Odaia era întunecată toată, cu excepţia unui perete luminos, unde volburile de culori înfloreau şi se retrăgeau, căci Alvin se lupta cu propriile-i fantezii. O parte a tabloului îl mulţumea; se îndrăgostise de pantele avîntate ale munţilor ţîşnind din ocean. Liniile curbe, ascendente, sugerau forţă şi mîndrie. Le studiase îndelung, apoi le introdusese în memoria vizualizatorului, unde aveau să fie păstrate în timp ce el experimenta cu restul peisajului. Ceva îi scăpa totuşi, deşi nu ştia ce anume. Încercase, iarăşi şi iarăşi, să completeze spaţiile goale, instrumentul citindu-i desenele din minte şi materializîndu-le pe perete. Zadarnic. Contururile erau înceţoşate şi nesigure, culorile mohorîte şi sumbre. Dacă artistul nu-şi cunoştea ţelul, nici cea mai miraculoasă unealtă nu-l putea ajuta să îl găsească.
Alvin îşi anulă mîzgălelile nesatisfăcătoare şi privi posac dreptunghiul pe trei sferturi alb, pe care se străduise să-l umple cu frumuseţe. Mînat de un impuls, dublă dimensiunile porţiunii realizate şi o deplasă în mijlocul ecranului. Nu, era o rezolvare facilă, iar compoziţia nu se echilibra. Mai rău decît atît, modificarea scării dezvăluia defectele construcţiei, lipsa de siguranţă a liniilor atît de hotărîte la o primă vedere. Trebuia s-o ia de la început. «Ştergere completă», comandă maşinii. Albastrul oceanului se decoloră, munţii se destrămară precum ceaţa, pînă ce rămase numai zidul gol. Parcă nici nu existaseră vreodată, parcă se pierduseră în uitarea aceea care absorbise mările şi munţii Pămîntului cu ere înainte de apariţia lui Alvin.
Lumina reveni scăldînd camera, şi dreptunghiul pe care Alvin îşi proiectase fanteziile se contopi cu restul încăperii, dispărînd în pereţi. Erau însă pereţi? Pentru cel ce pînă atunci nu mai văzuse un asemenea loc, încăperea arăta într-adevăr aparte. Lipseau orice elemente distinctive, orice mobilier, încît lăsa impresia că Alvin şedea în centrul unei sfere. Nu se vedeau liniile ce separau pereţii de podea sau de plafon. Ochiul nu se focaliza asupra detaliilor; dacă te bizuiai numai pe văz, spaţiul ce-l cuprindea pe Alvin putea la fel de uşor să aibă diametrul de trei metri sau de trei kilometri. Ar fi fost dificil să rezişti tentaţiei de a înainta cu braţele întinse, să descoperi limitele fizice ale extraordinarului loc.
Totuşi, camere identice constituiseră «un cămin» pentru majoritatea membrilor speciei umane, pe cea mai mare parte a duratei istoriei sale. Era suficient ca Alvin să formuleze gîndul corespunzător, pentru ca zidurile să devină ferestre, deschizîndu-se asupra oricărei părţi din oraş unde ar fi vrut el. O altă dorinţă şi maşinării niciodată vizibile umpleau încăperea cu imaginile proiectate ale pieselor de mobilier visate. Întrebarea dacă erau sau nu «reale» preocupase puţini indivizi ai ultimului miliard de ani. Cu siguranţă că nu se dovedeau mai puţin reale decît celălalt mare impostor, materia solidă, iar în plus, cînd încetau să mai fie necesare, puteau fi returnate în lumea fantomă a Băncilor Memoriei. Aidoma tuturor obiectelor din Diaspar, nu se uzau niciodată şi nici nu se modificau, dispărînd doar dacă matricile corespunzătoare ar fi fost intenţionat anulate printr-un act de voinţă.
Alvin îşi reconstruise parţial camera, cînd în ureche îi răsună un clinchet persistent. Formulă mental codul de acces şi peretele pe care pictase se destrămă. După cum se aşteptase, erau părinţii lui, înapoia cărora se zărea Jeserac. Prezenţa tutorelui îi semnala că nu era vorba de o reuniune familială obişnuită ― însă el ştia deja aceasta.
Iluzia era perfectă şi nu se risipi nici cînd Eriston începu să vorbească. De fapt, cei trei se aflau la distanţă de kilometri unii de ceilalţi, dar constructorii oraşului cuceriseră spaţiul tot atît de complet pe cît subjugaseră timpul. Alvin nu ştia nici măcar unde locuiau părinţii săi, între numeroasele turnuri şi labirinturi întortocheate ale Diasparului. Amîndoi îşi schimbaseră reşedinţa de cînd el fusese pentru ultima dată, fizic, lîngă ei.
