Jeserac nu i-a fost de mare ajutor, dar nici nu s-a arătat indiferent, aşa cum se aşteptase Alvin. Îi mai fuseseră puse astfel de întrebări în lunga-i carieră de tutore şi nu credea că cineva, fie el chiar unic precum Alvin, l-ar fi putut surprinde ridicînd probleme insolvabile.
Era adevărat că tînărul începuse să prezinte anumite extravaganţe în comportament, care ar fi îndreptăţit, în cele din urmă, o corecţie. Nu se implica pe deplin, cum era normal, în extrem de complicata viaţă socială a oraşului, ori în lumile imaginare ale prietenilor săi. Nu arăta un interes deosebit nici faţă de domeniile mai elevate ale gîndirii, cu toate că la vîrsta lui, nu surprindea. Mult mai curioasă părea dezordinea vieţii sale amoroase; o legătură relativ stabilă nu era de aşteptat din partea lui cel puţin vreme de încă un secol, dar efemeritatea legăturilor sale devenise totuşi celebră. Pe de altă parte, atît cît durau, se dovedeau extrem de intense. Alvin lăsa impresia că nu e capabil să rezolve simultan mai multe probleme. Da, existau ocazii cînd se alătura cu tot sufletul jocurilor erotice ale tovarăşilor săi, cînd dispărea cu o parteneră timp de cîteva zile. În schimb, după ce starea respectivă trecea, urmau perioade lungi în care manifesta un dezinteres total faţă de ce ar fi trebuit să reprezinte o ocupaţie majoră la vîrsta lui. Probabil că nu era bine pentru el, şi cu siguranţă nici pentru iubitele-i abandonate, care rătăceau deznădăjduite prin oraş, avînd nevoie de un timp lung să-şi găsească consolarea. Jeserac observase că Alystra ajunsese în prezent într-o astfel de perioadă.
Nu din cauză că Alvin ar fi fost crud, ori lipsit de consideraţie, în dragoste, ca şi în orice alt domeniu, Alvin părea că este în căutarea unui ideal pe care nu-l găsea în Diaspar.
Dar aceste lucruri nu-l îngrijorau pe Jeserac. Era de aşteptat ca un Unic să se comporte altfel decît ceilalţi, şi cu timpul, Alvin ar fi urmat să se conformeze tiparului general de locuitor al Oraşului. Nici un individ, oricît de excentric sau de sclipitor, nu putea afecta enorma inerţie a unei societăţi rămasă practic neschimbată de peste un miliard de ani. Jeserac nu se număra printre adepţii fanatici ai stabilităţii însă, pur şi simplu nu era în stare să-şi imagineze altceva. Lui Alvin îi spusese:
― Problema care te frămîntă este foarte veche. Te-ar surprinde cîţi inşi iau lumea de-a gata şi nu îşi pun niciodată întrebări. Adevărat, odată rasa umană ocupa un spaţiu infinit mai mare decît acest oraş. Ai văzut cîte ceva din felul în care arăta Pămîntul înainte de extinderea pustiurilor şi a dispariţiei oceanelor. Înregistrările pe care le urmăreşti cu atîta plăcere sînt cele mai vechi din posesia noastră; sînt singurele care prezintă Pămîntul aşa cum a fost înainte de Invadatori. Presupun că nu le-au văzut mulţi; spaţiile deschise, nemărginite, nu pot fi suportate de către noi.
Şi desigur, chiar Pămîntul era doar un grăunte de nisip în Imperiul Galactic. Hăurile dintre stele ne par un coşmar pe care nimeni întreg la minte nu va încerca să şi-l imagineze. Strămoşii noştri le-au traversat în zorii istoriei, cînd au pornit să întemeieze Imperiul. Le-au străbătut iarăşi, pentru ultima dată, atunci cînd Invadatorii i-au alungat înapoi pe Pămînt.
Legenda spune ― şi nu-i decît o legendă ― că oamenii au încheiat un pact cu Invadatorii. Aceştia puteau lua în stăpînire Universul, dacă ţineau atît de mult, iar noi urmam să ne mulţumim cu planeta noastră şi cu nemurirea.
