continuă el, acestea au fost legendele în care am crezut cu toţii. Astăzi vă pot spune că sînt false, false în totalitatea detaliilor lor, atît de false încît nici măcar acum nu le-am pus complet de acord cu adevărul.
Tăcu, aşteptînd efectul cuvintelor sale. După aceea, încet şi răspicat, oferi atît Lysului cît şi Diasparului cunoştinţele obţinute din mintea lui Vanamonde.
Nu era cîtuşi de puţin adevărat că Omul atinsese stelele. Micul lui imperiu se mărginise la oabitele lui Pluto şi Persefona. Spaţiul interstelar se dovedise o barieră mai presus de puterile sale. Întrega civilizaţie i se dezvoltase în jurul Soarelui şi era încă foarte tînără, cînd… aştrii au venit către Pămînt.
Impactul trebuie să fi fost zguduitor. În ciuda eşecurilor, Omul nu se îndoise niciodată că într-o bună zi avea să cucerească abisurile Cosmosului. Crezuse, de asemenea, că dacă în Univers existau civilizaţii egale cu a sa, nu existau altele superioare. În momentul respectiv înţelesese că ambele credinţe se dovediseră neîntemeiate, iar printre stele se găseau minţi cu mult mai evoluate.
Timp de mai multe veacuri, mai întîi în navele altor rase, apoi în vehicule construite cu o tehnică împrumutată, Omul explorase Galaxia. Pretutindeni găsise culturi pe care era în stare să le înţeleagă, dar nu să le şi egaleze, iar alteori întîlnise minţi ce urmau curînd să-l depăşească cu totul.
Şocul s-a dovedit teribil, însă a declanşat şi modelarea speciei. Trist şi infinit mai înţelept, revenise în Sistemul Solar ca să reflecte asupra cunoştinţelor dobîndite. Acceptă provocarea şi treptat, imagină un plan conferind speranţe pentru viitor.
Cîndva, ştiinţele fizice constituiseră principalul său interes. Se întoarse cu şi mai multă hotărîre asupra geneticii şi studiului creierului. Indiferent de preţ, avea să-şi accelereze evoluţia pînă la limitele posibilului.
Experimentul îi epuizase energia pentru milioane de ani. Lupta, sacrificiile şi strădaniile acelea Callitrax le cuprinse în doar cîteva cuvinte. Omul obţinuse marile victorii. Învinsese boala şi dacă dorea, putea trăi veşnic, iar prin stăpînirea telepatiei, supusese voinţei sale cea mai subtilă dintre forţe: cea mentală.
Bazîndu-se pe propriile resurse, se pregătise să se aventureze iarăşi în spaţiile uriaşe ale Galaxiei, să întîlnească de pe poziţii de egalitate civilizaţiile care îl respinseseră cîndva, şi să-şi joace rolul în istoria Universului.
Toate acestea au fost înfăptuite. Din epoca aceea, poate cea mai întinsă din întreaga istorie, umană, proveneau Legendele Imperiului. Imperiul fusese un conglomerat de rase, dar adevărul fusese uitat în tragedia zguduitoare care îi marcase sfîrşitul.
Durase cel puţin un milion de ani. Trebuie să fi cunoscut destule crize, războaie chiar, însă ele se pierduseră în valul măreţ al speciilor înaintînd împreună spre maturitate.
― Putem fi mîndri de rolul strămoşilor noştri în evenimentele respective, continuă Callitrax. Chiar atunci cînd au atins nivelul maxim, ei nu au pierdut nimic din iniţiativă. Discutăm în prezent despre conjuncturi, nu despre fapte dovedite, dar se pare că experimentele ce au constituit deopotrivă prăbuşirea şi încununarea glorioasă a Imperiului au fost inspirate şi dirijate de Om.
Filozofia ascunsă în spatele lor pare să fi fost următoarea: contactul cu alte civilizaţii demonstrase cît de mult depindea imaginea unei fiinţe de aspectul ei fizic, de organele de simţ cu care era înzestrată. S-a argumentat că o imagine reală a Universului nu putea fi obţinută decît de o minte eliberată de asemenea limitări fizice ― în fapt, o raţiune pură. Ideea fusese răspîndită printre numeroase religii străvechi ale Pămîntului; e ciudat cum un concept lipsit de origine raţională a ajuns în cele din urmă unul dintre ţelurile cele mai de seamă ale ştiinţei.