― Alvin, au trecut douăzeci de ani de cînd mama ta şi cu mine te-am întîlnit întîia oară. Ştii ce înseamnă asta. Relaţia noastră i-a sfîrşit acum. Eşti liber să faci orice doreşti.
În glasul bărbatului se simţea o urmă, dar numai o urmă, de tristeţe. Mult mai vizibilă era uşurarea, de parcă Eriston ar fi fost mulţumit că o stare de lucruri prezentă de mai multă vreme căpăta acum recunoaşterea legală. Alvin îşi anticipase cu mulţi ani privilegiile.
― Înţeleg, răspunse el. Vă mulţumesc pentru grija purtată; vă voi ţine minte în toate vieţile mele. Aşa suna răspunsul protocolar, îl auzise de atîtea ori încît pentru el îşi pierduse orice înţeles: o simplă înşiruire de sunete lipsite de semnificaţie. Însă, dacă te aplecai peste expresie, «toate vieţile mele» constituia o formulare ciudată. Ştia cu aproximaţie ce însemna, dar acum sosise momentul să afle cu exactitate. În Diaspar existau multe lucruri pe care nu le pricepuse şi pe care trebuia să le înveţe în secolele ce-i stăteau de-acuma înainte.
Pentru o clipă se păru că Etania intenţiona să vorbească. Ridicase un braţ, modificînd irizaţiile veşmîntului subţire precum pînza de păianjen, apoi îl lăsase să cadă. Se întorsese neajutorată spre Jeserac, iar pentru prima oară, Alvin realiză că părinţii săi erau îngrijoraţi. Memoria lui derulă rapid evenimentele ultimelor săptămîni. Nu, nimic din ultima perioadă nu justifica ezitarea lor, aerul de vagă nelinişte ce o înconjura atît pe Etania cît şi pe Eriston.
Jeserac părea însă stăpîn pe situaţie. Privi întrebător către Eriston şi Etania, se convinse că nu mai aveau nimic de adăugat şi se lansă în discursul pe care Alvin îl aşteptase atît.
― Alvin, începu el, vreme de douăzeci de ani mi-ai fost elev. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să te învăţ căile Oraşului şi să te conduc spre moştenirea ce îţi aparţine. Mi-ai pus multe întrebări şi nu la toate ţi-am răspuns. Unele lucruri nu erai pregătit să le afli, iar pe altele nu le cunoşteam nici eu. În prezent pruncia ta a luat sfîrşit, deşi copilăria îţi este abia la început. Datoria mea este să continui să te călăuzesc, dacă îmi soliciţi ajutorul. Peste două sute de ani, s-ar putea să începi să ştii cîte ceva despre acest Oraş, despre istoria lui. Chiar şi eu, care mă apropii de sfîrşitul acestei vieţi, am văzut mai puţin de un sfert din Diaspar şi probabil nici o singură miime din comorile sale.
Toate aceste lucruri Alvin le cunoştea, dar n-avea cum să-l grăbească pe Jeserac. Bărbatul îl privea apăsat de peste prăpastia veacurilor, şi cuvintele sale aveau greutatea înţelepciunii incalculabile dobîndite în decursul unei vieţi îndelungate, petrecută printre oameni şi maşini.
― Spune-mi, Alvin, urmă el, te-ai întrebat vreodată unde ai fost înainte de a te naşte, înainte de a te pomeni în faţa Etaniei şi a lui Eriston, în Palatul Creaţiei?
― Cred că nicăieri. N-am fost altceva decît un tipar în memoria oraşului, aşteptînd să fiu creat… aşa.
O canapea joasă scînteie, materializîndu-se lîngă Alvin. Tînărul se aşeză şi-l ascultă pe Jeserac.
― Ai bineînţeles dreptate, continuă acesta. Dar ce mi-ai spus nu-i decît o parte a răspunsului ― ba chiar o parte destul de mică! Pînă acum n-ai întîlnit decît tineri de vîrsta ta, care nu cunoşteau adevărul. În curînd, ei îşi vor reaminti, dar nu şi tu. De aceea trebuie să te pregăteşti să înfrunţi realitatea.
De peste un miliard de ani, specia umană vieţuieşte în acest oraş. El a reprezentat lumea noastră după prăbuşirea Imperiului Galactic şi apariţia Invadatorilor din stele. Dincolo de zidurile Diasparului nu se află nimic altceva decît pustiul amintit în legende.
Cunoaştem puţine lucruri legate de înaintaşii noştri. Ştim doar că erau fiinţe cu viaţa foarte scurtă şi că, oricît de ciudat ar părea, se reproduceau fără ajutorul unităţilor de memorie sau al organizatoarelor de materie. Într-un proces complex şi aparent necontrolabil, tiparele cheie ale fiecărui individ erau păstrate în structuri celulare microscopice, create în interiorul corpului. Dacă te interesează, biologii îţi pot furniza mai multe amănunte, însă metoda nu are importanţă practică şi a fost abandonată în zorii istoriei.