Am respectat pactul şi am uitat visele deşarte ale copilăriei civilizaţiei, tot aşa cum le vei uita şi tu, Alvin. Cei care au construit oraşul şi au gîndit această societate erau stăpîni nu numai ai spiritului, ci şi ai materiei. În interiorul acestor ziduri, ei au pus tot ceea ce poate fi de trebuinţă vreodată rasei umane ― şi s-au asigurat că noi nu vom mai ieşi niciodată de aici.
Ah, barierele fizice sînt cele mai puţin importante. Poate că există căi de ieşire din oraş, dar nu cred că vei ajunge prea departe «afară», chiar dacă le găseşti. Iar dacă o să reuşeşti în încercarea ta, la ce bun? Trupul nu-ţi va rezista mult în deşert, acolo unde oraşul nu te mai hrăneşte sau apără.
― Dacă există măcar o cale de ieşire din oraş, rosti încet Alvin, atunci ce mă poate opri să plec?
― Asta-i o întrebare prostească! Cred că ştii deja răspunsul.
Jeserac avea dreptate, dar nu în modul în care bănuia el.
Alvin ştia ― ori mai degrabă ghicise. Prietenii îi oferiseră răspunsul, atît în viaţa reală cît şl în aventurile visate împreună. Ei nu vor părăsi niciodată Diasparul. Jeserac nu cunoştea însă că acea constrîngere ce le stăpînea lor vieţile nu avea nici o putere asupra lui Alvin. Tînărul nu ştia dacă unicitatea i se datora unui accident, sau unui plan străvechi, dar în mod limpede lipsa constrîngerii mentale constituia unul din rezultate. Se întreba cîte altele mai avea de descoperit.
În Diaspar nimeni nu se grăbea niciodată şi nici Alvin nu încălca adesea această regulă tacit respectată. Analiză problema cu atenţie vreme de cîteva săptămîni, şi petrecu mult timp scotocind cele mai vechi documente din istoria oraşului. Zăcea ore în şir, susţinut de braţele nevăzute ale cîmpului antigravitaţional, în timp ce proiectorul hipnon îi deschidea mintea spre trecut. Cînd înregistrarea lua sfîrşit, aparatul dispărea ― dar Alvin continua să privească în gol, pînă revenea de departe să reîntîlnească realitatea. Vedea într-una nesfîrşiţii kilometri de apă albastră, mai întinsă decît însuşi uscatul, rostogolindu-şi valurile pe ţărmuri aurii, în urechi îi răsuna vuietul talazurilor amuţite de un miliard de ani, îşi reamintea încontinuu pădurile, şi cîmpiile, şi animalele ciudate care împărţiseră cîndva cu Omul lumea.
Existau puţine înregistrări atît de vechi; în general se accepta, deşi nu se cunoştea motivul cu precizie, că toate mărturiile din epocile revolute se pierduseră cîndva, între sosirea Invadatorilor şi construirea Diasparului. Atît de completă fusese dispariţia lor, încît ipoteza unui simplu accident era puţin credibilă. Omenirea îşi pierduse trecutul, cu excepţia cîtorva cronici, probabil pe de-a-ntregul imaginare, înainte de Diaspar fusese, simplu, Epoca Zorilor. În acea perioadă se contopeau primii oameni care îmblînziseră focul, dar şi cei care eliberaseră energia atomică, cei capabili să cioplească o canoe din buşteni, dar şi cei dintîi ce ajunseseră la stele. Dincolo de acest pustiu temporal, cu toţii se numeau contemporani.
Alvin intenţionase să parcurgă drumul singur, dar în Diaspar a fi singur nu era întotdeauna un lucru uşor. Abia îşi părăsise locuinţa cînd o întîlni pe Alystra, iar ea nici nu încercă să-l facă să creadă că prezenţa i se datora întîmplării.