În Universul natural nu se descoperise niciodată o inteligenţă imaterială; Imperiul s-a decis să o creeze.
Noi am uitat, pe lîngă multe altele, cunoştinţele şi aptitudinile care au făcut posibilă o astfel de realizare. Savanţii Imperiului stăpîneau forţele Naturii, secretele timpului şi ale spaţiului. Deoarece creierele noastre sînt produsul unei dispuneri extraordinar de complexq a celulelor cerebrale, cuplate prin reţeaua sistemului nervos, ei s-au străduit să obţină un creier ale cărui componente să nu fie fizice, ci tipare impuse direct spaţiului. Un asemenea creier, dacă poate fi numit astfel, ar utiliza forţe electrice, ori de altă natură şi ar fi complet eliberat de tirania materiei. Ar gîndi cu o viteză superioară oricărei inteligenţe organice, dăinuind atît timp cît exista un erg de energie liber în Univers şi dispunînd de puteri nelimitate. Odată construit, ar fi oferit posibilităţi inimaginabile chiar pentru proprii creatori.
Bazîndu-se în mare măsură pe experienţa cîştigată în procesul propriei regenerări, Omul a sugerat crearea unor astfel de fiinţe. Reprezenta cea mai măreaţă provocare aruncata vreodată inteligenţei, iar după secole de dezbateri ea a fost acceptată. Toate speciile galactice s-au unit în înfăptuirea acestui plan.
Peste un milion de ani vor separa visul de realitate. Civilizaţii vor înflori şi vor decade, strădania de ere a lumilor va fi risipită iarăşi şi iarăşi, dar ţelul, ţelul nu avea să fie uitat niciodată. Într-o buna zi va fi posibil să cunoaştem întreaga poveste, cel mai de seamă efort de durată din istorie. Astăzi ştim doar că sfîrşitul lui a însemnat un dezastru care aproape a distrus întreaga Galaxie.
Mintea lui Vanamondc refuză să pătrundă în perioada aceasta, o perioadă relativ îngustă de timp unde nu are acces, dar bănuim că la mijloc este un blocaj datorat propriilor temeri. La începutul intervalului respectiv, Imperiul apare în culmea gloriei, încordîndu-se în aşteptarea succesului inevitabil. La sfîrşitul lui, peste numai cîteva mii de ani, Imperiul este zguduit, stelele însele sînt mai palide, secătuite parcă de putere. Peste Galaxiei atîrna o cortină de spaimă, o spaimă legată de numele: «Mintea Nebună».
Nu-i greu de presupus ce s-a petrecut în acel scurt răstimp. S-a obţinut o raţiune pură, însă ea era fie nebună, fie, aşa cum pare şi mai plauzibil, complet ostilă faţă de materie. Timp de secole a răvăşit Universul, pînă a s-a reuşit să fie îngrădită de forţe pe care nu ni le imaginăm. Probabil că armele utilizate în cele din urma de Imperiu au redus mult resursele sale. Din amintirea conflictului au rămas anumite legende, nu toate despre Invadatori. Dar în legătură cu asta, vă voi spune de îndată mai multe lucruri.
Mintea Nebună nu putea fi distrusă, căci din construcţie ea s-a dorit nemuritoare. A fost condusă la marginea Galaxiei şi întemniţată într-un mod deocamdată incomprehensibil, închisoarea ei este o stea artificială, denumită Soarele Negru şi acolo se găseşte şi în ziua de azi. Cînd Soarele Negru va muri, entitatea va fi iarăşi liberă. Nu ştim cînd va veni ziua aceea.
Callitrax tăcu, pierdut în propriile-i reverii, fără să realizeze că ochii întregii lumi se aţinteau asupra sa. În răstimpul acelei tăceri prelungi, Alvin privi roata, căutînd să citească pe chipurile mulţimii efectul celor aflate, al ameninţărilor nedefinite care înlocuiseră în prezent mitul Invadatorilor. Majoritatea oamenilor încremeniseră neîncrezători; încă se străduiau să alunge trecutul plăsmuit, dar deocamdată nu puteau accepta realitatea mult mai stranie care îi lua locul.