Aidoma oricărui lucru, o fiinţă omenească e definită prin structura ei, printr-un tipar. Tiparul unui om, sau mai degrabă matricea ce precizează intelectul unui om, este incredibil de complexă. Cu toate acestea, Natura l-a înghesuit într-o celulă minusculă, mult prea mică pentru a fi zărită cu ochiul liber.
Ceea ce poate face Natura, poate face şi Omul, dar în felul lui. Noi nu ştim cît a durat. Poate un milion de ani, dar ce înseamnă un milion de ani?! În cele din urmă, anticii au învăţat să analizeze şi să stocheze informaţiile definitorii pentru orice fiinţă umană, să utilizeze aceste informaţii ca să re-creeze originalul, la fel cum tu ai creat această canapea. Ştiu că lucrurile astea te interesează, Alvin, dar nu-ţi pot spune cu exactitate cum anume se produc. Modul de stocare al informaţiilor n-are importanţă; ceea ce contează sînt datele în sine. Ele pot fi cuvinte scrise pe hîrtie, cîmpuri magnetice variabile, ori configuraţii de sarcini electrice. Pe lîngă aceste metode s-au folosit încă multe altele. Ajunge să spun că, de mult timp, oamenii au devenit capabili să se stocheze pe ei înşişi; ca să fiu mai precis, să stocheze tiparele imateriale cu ajutorul cărora pot fi rechemaţi la viaţă.
Multe din astea le cunoşti deja. Astfel, strămoşii noştri ne-au oferit o nemurire virtuală, evitînd totuşi problemele ridicate de anularea morţii. O mie de ani într-un corp e îndeajuns pentru oricine. La sfîrşitul perioadei mintea este îmbîcsită de amintiri şi tînjeşte după odihnă… ori după un nou început.
Peste puţin, Alvin, mă voi pregăti să părăsesc această viaţă. Îmi voi rememora amintirile, anulîndu-le pe cele pe care nu doresc să le păstrez. Apoi voi intra în Palatul Creaţiei, însă printr-o uşă pe care tu n-ai văzut-o niciodată. Corpul meu bătrîn va înceta să mai existe, tot aşa şi conştiinţa. Din Jeserac va rămîne numai o galaxie de electroni îngheţaţi în inima unui cristal.
Voi dormi, fără de vise. După care într-o bună zi, poate peste o sută de mii de ani, mă voi deştepta într-o eră nouă şi-i voi întîlni pe cei aleşi să-mi fie părinţi. Ei se vor îngriji de mine, aşa cum Eriston şi Etania s-au ocupat de tine, deoarece la început nu voi şti nimic despre Diaspar, nu-mi voi aminti nimic din vechea existenţă. Amintirile vor reveni treptat şi pe ele mă voi bizui în momentul în care voi înainta în noul ciclu existenţial.
Aşa arată tiparul vieţilor noastre, Alvin. Cu toţii am mai fost aici de multe, multe ori, deşi intervalele de non-existenţă variază după reguli aparent aleatoare, iar populaţia nu se repetă niciodată într-o structură dată. Noul Jeserac va avea alţi prieteni, interese noi şi diferite; totuşi vechiul Jeserac ― atît din el cît voi dori să păstrez ― va continua să existe.
Şi asta nu e totul. În orice clipă pe străzile oraşului trăiesc şi umblă doar o sutime din cetăţenii Diasparului. Majoritatea se găsesc în Băncile Memoriei, aşteptînd un semnal care să-i recheme pe scenă. Ne bucurăm de continuitate, dar şi de transformare, de nemurire, dar nu şi de stagnare.
Îmi dau seama ce întrebare îţi pui. Vrei să ştii cînd îţi vei aminti vieţile anterioare, aşa cum fac deja prietenii tăi.
Asemenea amintiri nu există, deoarece tu eşti unic. Am încercat să-ţi ascundem adevărul cît mai multă vreme, ca nici o umbră să nu-ţi tulbure copilăria ― deşi, cred că ai ghicit cîte ceva. Noi înşine nu am bănuit nimic pînă în urmă cu cinci ani, dar în prezent nu mai este nici o îndoială.
Tu, Alvin, reprezinţi un fenomen repetat în Diaspar doar de cîteva ori de la întemeiere. Poate că, în toată această perioadă ai zăcut dormind în Băncile Memoriei, sau poate că ai fost creat doar cu numai douăzeci de ani în urmă printr-o permutare întîmplătoare. Poate că ai fost prevăzut încă de la început de către făuritorii oraşului, ori poate că eşti un accident al vremurilor noastre.
Nu ştim. Tot ceea ce ştim este atît: tu, Alvin, eşti singurul din întreaga specie umană care nu a mai trăit vreodată. Concret, eşti primul copil născut pe Pămînt în ultimele zece milioane de ani.