Tînărul nu realizase niciodată că Alystra era frumoasă, întrucît nu văzuse urîţenie omenească. Atunci cînd e universală, frumuseţea îşi pierde puterea de a înfiora inimile, şi doar absenţa ei mai poate produce o reacţie emoţională.
Pentru o clipă, Alvin fu nemulţumit de întîlnire, în pofida amintirilor încărcate de pasiune. Era prea tînăr şi încrezător în sine ca să simtă nevoia unei relaţii de durată, deşi mai tîrziu s-ar fi putut să constate că înfiriparea unei astfel de relaţii nu mai e la fel de uşoară. Chiar în clipele cele mai intime, bariera unicităţii îl separa de iubirile sale. Cu toate că trupul îi era perfect dezvoltat, sentimental era încă un copil şi avea să rămînă astfel cîteva decenii, în vreme ce, unul cîte unul, prietenii săi aveau să-şi recheme amintirile vieţilor trecute, lăsîndu-l pe el în urmă. Mai văzuse întîmplîndu-se acest lucru şi devenise precaut în a se dărui fără rezerve oricui. Pînă şi Alystra, acum atît de naivă şi de nepricepută, urma să devină în curînd un complex de aduceri aminte şi de aptitudini, dincolo de ce şi-ar fi putut el închipui.
Uşoara nemulţumire i se risipi însă aproape imediat. Nu exista nici un motiv ca Alystra să nu-l însoţească, dacă ar fi dorit-o. El nu era egoist şi nu intenţiona să păstreze numai pentru sine noua experienţă, aidoma unui avar. Ba chiar ar fi avut multe de învăţat urmărind reacţiile fetei.
În mod cu totul neobişnuit, ea nu-i puse nici o întrebare în vreme ce se îndepărtau de centrul aglomerat al oraşului, folosind calea expres. Împreună, se îndreptară către secţiunea centrală de viteză maximă, fără a se opri să privească miracolul de sub picioarele lor. Un inginer din alte vremuri ar fi înnebunit încet-încet, încercînd să priceapă cum era fixată pe margini o şosea aparent solidă, în timp ce spre centru se deplasa cu o viteză tot mai mare. Dar pentru Alvin şi Alystra, materiale cu proprietăţile solidelor într-o direcţie şi cu cele ale lichidelor în alta erau absolut normale.
În jurul lor, clădirile se înălţau tot mai sus, de parca oraşul îşi întărea bastioanele împotriva lumii exterioare. Cît de ciudat ar fi, se gîndi Alvin, daca pereţii aceştia uriaşi ar deveni transparenţi ca sticla, permiţîndu-ţi să priveşti viaţa dinapoia lor. Răspîndiţi pe întreg spaţiul din jur trăiau prieteni sau cunoscuţi, prieteni pe care urma să-i cunoască într-o bună zi, străini pe care n-avea să-i întîlnească niciodată ― însă aceştia probabil în număr foarte mic. Cei mai mulţi posedau locuinţe personale, fără să fie singuri. Era suficient să-şi exprime dorinţa şi puteau ajunge, nu fizic, desigur, în prezenţa oricărei persoane dorite. Nu se plictiseau deoarece aveau acces la tot ceea ce se realizase pe tărîmurile imaginaţiei sau ale realităţii, începînd cu zilele întemeierii oraşului. Pentru indivizi cu minţile astfel alcătuite, existenţa satisfăcea pe deplin. Faptul că în acelaşi timp ca se dovedea absolut inutilă, nu părea să-i afecteze, lucru pe care Alvin nu-l înţelegea.
Pe măsură ce se îndepărtau de centrul oraşului, Alvin şi Alystra întîlniră tot mai puţini oameni, iar cînd se opriră lîngă o platformă lungă din marmură viu colorată, în jurul lor nu se mai zărea nimeni. Trecură peste vîrtejul îngheţat de materie, acolo unde substanţa căilor mobile revenea la origine, şi ajunseră în faţa unui perete unde se deschideau tunele puternic luminate. Fără să ezite, Alvin alese unul şi păşi înăuntru, Alystra urmîndu-l îndeaproape. Cîmpul peristaltic îi învălui imediat şi-i propulsă înainte, aşezaţi confortabil şi admirînd împrejurimile.
