Jeserac păşea, tăcut şi năucit, pe străzile unui Diâspar pe care nu-l mai văzuse niciodată. Într-adevăr, diferea atît de mult de oraşul unde îşi trăise vieţile, încît aproape nu-l mai recunoştea. Ştia că era Diasparul, deşi nu se oprise nici o clipă să se întrebe cum anume îl identificase.
Străzile erau înguste, clădirile mai scunde… iar parcul dispăruse. Sau mai exact, încă nu exista. Era Diasparul dinaintea transformării, Diasparul deschis lumii şi Universului. Deasupra oraşului, cerul era albastru şi presărat cu ghemotoace albe de nori, răsucindu-se şi învîrtindu-se lent în vîntul cae sufla peste chipul unui Pămînt mai tînăr…
Trecînd prin şi pe sub nori, se zăreau călători ai văzduhului mult mai substanţiali. La kilometri deasupra, brăzdînd cerurile cu dantelăria lor tăcută, soseau şi plecau navele legînd Diasparul de lumile exterioare. Jeserac privi îndelung misterul şi splendoarea cerului deschis. Pentru o clipă, spaima îi străpunse inima. Se simţea gol, lipsit de apărare, conştient că acoperişul albastru şi liniştit nu era decît o coajă subţire, îndărătul căreia se întindea spaţiul, cu tainele şi primejdiile sale.
Teama nu era îndeajuns de puternică pentru a-i paraliza voinţa. O parte a creierului său ştia că totul nu e decît un vis, iar un vis nu-i putea face rău. Avea să plutească prin el, savurînd ceea ce îi prezenta, pînă cînd se va trezi iarăşi în oraşul familiar.
Umbla prin Diaspar mergînd spre punctul unde se înălţase odată Mausoleul lui Yarlan Zey. Acum nu se mai afla nici un monument ― doar o clădire circulară scundă, cu multe intrări boltite. La una din ele îl aştepta un bărbat.
Jeserac ar fi trebuit să fie copleşit de uimire, dar în prezent nimic nu-l mai putea surprinde. Cumva, i se părea normal să se afle faţă în faţă cu constructorul Diasparului.
― Presupun că m-ai recunoscut, vorbi Yarlan Zey.
― Bineînţeles. Ţi-am văzut statuia de o mie de ori. Ştiu că visez şi că în fapt, nici unul dintre noi nu este aici.
― Orice s-ar întîmpla nu trebuie să te sperii. Urmează-mă şi nu uita că nimic nu te poate atinge întrucît, cînd vei dori, te vei deştepta în Diaspar, în epoca ta.
Ascultător, Jeserac îl însoţi, cu mintea ca un receptor lipsit de spirit critic. O amintire, ori ecoul unei amintiri îl preveni asupra celor ce aveau să se întîmple. Ştia că altă dată ar fi tresărit îngrozit, dar astăzi nu simţea nimic, nici o teamă. Era liniştit, conştient de irealitatea experienţei, iar prezenţa lui Yarlan Zey părea un talisman împotriva oricăror primejdii.
Puţini coborau pe căile mobile conducînd în adîncurile clădirii; erau singuri atunci cînd se opriră tăcuţi lîngă cilindrul prelung, aerodinamic, capabil să îi scoată din oraş într-o călătorie ce altă dată lui Jeserae i-ar fi distrus mintea.
Cînd călăuza îi indică uşa deschisă, ezită o clipă în prag, apoi păşi înăuntru.
― Vezi? surîse Yarlan Zey. Relaxează-te şi nu uita că eşti în siguranţă… Nimic nu te poate atinge.
Şi Jeserac îl crezu. Simţi un fior vag de nelinişte cînd intrarea tunelului lunecă silenţios spre el, iar vehiculul începu să-şi sporească viteza, gonind prin adîncurile Pămîntului. Indiferent ce spaime ar fi nutrit, le uită în dorinţa de a se adresa legendarului personaj.
