Orice realizare lasă in urma ci o umbră de tristeţe fiindcă, după ce un ţel mult rîvnit a fost în sfîrşit atins, simţi lipsa unei noi ţinte spre care să te îndrepţi. Pe Alvin îl încerca această mîhnire, şi rătăcea singur prin pădurile şi cîmpiile Lysului. Nu-l însoţea nici Hilvar, deoarece sînt momente cînd un om simte nevoia să se izoleze chiar şi de cei mai buni prieteni.
Nu mergea la întîmplare, deşi unde avea să poposeasefl nu ştia. Nu căuta un loc anume, ci o stare, o influenţă… mai exact, un mod de viaţă.
Diasparul nu mai avea nevoie de el. Catalizatorii introduşi în oraş acţionau rapid şi nimic din ce-ar mai fi fost în stare să facă n-ar fi influenţat schimbările ce se produceau acolo.
Şi acest ţinut paşnic urma să se transforme. Adeseori se întreba dacă nu cumva greşise lăsîndu-se mînat de satisfacerea propriei curiozităţi, cînd deschisese străvechiul drum dintre cele două civilizaţii. Totuşi, cu siguranţă era mai bine ca Lys să cunoască adevărul… să ştie că, aidoma Diasparului, fusese întemeiat pe spaime şi minciuni.
Se întreba ce formă va lua noua societate. Considera că Diasparul trebuie să scape din temniţa Băncilor de Memorie, să reinstaureze ciclul vieţii şi al morţii. Ştia că Hilvar era convins de posibilitatea acestui lucru, deşi propunerile sale sunau prea tehnic pentru Alvin. Şi poate că avea să vină din nou o vreme cînd dragostea să nu mai fie complet stearpă.
Oare acest lucru să-i fi lipsit în permanenţă în Oraş? Acesta să fi fost adevăratul obiectiv? Învăţase în prezent că atunci cînd puterea, curiozitatea, ambiţia sînt satisfăcute, încă rămîn dorurile inimii. Nimeni nu trăieşte cu adevărat pînă nu atinge armonia dintre iubire şi dorinţă, ce pînă nu ajunsese în Lys, nici nu visase că ar exista.
Păşise pe planeta celor Şapte Sori, primul om după un milion de ani. Acum, lucrul acesta nu prea reprezenta ceva deosebit pentru el. Se gîndea că ar fi renunţat la toate reuşitele pentru strigătul unui copil nou născut pe care să-l ştie al lui.
Poate că într-o bună zi va descoperi în Lys ceea ce voia. Oamenii de acolo aveau o căldură şi o înţelegere care, îşi dădea seama, lipseau în Diaspar. Însă înainte de-a se odihni, înainte de a-şi găsi tihna, mai trebuia să ia o hotărîre.
Mîinele sale deţineau puterea. Odată, căutase şi acceptase cu nerăbdare responsabilitatea, însă astăzi ştia că nu putea să aibă linişte atît timp cît ea îi aparţinea. Iar dacă ar fi abandonat-o, însemna să trădeze încrederea pusă în el.
Cînd se decise, se afla deja într-o aşezare străbătută de canale micuţe, situată la marginea unui lac. Casele multicolore, părînd să plutească ancorate pe valuri, formau o scenă de o frumuseţe diafană. Aici exista viaţă şi căldură şi confort ― tot ceea ce-i lipsise în mijlocul măreţiei abandonate a celor Şapte Sori.
Într-o buna zi, omenirea avea să fie pregătită să atace iarăşi spaţiul. Alvin nu ştia ce nou capitol de Istorie urma să scrie Omul printre stele. Nu era grija lui. Viitorul său se găsea aici, pe Pămînt.
Însă înainte de a întoarce spatele stelelor, mai avea de făcut un drum.
Alvin verifică altitudinea. Oraşul era prea departe pentru a fi recunoscut ca eperă a Omului, iar curbura planetei devenise vizibilă. Aproape imediat zăriră linia de crepuscul, la mii de kilometri depărtare, în marşul ei etern peste deşert.
Deasupra şi în jur se vedeau stelele, încă sclipitoare, pentru toată gloria pierdută.
Hilvar şi Jeserac tăceau, bănuind motivul pentru care Alvin îi rugase să-l însoţească în zbor. Nici unul nu avea chef de vorbă, în vreme ce peisajul sterp defila dedesubt. Pustietatea îi copleşea pe amîndoi, şi brusc Jeserac încercă o mînie încărcată de dispreţ pentru oamenii trecutului, pentru nepăsarea cu care lăsaseră să moară frumuseţile Pămîntului.
Spera ca Alvin să nu greşească visînd că situaţia putea fi schimbată. Mijloacele şi ştiinţa nu dispăruseră, trebuia doar voinţă să întorci veacurile înapoi, să faci oceanele să spumege din nou. Apa încă exista, ascunsă adînc în măruntaiele Pămîntului, iar dacă era necesar, pentru crearea ei se puteau construi uzine de transmutaţie.
Multe erau de făcut în anii următori. Jeserac ştia că se găseşte la hotarul dintre două epoci şi simţea în jurul său iuţindu-se din nou pulsul omenirii. Erau multe probleme, dar Diaspar avea să le înfrunte. Refacerea trecutului urma să dureze secole, însă la sfîrşitul lor, Omul urma să recupereze ceea ce pierduse.
Putea să recîştige totul? se întreba Jeserac. Greu de crezut şi chiar în această ipoteză, la ce bun să recucerească Galaxia?
― Am dorit să vedeţi aceste imagini, rosti încet Alvin, întrerupîndu-i şirul gîndurile. S-ar putea să nu mai aveţi niciodată o astfel de şansă.
― Intenţionezi să pleci din nou?