Nu li se mai părea că se găsesc într-un coridor subteran. Arta care utilizase drept fundal întregul Diaspar era prezentă din plin şi aici; deasupra lor, cerurile păreau deschise adierilor paradisului. De jur împrejur, turnuri sclipeau sub razele soarelui. Nu era oraşul ştiut de Alvin, ci Diasparul unei alte epoci, mult mai vechi. Deşi majoritatea marilor clădiri le erau familiare, existau diferenţe subtile ce le sporeau interesul. Lui Alvin i-ar fi plăcut să zăbovească, dar nu descoperise niciodată modalitatea de a încetini drumul prin tunel.
Foarte repede ajunseră într-o sală ovală, cu ferestre de jur împrejur. Prin ele se întrezăreau imagini ademenitoare ale unor spaţii vaste, sclipind de flori multicolore. În Diaspar continuau să se afle grădini, însă cele de faţă nu existaseră decît în mintea artistului care le crease. Cu siguranţă, în prezent nu se mai vedeau asemenea flori nicăieri în Diaspar.
Alystra fu fermecată de frumuseţea lor, convinsă că doar pentru ele o adusese Alvin acolo. Tînărul o privi o vreme alergînd fericită de la o fereastră la alta, bucurîndu-se de fiecare nouă descoperire. În clădirile pe jumătate părăsite, situate la periferia Diasparului, se găseau sute de astfel de locuri, menţinute în perfectă stare de energii ascunse. Într-o bună zi, era posibil ca viaţa să curgă iarăşi prin tulpinile florilor, dar pînă atunci, străvechea grădină rămînea o taină cunoscută numai lor.
― Mai avem de mers, rosti în cele din urmă Alvin. Acesta e doar începutul.
Păşi printr-o fereastră şi iluzia se spulberă. Înapoia geamurilor, nu se afla o grădină, ci un coridor circular, ascendent. O vedea pe Alystra la cîţiva metri depărtare, însă ştia că ea nu-l putea zări. Totuşi, fata nu ezită şi peste o clipă i se alătură pe coridor.
Sub tălpile lor, podeaua începu să înainteze lent, parcă doritoare să-i conducă către ţintă. Din inerţie mai făcură cîţiva paşi, apoi viteza deveni atît de mare încît fu inutil să-şi irosească forţele.
Coridorul urca; după treizeci de metri coti la nouăzeci de grade, deşi numai logica îi determină să creadă asta. Pentru simţuri, se deplasau în lungul unui coridor perfect drept. Faptul că, în realitate se mişcau în susul unui puţ vertical, la o înălţime de o mie de metri, nu-i tulbura cîtuşi de puţin, deoarece nu puteau concepe o defecţiune la nivelul cîmpului polarizator.
Brusc, tunelul reîncepu să «coboare», pînă descrise din nou un unghi drept. Mişcarea podelei se încetini imperceptibil, apoi se opri la capătul unei săli lungi, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, şi Alvin ştiu că i-ar fi fost imposibil s-o grăbească pe Alystra. Nu era vorba doar de acele cîteva caracteristici feminine rămase neschimbate de pe vremea Evei, dar nimeni n-ar fi rezistat fascinaţiei locului. Din cîte cunoştea Alvin, în întreg Diasparul nu se mai afla ceva asemănător. Dintr-un capriciu al artistului, numai cîteva oglinzi reflectau scena aşa cum era în realitate ― şi chiar acelea, Alvin era convins, îşi schimbau permanent poziţia. Desigur, şi restul reflectau ceva, însă era tulburător să treci printre peisaje fantastice, în continuă modificare.