― Nu ţi se pare ciudat că, deşi cerurile ne sînt deschise, am încercat să ne îngropăm în Pămînt? rosti Yarlan Zey. Este numai începutul bolii la al cărei sfîrşit asişti în epoca de unde vii. Omenirea a fost înspăimîntată de ceea ce se află acolo, în spaţiu, şi curînd va închide toate uşile ce duc spre Univrs.
― Dar am zărit multe nave pe cerul Diasparului!
― N-o să le mai vezi mult timp. Am pierdut contactul cu stelele. Pînă şi planetele vor deveni pustii. Ne-au trebuit milioane de ani ca să parcurgem drumul spre exterior şi doar cîteva secole ca să revenim acasă. Iar peste puţin timp vom abandona cea mai mare parte a Terrei însăşi.
― De ce aţi făcut-o însă? întrebă Jeserac. Cunoştea răspunsul, totuşi se simţea obligat să pună întrebarea.
― Ne trebuia un adăpost care să ne apere de două lucruri: teama de moarte şi teama de spaţiu. Eram o rasă bolnavă şi nu mai doream să jucăm un rol în Univers… şi de aceea am pretins că el nici nu există. Privisem haosul bîntuind printre stele şi am tînjit după stabilitate şi pace. Diaspar trebuia închis, încît nimic nou să nu pătrundă vreodată în el.
Am conceput oraşul pe care îl cunoşti şi am inventat un trecut fals să ne ascundă laşitatea. Ah, n-am fost primii care să o facă, dar am fost primii ce au făcut-o cu atîta grijă. Am remodelat sufletul omenesc, răpindu-i ambiţia şi pasiunile înflăcărate, să fie mulţumit cu lumea oferită lui acum.
Construirea oraşului şi a maşinilor sale a luat o mie de ani. Pe măsură ce fiecare constructor îşi sfîrşea sarcina, mintea îi era ştearsă de orice amintiri, i se implanta un set amănunţit de memorii false, iar identitatea i se stoca în circuite pînă la momentul potrivit pentru a fi rechemată.
În cele din urmă a sosit şi ziua cînd în Diaspar n-a mai rămas nici un singur om în viaţă; doar Computerul Central, urmînd instrucţiunile programate şi controlind Băncile Memoriei unde dormeam cu toţii. Nu mai exista nimeni care să fi avut contact cu trecutul ― şi astfel, din acest punct, istoria a început din nou.
Unul cîte unul, într-o ordine prestabilită, am fost rechemaţi din circuitele de memorie, căpătînd iarăşi trupuri. Aidoma unei maşini de-abia puse în funcţiune, Diasparul a început să-şi îndeplinească misiunea pentru care fusese creat.
Totuşi, încă de la început, unii dintre noi au avut îndoieli. Eternitatea înseamnă foarte mult. Înţelegeam riscul de a nu lăsa nici o cale de ieşire, izolîndu-ne total de Univers. Nu ne puteam opune dorinţei civilizaţiei noastre, de aceea am acţionat în secret, operînd modificările pe care le consideram necesare.
Unicii au reprezentat invenţia noastră. Urmau să apară la intervale mari de timp şi, dacă circumstanţele le permiteau, urmau să afle dacă în afara Diasparului se găsea şi altceva care să merite să fie contactat.
Nu ne-am închipuit niciodată că va dura atît pînă cînd unul din ei va reuşi ― dar nici n-am bănuit că succesul va fi atît de grandios.
În ciuda suspendării facultăţilor critice, constituind însăşi esenţa unui vis, Jeserac se întrebă cum de reuşea Yarlan Zey să vorbească cu atîta siguranţă despre lucruri petrecute la un miliard de ani după moartea lui. Îl descumpănea ― nu mai ştia unde se găseşte în spaţiu şi în timp.
Drumul se apropia de final. Pereţii, tunelului nu mai fulgerau pe lîngă el cu viteze ameţitoare Yarlan Zey vorbi cu o forţă şi o autoritate nedovedite pînă atunci.