― Nu. Spaţiul nu mă mai interesează. Chiar dacă în Galaxie ar mai supravieţui alte civilizaţii, mă îndoiesc că ele merită efortul să fie căutate. Sînt multe de făcut pe Pămînt. Ştiu acum că el este casa mea şi nu-l voi mai părăsi.
Privi în jos, spre întinsul deşert, dar ochii lui vedeau deja mările ce aveau să le acopere peste o mie de ani. Omul îşi redescoperise planeta, şi avea s-o facă minunată atît timp cît urma să rămînă acolo. Apoi…
― Încă nu sîntem pregătiţi să pornim spre stele, şi va dura mult timp înainte de-a înfrunta iarăşi provocarea lor.
M-am întrebat ce ar trebui să fac cu această navă. Dacă ar rămîne aici, pe Pămînt, aş fi în permanenţă ispitit s-o folosesc, şi nu mi-aş găsi liniştea. Totuşi nu-i pot irosi potenţialul. Simt că mi-a fost dată în grijă şi că trebuie s-o folosesc în beneficiul lumii.
De aceea, iată ce-am hotărît. O voi trimite împreună cu robotul în afara Galaxiei, să descopere ce s-a întîmplat cu strămoşii noştri… iar dacă e posibil, să afle ce anume au plecat să caute, cînd au părăsit Universul nostru. Trebuie să fi fost ceva cu totul deosebit ca să renunţe la toate realizările de aici.
Indiferent cît ar dura călătoria, robotul nu va obosi niciodată. Într-o bună zi, verii noştri vor primi mesajul, şi vor şti că îi aşteptăm aici, pe Pămînt. Se vor întoarce; sper că pînă atunci să devenim demni de ei, indiferent cît de extraordinari au devenit între timp.
Alvin amuţi, privind în viitorul schiţat, la care era posibil să nu fie niciodată martor. În timp ce Omul îşi reclădea lumea, nava urma să traverseze întunericul dintre galaxii, întorcîndu-se peste mii de ani. Poate că el avea să fie prezent să o întîmpine, dar dacă nu, tot se simţea mulţumit.
― Cred că procedezi înţelept, rosti Jeserac.
Apoi, pentru ultima dată, ecoul unei spaime străvechi învie, neliniştindu-l.
― Dar să presupunem, adăugă el, că nava ia contact cu ceva ce nu dorim să întîlnim…
Glasul i se stinse. Recunoscuse temerea şi cu un zîmbet ironic, auto-dezaprobator, alungă din minle ultimele fantome ale Invadatorilor.
Alvin îi răspunse, luîndu-l mai în serios decît se aşteptase:
― Ai uitat că în curînd îl vom avea pe Vanamonde în ajutor? Nu ştim încă ce puteri are, însă cei din Lys par să-i considere potenţialul fără limite. Nu-i aşa, Hilvar?
Prietenul său nu-i răspunse imediat. Într-adevăr, Vanamonde reprezenta cealaltă mare enigmă, semnul de întrebare de-a pururi aşezat în faţa viitorului, atît timp cît rămînea pe Pămînt. Era clar că evoluţia lui Vanamonde spre maturitate şi conştiinţă fusese accelerată în urma contactului cu filozofii Lysuiui. Aceştia îşi puneau speranţe mari în privinţa viitoarelor colaborări cu supermintea aceea de copil, apreciind că ar fi putut reduce eonii necesari unei dezvoltări normale.
― Nu sînt sigur, mărturisi Hilvar. Cumva, nu cred că trebuie să ne aşteptăm la prea mult din partea lui. Acum noi îl ajutăm, dar pentru el nu vom însemna decît un episod efemer. Nu cred că destinul lui se leagă neapărat de al nostru.
― De ce? întrebă surprins Alvin.
― Nu-ţi pot explica, este numai o intuiţie.
Deşi ar fi putut spune mai multe, Hilvar păstră tăcerea. Asemenea chestiuni nu se discutau prin viu grai şi, cu toate că Alvin n-ar fi rîs de visul său, nu dorea să i-l pomenească nici chiar lui.
Fusese mai mult decît un vis, de asta era sigur, un vis ce avea să-l urmărească întreaga viaţă. Îi pătrunsese în minte, în decursul acelui indescriptibil şi de neîmpărtăşit contact trăit cu Vanamonde. Oare Vanamonde însuşi ştia ce îi rezerva teribilul destin?
Într-o bună zi, Soarele Negru îşi va secătui energiile, eliberîndu-şi prizonierul. Atunci, la capătul Universului, cînd timpul însuşi va ajunge să şchioapete, gata de a se opri, Vanamonde şi Mintea Nebună vor trebui să se înfrunte printre cadavrele stelelor.
Conflictul putea să aducă coborîrea cortinei peste întreaga Creaţie. Va fi un conflict fără legătură cu Omul, şi al cărui deznodămînt n-avea să-i fie niciodată cunoscut…
― Priviţi! exclamă brusc Alvin. Asta voiam să vă arăt! Înţelegeţi ce semnifică?
Nava se afla deasupra polului. Sub ei, planeta prezenta o emisferă completă. Privind în jos, spre centura de crepuscul, Jeserac şi Hilvar zăriră în aceeaşi clipă atît răsăritul cît şi apusul, în părţi opuse ale lumii. Simbolismul era atît de perfect, atît de izbitor, încît nu aveau să uite momentul niciodată.
În acest Univers se lăsă noaptea. Umbrele se lungeau către un est ce n-avea să mai cunoască alţi zoii. Dar altundeva, stelele erau încă tinere şi lumina dimineţii zăbovea; şi într-o bună zi, Omul urma să pornească iarăşi pe drumul străbătut cîndva…
Sfîrşit