După ce Jeserac şi părinţii lui dispărură, Alvin rămase mult vreme nemişcat, străduindu-se să-şi golească mintea de orice gînd. Izolă total odaia în jurul lui, ca nimeni să nu-i întrerupă transa.
Nu dormea; somnul reprezenta pentru el o stare necunoscută, căci somnul aparţinea unei lumi cu nopţi şi zile, iar în Diaspar nu exista noapte. Transa se asemăna cel mai mult cu acea stare uitată şi, cu toate că nu era esenţială pentru el, ştia că avea să-l ajute să-şi relaxeze mintea.
Aflase puţine noutăţi. De mult bănuia cele relatate de Jeserac, însă una e să bănuieşti, şi cu totul altceva să ţi se confirme dincolo de orice posibilitate de respingere.
Urmau să-i afecteze aceste adevăruri viaţa, şi dacă da, în ce mod? N-avea cum să fie sigur, iar incertitudinea reprezenta o senzaţie inedită pentru el. Poale că n-avea să fie nici o diferenţă; dacă nu se va adapta complet Diasparului în această viaţă, o va face în următoarea… ori în alta.
Numai că formulînd acest gînd, mintea lui Alvin îl analiză şi îl respinse. Diasparul era poate suficient pentru alţii, dar nu şi pentru el. Nu se îndoia că ar ar fi putut trăi o mie de vieţi fără a-i epuiza minunile, experienţele pe care era capabil să ie ofere. Putea face asemenea lucruri… dar cu ele singure nu avea să fie mulţumit niciodată.
Rămînea de găsit răspuns la o singură problemă: ce era de făcut?
Întrebarea îl smulse din reverie. De ce să stea acolo, într-o asemenea stare de tulburare, cînd în oraş se găsea un loc unde îşi putea afla o oarecare linişte sufletească?
Pîlpîind, o porţiune din perete dispăru. Tînărul păşi în coridor, iar moleculele polarizate îi mîngîiară chipul precum adierea unei brize. Existau mai multe moduri de transport, dar Alvin preferă să meargă pe jos. Camera lui se situa în apropierea nivelului principal al Oraşului. Un culoar scurt îl conduse pe o rampă spiralată, coborînd în stradă. Ignoră calea mobilă şi rămase pe trotuarul îngust ― o veritabilă extravaganţă, întrucît trebuia să parcurgă cîţiva kilometri buni. Însă Alvin aprecia efortul fizic, îi anestezia creierul. În plus, erau atîtea de văzut, încît era păcat să goneşti pe lîngă cele mai recente minuni ale Diasparului, cu o eternitate înainte de trăit.
Obiceiul artiştilor din oraş ― şi în Diaspar toţi erau artişti, într-un moment sau altul ― le cerea să-şi etaleze lucrările de-a lungul căilor mobile, astfel încît trecătorii să le poată admira. În acest fel, în numai cîteva zile, întreaga populaţie examina creaţiile merituoase, exprimîndu-şi deschis părerile. Verdictul, înregistrat automat de către selectorii de opinie, pe care nimeni nu izbutise vreodată să-i înşele sau corupe ― şi fuseseră nu puţine încercări ― hotăra soarta lucrării. Dacă voturile favorabile erau în număr suficient de mare, matricea ei intra în memoria oraşului, astfel ca oricine şi oricînd să poată obţine o reproducere absolut identică a operei de artă.
Piesele mai puţin apreciate aveau soarta tuturor lucrărilor fără aprobare publică. Erau fie dizolvate în elementele de bază, fie sfîrşeau în locuinţele prietenilor artiştilor.
În drumul său, Alvin zări un singur objet d'art care să-l atragă, creat din lumină pură, aducînd vag cu o floare îmbobocită. Crescînd lent dintr-un minuscul miez de culoare, se dezvolta în spirale complexe, franjurate, apoi se prăbuşea brusc şi îşi reîncepea ciclul. Dar nu exact în acelaşi mod, întrucît nu existau două reluări perfect identice. Alvin privi mai multe astfel de cicluri, sesizînd de fiecare dată diferenţe subtile şi nedefinite, deşi modelul de bază rămînea neschimbat.
Ştia de ce îi plăcea tocmai acea sculptura intangibilă. Ritmul ei de expansiune îi oferea o impresie de spaţialitate, de evadare chiar. Probabil din acelaşi motiv, nu avea să atragă pe mulţi din concitadinii săi. Îşi însemnă numele artistului şi hotărî să-l caute cu prima ocazie.