Uneori, în lumea de oglinzi se iveau oameni şi, nu o singură dată, Alvin recunoscuse unele chipuri. Înţelesese prea bine că nu erau persoane pe care le cunoscuse personal. Prin intermediul necunoscutului artist, el privise în trecut, zărind încarnările anterioare ale celor ce umblau astăzi prin oraş. Se întristă, amintindu-şi de propria lui unicitate, gîndind că, indiferent cît de mult ar fi aşteptat în faţa scenelor schimbătoare, niciodată nu avea să întîlnească un ecou al propriei persoane.
― Ştii unde ne găsim? o întrebă pe Alystra, după ce trecură de oglinzi.
Fata clătină din cap.
― Cred că pe la marginea oraşului. Am mers destul de mult, dar nu sînt sigură cît anume.
― Ne găsim în Turnul lui Loranne, spuse Alvin. Este unul dintre cele mai înalte puncte din Diaspar. Vino să-ţi arat.
O prinse de mîna şi o scoase din sală. Ieşirile nu erau vizibile, însă în anumite puncte desenele pardoselii indicau prezenţa unor coridoare laterale. Apropiindu-te de oglinzi în locurile respective, reflexiile păreau să se contopească într-o cascadă de lumină şi traversai pragul unui alt coridor. Alystra pierduse şirul ocolurilor făcute; în cele din urmă ieşiră într-un tunel lung, perfect rectiliniu, unde sufla un curent rece de aer. Tunelul se întindea orizontal pe sute de metri în ambele direcţii, iar capetele îndepărtate se întrezăreau ca nişte cerculeţe luminoase.
― Nu-mi place aici, se plînse Alystra. E frig.
Probabil nu simţise niciodată pînă atunci frigul, iar Alvin se simţi oarecum vinovat. Trebuia să-i fi spus să-şi ia o mantie, una cît mai bună, deoarece în Diaspar veşmintele erau pur ornamentale şi de-a dreptul inutile ca protecţie.
Pentru că era exclusiv vina lui, îşi scoase propria capă şi i-o întinse fără un cuvînt. Gestul nu conţinea nici o urmă de curtoazie. Egalitatea sexelor se realizase cu adevărat de prea multă vreme ca asemenea galanterii să mai supravieţuiască. Dacă situaţia ar fi fost inversă, Alystra i-ar fi oferit haina ei, iar el ar fi acceptat-o cu aceeaşi uşurinţă.
Mersul cu vîntul în spate nu era de fapt neplăcut. Curînd ajunseră la capătul tunelului. Un perete de stîncă decupat în unghiuri larg deschise le oprea înaintarea; la urma urmei, se găseau pe marginea unei prăpăstii. Uriaşa conductă de ventilaţie se deschidea în zidul vertical al turnului, iar pînă jos erau cel puţin trei sute de metri. Se aflau sus pe meterezele oraşului. Diasparul se întindea la picioarele lor, aşa cum puţini îl văzuseră vreodată.
Panorama reprezenta reversul celei contemplate de Alvin în centrul parcului. Privea în jos, către valurile concentrice de piatră şi metal ce coborau în terase late de aproape doi kilometri spre inima oraşului. Departe, parţial ascunse îndărătul turnurilor, distingea pajiştile, copacii şi rîul circular. Iar mai departe, bastioanele Diasparului se ridicau iarăşi către cer.
Lîngă ei, Alystra privea încîntată, dar fără uimire. Văzuse oraşul de nenumărate ori pînă atunci, din alte puncte, aproape la fel de bine situate şi în condiţii mult mai confortabile.
― Aceasta este lumea noastră… şi atît, rosti Alvin. Acum vreau să-ţi arăt altceva.
Se întoarse cu spatele spre zidul perforat şi porni către îndepărtatul cerc de lumină de la celălalt capăt al tunelului. Simţea tăişul vîntului pe trupul său înveşmîntat sumar, totuşi asta nu-l jena cîtuşi de puţin.