Cu glas scăzut, Callitrax începu să descrie ultimele zile ale Imperiului. Pe măsură ce tabloul se contura înaintea lui, Alvin îşi dădea seama că ar fi preferat să trăiască atunci, în vremurile cînd existase adevărata aventură şi un curaj superb ― curajul de a smulge victoria din ghearele dezastrului.
― Deşi Mintea Nebună pîrjolise Galaxia, resursele Imperiului rămăseseră încă uriaşe, iar spiritul lui neînfrînt. Cu un curaj ce nu poate decît uluiască, experimentul a fost dus pînă la capăt. A început căutarea erorii ce declanşase catastrofa. Desigur, s-au ridicau mulţi împotrivindu-se cercetărilor, profeţind alte dezastre, dar erau în minoritate. Proiectul a fost continuat şi, cu cunoştinţele dobîndite (deşi cu plata unui tribut atît de greu) de astă dată a reuşit. Raţiunea nou născută poseda un potenţial intelectual atît de mare încît nici nu putea fi măsurat; era însă complet infantilă. Nu ştim dacă făuritorii ei se aşteptau la un asemenea rezultat, dar se pare că l-au anticipat. Abia după milioane de ani creaţia lor avea să atingă maturitatea. Nu se putea face nimic pentru a iuţi procesul.
Vanamonde a fost prima dintre aceste minţi. În Galaxie trebuie să mai existe altele, însă noi credem că au fost create extrem de puţine, întrucît Vanamonde nu şi-a întîlnit niciodată semenii.
Realizarea raţiunilor pure a constituit cea mai importanta operă a civilizaţiei galactice, în care Omul a jucat un rol de frunte, poate chiar predominant.
Nu m-am referit la Pămînt în sine, pentru că istoria lui nu reprezintă decît un firicel într-o enormă tapiserie. Fiind permanent secătuită prin plecarea făpturilor ei mai aventuroase, planeta noastră a devenit, inevitabil, conservatoare, în cele din urmă s-a opus creatorilor lui Vanamonde şi, cu siguranţă, n-a avut nici un aport în actul final. Munca Imperiului luase sfîrşit. Privind în jurul lor, la stelele pe care le stinseseră mînaţi de disperare şi pericol, oamenii acelui timp au hotărît să-i lase Universul lui Vanamonde.
Aici dăm peste o enigmă… o enigmă pe care, probabil, n-o vom rezolva, iar Vanamonde nu ne poate da ajutor. Ştim numai că Imperiul a intrat în contact cu ceva straniu şi măreţ, situat foarte departe pe curba Cosmosului, în cealaltă extremitate a spaţiului însuşi. Bănui doar ce anume era, însă solicitarea respectivă trebuie să fi sunat teribil de urgent şi de promiţător.
Într-un răstimp foarte scurt, strămoşii noştri şi rasele asociate lor au pornit într-o călătorie pe care noi nu sîntem în stare s-o refacem. Gîndurile lui Vanamonde par a se limita la hotarele Galaxiei, dar prin el am asistat totuşi la începuturile acestei aventuri măreţe şi misterioase. Iată imaginea ei reconstituită; veţi fi martorii unor evenimente petrecute în urmă cu un miliard de ani…
Palid spectru al fostei sale glorii, discul rotitor al Galaxiei atîrna în neant. Pe întreaga sa lungime se zăreau uriaşele goluri lăsate de Mintea Nebuna ― răni care, în următoarele epoci, aveau să fie umplute de stele plutitoare. Dar niciodată ele nu aveau să înlocuiască pe deplin pierdutele splendori.
Omul se afla pe punctul de a-şi părăsi Universul, tot aşa cum, cu multă vreme în urmă, îşi părăsise planeta. Şi nu doar Omul, ci o mie de specii ce trudiseră alături de el la făurirea Imperiului.
Se adunaseră aici, la marginea Galaxiei, cu toată imensitatea acesteia între ei şi destinaţia pe care erau capabili s-o atingă doar peste multe ere.