Toate drumurile, atît cele mobile cît şi celelalte, se sfîrşeau în parcul ce alcătuia inima verde a oraşului. Aici, într-un spaţiu circular cu diametrul de peste cinci kilometri, se afla amintirea a ceea ce fusese Pămîntul în zilele dinainte ca pustiul să înghită totul, cu excepţia Diasparului. Mai întîi apărea o bandă lată de iarbă, după aceea arbuştii scunzi, crescînd tot mai groşi pe măsură ce înaintai sub umbra lor. În acelaşi timp, terenul cobora într-o pantă lină, astfel că, în cele din urmă, atunci cînd ieşeai din păduricea îngustă, priveliştea oraşului dispărea, ascunsă de paravanul copacilor.
Apa curgătoare din faţa lui Alvin se numea, simplu, Rîul. Nu avea şi nici nu-i trebuia un alt nume. Din loc în loc îl traversau poduri înguste. Curgea în jurul parcului într-un cerc complet, închis, întrerupt de bazine ocazionale. Faptul că un rîu atît de iute revenea la propriul izvor, după un parcurs de mai puţin de zece kilometri, nu-l frapase niciodată pe Alvin, deşi reprezenta ceva neobişnuit. Nu s-ar fi gîndit deloc la acest subiect, nici dacă Rîul ar fi curs în susul pantei. În Diaspar existau lucruri cu mult mai stranii.
Vreo duzină de tineri înotau într-un bazin şi Alvin se opri să-i privească. Pe cei mai mulţi îi cunoştea din vedere, dacă nu după nume, iar pentru o clipă fu ispitit să li se alăture. Taina din suflet îl opri însă, şi se mulţumi cu rolul de spectator.
Din punct de vedre fizic, nu se putea spune care din tineri ieşise anul acela din Palatul Creaţiei şi care trăia în Diaspar de atîta timp cît Alvin. Deşi erau vizibile destule deosebiri în privinţa înălţimii şi a greutăţii, ele nu se corelau cîtuşi de puţin cu vîrsta. Pur şi simplu, oamenii se năşteau aşa şi, cu toate că, în general, persoanele mai înalte erau mai vîrstnice, nu era o regulă strictă.
Mai uşor te ghidai după figură. Unii «nou-născuţi» erau mai înalţi decît Alvin, însă aveau o expresie lipsită de maturitate, plină de surpriză şi uimire faţă de lumea în care se găseau, ceea ce îi trăda imediat. Era tulburător gîndul că, dormitînd neatinse în minţile lor, existau nenumărate imagini ale vieţilor trecute, pe care curînd aveau să şi le amintească. Alvin îi invidia, cu toate că nu era convins că avea de ce. Prima viaţă reprezenta un dar preţios ce nu se repeta. Era minunat să priveşti lumea întîia oară, în prospeţimea zorilor. Cît de bine ar fi fost să existe şi alţii asemeni lui, cărora să le poată împărtăşi gîndurile şi simţămintele!
Fizic vorbind, el era turnat în aceleaşi forme ca şi cei din apă. Corpul omenesc nu se schimbase în miliardul de ani scurs de la întemeierea Diasparului, deoarece tiparul de. bază fusese fixat pentru vecie în Băncile de Memorie ale oraşului. Se modificase însă, destul de substanţial, faţă de primitiva formă iniţială. Cele mai multe schimbări erau interne, invizibile ochiului. În lunga lui istorie, Omul se reclădise de mai multe ori în strădania de a termina cu bolile, o dată pentru totdeauna.
Dispăruseră accesoriile inutile, unghiile şi dinţii. Părul creştea numai pe cap, pe trup nu mai rămăsese nici o urmă. Modificarea cea mai surprinzătoare, probabil, pentru cineva din Epoca Zorilor, ar fi constituit-o lipsa ombilicului. Inexplicabila lui absenţă i-ar fi oferit destule motive de speculaţie, iar la prima vedere ar fi fost de asemeni uluit de problema deosebirii dintre femeie şi bărbat. Poate s-ar fi simţit chiar tentat să presupună că nu mai exista nici o deosebire, ceea ce ar fi însemnat o gravă eroare. În circumstanţe corespunzătoare, nu apărea nici o îndoială asupra bărbăţiei oricărui reprezentant al sexului masculin din Diaspar. Pur şi simplu, aparatul său genital devenise acum mult mai compactizat cînd nu se folosea; poziţionarea internă fusese îmbunătăţită faţă de soluţia iniţială a Naturii, lipsită de eleganţă şi chiar expusă riscurilor.