Nu înaintase prea mult, cînd îşi dădu seama că Alystra nu-i urma. Fata rămăsese privind, cu mantia lipită de trup din cauza curentului, cu o mînă pe jumătate ridicată spre gură. Alvin îi zări buzele mişcîndu-i-se, însă cuvintele nu ajungeau pînă la el. La început o privi surprins, apoi cu o nemulţumire nu lipsită de milă. Spusele lui Jeserac erau adevărate. Fata nu-l putea însoţi. Înţelesese ce era îndepărtatul cerc luminos pe unde vîntul sufla veşnic în Diaspar. În spatele Alystrei se afla lumea cunoscută, plină de minuni însă lipsită de surprize, plutind precum o bulă scînteietoare, perfect etanşă, pe fluviul timpului. Înaintea ei, la distanţă de numai cîţiva paşi, se întindea pustiul sălbatic, lumea deşertului, lumea Invadatorilor.
Alvin reveni lîngă ea şi fu surprins să o vadă tremurînd.
― De ce ţi-e frică? o întrebă. Sîntem în siguranţă aici, în Diaspar. Ai privit pe fereastra dinapoi ― sînt convins că o să poţi privi şi prin cea din faţă!
Alystra îl fixa ca şi cum ar fi văzut un monstru ciudat. După criteriile ei, asta şi era Alvin.
― Nu sînt în stare, şopti în cele din urmă fata. Numai gîndindu-mă şi îmi îngheaţă sîngele în vine. Alvin, nu merge mai departe!
― Dar e absurd! insistă nemilos tînărul. Ce rău ţi s-ar putea întîmpla dacă mergi pînă la capătul coridorului şi priveşti afară? E într-adevăr un peisaj straniu, un pustiu deprimant, dar nu-i nimic îngrozitor acolo. De fapt, cu cît am privit mai mult, cu atît mai frumoasă mi se―
Alystra nu rămase să-l audă terminînd. Se răsuci pe călcîie şi fugi în josul rampei lungi care îi urcase prin tunel. Alvin nu încercă să o oprească; era o impoliteţe să-ţi impui punctul de vedere unei alte persoane. În plus, realiza că strădania i s-ar fi dovedit absolut inutilă. Ştia că Alystra nu avea să se mai oprească pînă ce nu ajungea printre obişnuiţii ei. Nu exista primejdia ca fata să se rătăcească printre culoarele oraşului. Instinctul orientării prin cele mai complexe labirinturi era numai unul dintre numeroasele lucruri pe care Omul le învăţase de cînd începuse să trăiască în oraşe, după exemplul de mult dispărutului şobolan, silit să dobîndească aptitudini similare, atunci cînd părăsise cîmpiile, alăturîndu-se oamenilor.
Alvin aşteptă o clipă, sperînd poate ca Alystra să revină. Reacţia ei nu-l surprinsese, ci doar violenţa şi iraţionalismul ei. Pe de altă parte, deşi îi părea cu adevărat rău că Alystra plecase, nu se putea opri să nu gîndească ce bine ar fi fost dacă fata i-ar fi lăsat mantia.
Nu era numai frigul, mai se adăuga şi dificultatea de a avansa împotriva curentului de aer, şuierînd prin plămînii oraşului. Tînărul lupta atît cu vîntul, cît şi cu o forţă ce venea din spatele acestuia. Abia cînd ajunse la zăbrelele de piatră şi-şi încleştă braţele în jurul lor, îşi permise să se relaxeze. Orificiile decupate nu-l lăsau decît să-şi strecoare capul, dar şi aşa vederea îi era parţial blocată, deoarece intrarea conductei se adîncea uşor în perete.
Totuşi, vedea îndeajuns. La cîteva mii de metri dedesubt, lumina soarelui părăsea deşertul. Razele aproape orizontale pătrundeau prin deschizături, proiectînd în tunel desene stranii, în galben şi negru. Alvin puse mîna streaşină la ochi şi privi în jos, spre ţinutul pe care nici un om nu mai călcase vreme de milenii.