Adunaseră o flotă înaintea căreia orice imaginaţie pălea. Navele amiral erau sori, cele mai mici, planete. Un întreg nor globular, cu sistemele lui solare şi lumile asociate acestora se pregătea să pornească în infinit.
Lunga linie de foc ţîşni prin inima Galaxiei, sărind de la o stea la alta. Într-o secundă muriră o mie de sori, alimentînd cu energiile lor forma teribilă care accelerase de-a lungul Galaxiei, dispărînd apoi în abis…
― În acest fel, Imperiul a părăsit Universul cunoscut, ca să-şi întîlnească destinul altundeva. Cînd moştenitorii săi, raţiunile pure, vor ajunge la maturitate, s-ar putea să se întoarcă. Dar ziua aceea este încă foartt departe.
Iată pe scurt istoria civilizaţiei galactice; propria noastră istorie, ce nouă ni se pare atît de importantă, nu reprezintă decît un epilog banal, chiar dacă atît de complex încît n-am izbutit să-i desluşim complet toate amănuntele.
Se pare că unele dintre speciile vechi, mai conservatoare, au refuzat să-şi părăsească lumile. Printre ele s-au numărat şi strămoşii noştri. Cele mai multe au decăzut, treptat au dispărut, totuşi e posibil ca unele să mai supravieţuiască. Chiar Pămîntul a scăpat cu greu de aceeaşi soartă. În timpul Secolelor de Tranziţie ― care în fapt, au durat milioane de ani ― cunoştinţele trecutului s-au pierdut, sau au fost distruse în mod intenţionat. Deşi mai greu de crezut, a doua variantă este totuşi mai probabilă.
De-a lungul vremurilor, Omul s-a cufundat într-o barbarie superstiţioasă, deşi încă accepta ştiinţa. A deformat istoria pentru a scăpa de sentimentul neputinţei şi eşecului. Legendele despre Invadatori sînt complet false. Ele au fost inspirate, neîndoielnic, de bătălia dusă împotriva Minţii Nebune. Strămoşii ne-au fost alungaţi înapoi pe Pămînt numai de boala cuibărită în sufletele lor şi de nimic altceva.
Cînd am descoperit acest lucru, noi, cei din Lys, am avut o nedumerire. Bătălia de la Shalmirane nu a avut loc niciodată… totuşi Shalmirane a existat şi încă mai există. Mai mult chiar, adăposteşte una dintre cele mai teribile arme construite vreodată.
A durat o vreme pînă am aflat răspunsul; este foarte simplu. Cu mult în urmă, Pămîntul a avut un unic satelit uriaş, Luna. Cînd în vîltoarea luptelor, sub acţiunea gravitaţiei şi a mareelor, Luna a început să se apropie de planetă, a devenit necesară distrugerea ei. Shalmirane a fost construit special în acest scop, iar în jurul misiunii sale s-au ţesut legendele pe care le cunoaşteţi cu toţii.
Callitrax zîmbi, întristat:
― Trecutul nostru abundă în asemenea legende, parţial false şi parţial adevărate, precum şi în alte paradoxuri ce n-au fost încă soluţionate. Problema ţine mai degrabă de domeniul psihologicului decît de al istoricului. Nici chiar înregistrările Computerului Central nu pot fi în totalitate crezute. Oricum, ele poartă urme clare ale unor intervenţii din trecutuffoarte îndepărtat.
Pe Pămînt, doar Diaspar şi Lys au supravieţuit declinului: Diaspar graţie perfecţiunii maşinilor, Lys datorită relativei izolări şi a capabilităţilor intelectuale aparte, deţinute de locuitorii săi. Dar ambele civilizaţii, cu toate strădaniile de a reveni la nivelul iniţial, au fost impregnate de temerile şi miturile moştenite.
Aceste temeri nu trebuie să ne mai obsedeze. Ca istoric, datoria mea nu este să prevăd viitorului, ci doar să observ şi să interpretez trecutul. Iar lecţia lui e destul de limpede: am trăit prea mult timp rupţi de realitate, iar acum a venit vremea să ne refacem vieţile.