Şi era tot adevărat că reproducerea nu mai constituia doar grija trupului, fiind o chestiune mult prea importantă pentru a fi lăsată pe seama şansei, a zarurilor numiţi cromozomi. Dar, deşi procreaţia şi naşterea nu mai dăinuiau nici măcar în amintire, activitatea sexuală nu fusese abandonată. Dealtfel şi în timpurile străvechi, nici unu la sută din raporturile sexuale nu urmăreau neapărat reproducerea. Dispariţia motivaţiei pentru acel biet procent schimbase configuraţia societăţii umane şi înţelesul unor cuvinte precum «mamă» şi «tată» ― însă dorinţa persistase, chiar dacă în prezent satisfacerea ei nu avea un ţel mai profund decît satisfacerea oricărei alte plăceri a simţurilor.
Alvin îşi părăsi contemporanii vioi şi înaintă spre centrul parcului. Aici se conturau poteci abia vizibile, întretăindu-se printre tufişuri scunde şi, ocazional, afundîndu-se în rîpe înguste, printre bolovani uriaşi acoperiţi de licheni. La un moment dat, întîlni o micuţă maşinărie poliedrică, nu mai mare decît un cap omenesc, plutind printre ramurile unui copac. Nimeni nu ştia cîte tipuri de roboţi se numărau în Diaspar: aceştia se fereau de oameni, rezolvîndu-şi sarcinile atît de eficient încît era neobişnuit să observi vreunul.
Treptat, terenul începu să urce; Alvin se apropia de colina situată exact în mijlocul parcului şi, prin urmare, al oraşului. Obstacole erau mai puţine, se zărea perfect vîrful deluşorului cu clădirea simplă înălţată acolo. Cînd ajunse lîngă ea, gîfîia. Se rezemă de una din coloanele roz-trandafirii să-şi tragă răsuflarea şi să privească drumul străbătut.
Există anumite forme de arhitectură ce nu simt nevoia să se schimbe niciodată, deoarece au atins deja perfecţiunea. Mausoleul lui Yarlan Zey ar fi putut foarte bine să fie clădit de constructorii de temple ai primelor civilizaţii umane, deşi lor le-ar fi fost imposibil să-şi imagineze materialul său de bază. Acoperişul se deschidea spre cer, iar singura încăpere era pardosită cu dale mari, care doar la prima vedere semănau cu piatra naturală. Pe parcursul multor ere geologice tălpile omeneşti traversaseră în toate direcţiile podeaua aceea, fără să lase urme în materialul ei incredibil de rezistent.
Creatorul marelui parc ―şi constructorul Diasparului, se spunea ― şedea cu ochii puţin plecaţi, examinînd parcă planurile întinse pe genunchii săi. Chipul său afişa o expresie ciudat evazivă, care derutase lumea timp de multe generaţii. Unii o neglijau, socotind-o o toană a artistului, alţii aveau impresia că Yarlan Zey zîmbea ironic.
Întreaga clădire era o enigmă, întrucît în arhivele oraşului nu se afla absolut nici o referire cu privire la ea. Alvin nu ştia prea bine ce înseamnă cuvîntul «mausoleu»; probabil Jeserac l-ar fi putut lămuri, căci acesta obişnuia să culeagă termeni arhaici, presărîndu-i în conversaţii, spre deruta interlocutorilor.
Din punctul central, Alvin îşi putea înălţa privirea peste paravanul de arbori pînă în oraş. Cele mai apropiate clădiri se găseau la vreo trei kilometri depărtare, alcătuind o centură scundă în jurul parcului. Înapoia lor, rînd după rînd şi tot mai înalte, se ridicau turnurile şi terasele din corpul principal al oraşului. Se întindeau kilometru după kilometru, înălţîndu-se încet spre cer, tot mai complexe şi monumentale. Diaspar fusese plănuit ca o entitate, ca o maşină impresionantă. Cu toate acestea, chiar dacă aspectul exterior copleşea prin complexitate, abia sugera minunile ascunse ale tehnologiei fără de care aceste construcţii grandioase n-ar fi fost decît nişte cavouri.
Tînărul privi spre limitele lumii sale. La douăzeci-treizeci de kilometri depărtare, cu detaliile pierzîndu-se în distanţă, se aflau zidurile oraşului, pe care acoperişul cerului lăsa impresia că se reazămă. Dincolo de ele nu mai exista nimic… doar pustietatea sfâşietoare a deşertului, unde un om înnebunea atît de repede.
Atunci, de ce oare pustiul de afară îl atrăgea ca pe nimeni altul dintre cei pe care-i cunoştea? Alvin nu ştia. Se uita la turnurile colorate, la meterezele cuprinzând ceea ce constituia în prezent întreaga proprietate a omenirii, căutînd parcă un răspuns.
Nu-l descoperi. Dar în clipa aceea, cu inima tînjind după inaccesibil, luă o hotărîre.
Ştia ce va face în decursul acelei vieţi.