Se uita la un ocean de-a pururi îngheţat. Kilometru după kilometru, dunele de nisip ondulau spre vest, cu orizonturile distorsionate de unghiul razelor solare. Ici-colo, capriciile vîntului formaseră în nisip vîrtejuri şi făgaşe într-atît de ciudate, încît uneori îţi venea greu să crezi că nici una din acele sculpturi nu era opera unei fiinţe raţionale. La mare depărtare, atît de departe încît Alvin nu avea cum să aprecieze distanţa, se zărea un lanţ de coline, cu siluete rotunjite. Tînărul rămase dezamăgit; ar fi dorit nespus să vadă munţii semeţi ai înregistrărilor străvechi şi ai propriilor lui vise.
Soarele poposise pe coamele dealurilor, cu lumina îndulcită şi împurpurată de sutele de kilometri de atmosferă pe care îi traversau razele. Pe discul lui se observau două pete negre. Din cercetările sale, Alvin aflase despre existenţa lor, însă acum era surprins că le distingea cu atîta uşurinţă. Semănau mult cu o pereche de ochi, privindu-l pe el, cel ghemuit la o ferestruică, cu vîntul şuierîndu-i neîncetat pe la urechi.
Nu exista amurg. Odată cu dispariţia soarelui, petele de umbră întinse între dunele de nisip se contopiră brusc într-un vast ocean de întuneric. Culorile se destrămară pe cer, auriul şi roşul cald se topiră, lăsînd în urmă un albastru antarctic, unde negrul se accentua tot mai mult. Alvin aştepta acel moment ce taie respiraţia, pe care, din toată omenirea, el singur îl cunoscuse ― licărul de viaţă al primei stele. Trecuseră multe săptămîni de la ultima lui venire aici şi ştia că între timp configuraţia cerului de noapte se modificase. Cu toate acestea, nu fu pregătit pentru spectacolul celor Şapte Sori.
Nu puteau purta al nume, iar acesta îi venise nechemat pe buze. Formau un grup mic pe geana de lumină a apusului, foarte compact şi uluitor de simetric. Şase aştri erau dispuşi într-o elipsă uşor turtită, dar Alvin era convins că alcătuiau de fapt un cerc perfect, uşor înclinat către punctul său de observaţie. Fiecare stea avea altă culoare: roşu, albastru, auriu şi verde, celelalte nuanţe îi scăpau. Exact în mijlocul formaţiunii se găsea un alt astru, alb, cel mai strălucitor de pe întreg cerul vizibil. Întreaga structură semăna cu o bijuterie. Părea incredibil şi mai presus de orice flexibilitate a legilor şansei ca Natura să fi realizat vreodată o configuraţie de o atît de perfectă frumuseţe.
Pe măsură ce ochii i se acomodau cu întunericul, Alvin distingea uriaşul văl ceţos, cîndva numit Calea Lactee. Se întindea de la zenit pînă jos, spre orizont, iar cei Şapte Sori se încîlceau în faldurile sale. Treptat se iveau şi celelalte stele, parca pentru a-i sfida, iar grupările lor aleatoare sporeau şi mai mult enigma acelei simetrii perfecte. Era ca şi cum o forţă necunoscută se opusese dezordinii universale, gravîndu-şi semnul printre corpurile cereşti.
De zece ori se rotise Galaxia în jurul propriei axe de cînd Omul păşise pentru întîia dată pe suprafaţa Pămîntului. Conform etaloanelor sale, asta nu însemna decît o clipă. Totuşi, în acea scurtă perioadă se schimbase mult mai mult decît ar fi fost normal. Uriaşii sori, care străluciseră cîndva cu atîta înverşunare în măreţia tinereţii lor, tremurau acum, topindu-se în aşteptarea sfîrşitului. Însă Alvin nu văzuse niciodată cerul în străvechea lui minunăţie şi nu realiza ceea ce pierduse.