― Trecutul s-a dus, ne-am îndeplinit sarcina, fie ea bună sau rea. Cînd ai fost creat, Jeserac, ţi s-a implantat teama de lumea exterioară şi predispoziţia de a rămîne în interiorul oraşului ― caracteristici comune tuturor celor din Diaspar.
Acum şiii că teama aceasta e lipsită de temei, că ţi-a fost impusă artificial. Eu, Yarlan Zey care ţi-am impus-o, te eliberez de ea. Ai înţeles?
Cu acele ultime cuvinte, glasul lui crescu, pînă păru să răsune pretutindeni. Transportorul subteran în care goneau pîlpîi şi tremură în jurul lui Jeserac, de parcă visul se apropia de sfîrşit. Totuşi, pe măsură ce imaginile se destrămau, continua să audă glasul poruncitor tunîndu-i în creier:
― Nu-ţi mai este frică, Jeserac.
Nu-ţi mai este frică.
Se zbătu, înotînd spre realitate tot aşa cum un scufundător urcă din adîncurile oceanului spre suprafaţă. Yarlan Zey dispăruse, lăsînd în urma lui un vălmăşag de glasuri cunoscute, dar pe care nu le identifica. Ele îi vorbeau încurajator, se simţi sprijinit de mîini prietenoase. Apoi, ca un revărsat de zori, realitatea revent. Deschise ochii şi-i văzu alături pe Alvin, Hilvar şi Gerane, uşor neliniştiţi. Îi ignoră; spiritul îi era prea copleşit de minunăţiile aşternute înaintea lui ― panorama pădurilor şi a rîurilor, cupola de smarald a cerului deschis.
Se afla în Lys şi nu-i mai era frică.
Nimeni nu-l tulbură, în vreme ce momentul respectiv i se imprima în minte pentru vecie. În final, cînd se convinse că era înconjurat de un prezent real, se întoarse către ceilalţi.
― Mulţumesc, Gerane. N-am crezut că vei reuşi.
Psihologul zîmbi mulţumit de sine şi regla o maşinărie micuţă ce plutea în aer.
― Ne-ai speriat de cîteva ori, recunoscu el. O dată sau de două ori, ai început să pui întrebări la care nu ţi se putea răspunde logic şi m-am temut că voi fi nevoit să întrerup secvenţa.
― Dar dacă Yarlan Zey nu m-ar fi convins… ce-ai fi făcut!
― Te-am fi păstrat în stare de inconştienţă şi te-am fi dus înapoi în Diaspar, unde te-ai fi trezit în mod natural, fără să ştii nimic de călătoria în Lys.
― Acel Yarlan Zey… cîte din spusele lui sînt adevărate?
― Cred că majoritatea. Dar pe mine nu mă interesa atît respectarea adevărului istoric, cît autenticitatea acestei saga. Callitrax a vizionat-o şi n-a găsit nici o eroare. Bineînţeles, se bazează pe datele cunoscute despre Yarlan Zey şi despre originea Diasparului.
― Acum vom deschide cu adevărat oraşul, interveni Alvin. Probabil va dura mult, dar în cele din urmă cred că vom izbuti să neutralizăm această teamă, ca oricine doreşte să şi poată părăsi Diasparul.
― Sigur va dura mult, replică sec Gerane. Nu uitaţi că Lys n-are cum să primească cîteva sute de milioane de oaspeţi, dacă toţi cei din Diaspar vor decide să vină aici. Nu cred că ipoteza e probabilă, totuşi posibilitatea există.
― Lucrurile se vor rezolva de la sine. O fi Lysul mic, dar lumea-i largă. De ce s-o lăsăm in stăpînirea deşertului?
― Continui să visezi, Alvin, tocmai mă întrebam ce vei face de-acum încolo, zîmbi Jeserac.
Tînărul nu răspunse. În ultimele săptămîni, aceeaşi întrebare îl frămîntase tot mai mult. Coborînd spre Airlee, rămase în urma celorlalţi, dus pe gînduri. Oare veacurile pe care ie avea înainte aveau să însemne doar o lungă coborîre?
Răspunsul se afla în mîinile lui. Se eliberase de destin, aşa încît putea începe să trăiască.