Frigul strecurat în oase îl alungă înapoi spre oraş. Se desprinse de lîngă zid, masîndu-şi membrele, să-şi pună iarăşi sîngele în mişcare. În faţa lui, către celălalt capăt al tunelului, lumina Diasparului era atît de strălucitoare, încît pentru o scurtă clipă fu nevoit să-şi ferească ochii. În exteriorul oraşului existau asemenea fenomene precum ziua şi noaptea, dar în interior nu era decît o nesfîrşită zi. Pe măsură ce soarele cobora pe cerul de deasupra, Diasparul se umplea de strălucire, şi nimeni nu observa momentul dispariţiei luminii naturale. Oamenii alungaseră întunericul din oraşe, încă dinainte de a fi pierdut nevoia somnului. Singura noapte ce se pogora în Diaspar o constituia o întunecare rară şi imprevizibilă, ce se abătea uneori asupra parcului, pe care-l transforma într-un loc al misterelor.
Alvin o luă înapoi, mergînd încet prin sala oglinzilor, obsedat în continuare de noapte şi stele. Se simţea însufleţit de viaţă şi în acelaşi timp, deprimat. Avea impresia că nu există nici o cale de evadare în pustietatea aceea enormă, mai mult, că nu exista motivaţie raţională pentru a o face. Jeserac afirmase că un om nu ar fi rezistat în deşert, iar Alvin îl credea. Poate că într-o bună zi va descoperi o cale ca să părăsească Diasparul, însă dacă o va face, ştia că trebuie să revină repede la adăpostul zidurilor. Deşertul putea fi un joc amuzant, dar nu mai mult, un joc unde nu avea nici un coechipier, şi care nici nu urma să-i ofere ceva deosebit. Merita să-l joace doar în cazul în care i-ar fi potolit sufletul însetat.
Lipsit parcă de dorinţa revenirii în lumea familiară, Alvin întîrzie printre reflexiile trecutului. Rămase în faţa uneia dintre oglinzile mari şi privi scenele din adîncurile ei.
Mecanismul care producea imaginile era controlat de însăşi prezenţa lui şi, într-o anumită măsură, de gîndurile sale. Oglinzile erau întotdeauna goale cînd pătrundea în sală, populîndu-se de îndată ce se apropia de ele.
Tînărul avea senzaţia că se găseşte într-o uriaşă piaţă deschisă, pe care n-o văzuse niciodată în realitate, piaţă ce se găsea probabil undeva în Diaspar. Era neobişnuit de ticsită, pentru că în ea se desfăşura un soi de întrunire publică. Pe o estradă înaltă, doi bărbaţi se contraziceau politicoşi, în vreme ce susţinătorii lor, de jur împrejur, interveneau cu vehemenţă. Tăcerea totală sporea farmecul scenei, căci imaginaţia lucra imediat, suplinind absenţa sunetului. Oare ce dezbăteau? se întrebă Alvin. Poate că nu reprezenta o scenă reală din trecut, ci doar un episod imaginar. Echilibrul desăvîrşit al spectatorilor, gesturile uşor ceremonioase ale vorbitorilor, toate păreau prea perfecte pentru a fi reale.
Studia chipurile din mulţime, căutînd măcar unul familiar, dar nu recunoştea pe nimeni. Poate însă că privea viitori prieteni ce urma să-i întîlnească peste secole abia. Cîte configuraţii ale fizionomiei umane se numărau acolo? Un număr enorm, totuşi finit, mai ales după ce variaţiile inestetice fuseseră eliminate.
Oamenii din lumea oglinzii îşi continuau controversa de mult uitată, ignorînd imaginea lui Alvin nemişcată printre ei. Uneori îi venea greu să creadă că el însuşi nu aparţinea acelei scene, întrucît iluzia era desăvîrşită. Cînd una din persoanele virtuale se mişca înapoia lui Alvin, ea dispărea din vedere, aşa cum s-ar fi întîmplat în mod normal, iar cînd o alta îi trecea prin faţă, el era cel acoperit.
Se pregătea să plece, cînd remarcă un bărbat ciudat înveşmîntat, situat lîngă grupul principal. Gesturile şi hainele, în fapt întreaga lui înfăţişare părea nelalocul ei în adunare. Deranja ansamblul şi, aidoma lui Alvin, constituia un anacronism.
De fapt, era cu mult mai mult. Era real şi îl privea pe tînăr cu un surîs uşor amuzat.