În scurta-i viaţă, Alvin nu întîlnise nici a mia parte din locuitorii Diasparului. De aceea, nu fu surprins să nu-l ştie pe omul dinaintea lui. Îl uimea însă faptul că întîlnea pe cineva acolo, în turnul părăsit, atît de aproape de hotarul cu necunoscutul.
Se răsuci cu spatele către oglindă şi îl fixă pe intrus. Înainte de a apuca să spună ceva, străinul i se adresă:
― Presupun că eşti Alvin. Cînd am descoperit că cineva vizitează locul acesta, am bănuit că tu trebuie să fii.
În mod vădit, remarca nu se dorea ofensatoare, ci era o simplă constatare. Alvin o acceptă ca atare. Nu-l mira faptul că fusese recunoscut; îi plăcea sau nu, unicitatea şi potenţialul încă nedezvăluit al acesteia îl făcuseră cunoscut tuturor.
― Eu sînt Khedron, continuă străinul, de parcă astfel explica totul. Mi se mai spune Bufonul.
Alvin tăcu, iar Khedron înălţă din umeri cu o resemnare ironică.
― Ah, asta-i gloria! Eşti tînăr şi în experienţa ta de pînă acum nu s-au strecurat bufonerii. Îţi iert ignoranţa.
Bărbatul avea un aer neobişnuit de vioi. Alvin îşi chinuia creierii, străduindu-se să găsească înţelesul bizarului termen «bufon»; cuvîntul îi suna familiar, dar nu-l putea identifica, în complexa structură socială a oraşului existau multe asemenea denumiri şi-ţi trebuia cel puţin o viaţă să le înveţi pe toate.
― Vii deseori aici? întrebă el, puţin gelos. Ajunsese să privească Turnul lui Loranne ca pe un fel de proprietate personală şi se simţea uşor nemulţumit că minunile de acolo erau cunoscute şi altora. Oare Khedron privise vreodată deşertul, văzuse stelele coborînd spre vest?
― Nu, zise omul parcă răspunzîndu-i gîndurilor nerostite. N-am mai fost pe aici, însă îmi place să aflu ce întîmplări neobişnuite se petrec în oraş, şi a trecut foarte multă vreme de cînd cineva a mai urcat în Turnul lui Loranne.
Alvin se întrebă de unde ştia Khedron de vizitele sale anterioare, dar îşi alungă iute gîndul. Diasparul era ticsit de ochi, urechi şi de alte organe de simţ cu mult mai subtile decît acestea, informîndu-l în permanenţă de tot ceea ce se întîmpla în interiorul său. Oricine se arăta suficient de interesat putea, neîndoielnic, să găsească o modalitate de a accesa informaţiile privitoare la locuitori.
― Chiar dacă-i neobişnuit ca oamenii să vină aici, vorbi el, continuînd să ocolească subiectul principal, de ce treaba asta te-ar interesa?
― Păi, în Diaspar neobişnuitul reprezintă privilegiul meu, răspunse Khedron. Te-am remarcat de multă vreme. Ştiam că ne vom întîlni odată. Din punctul meu de vedere, şi eu sînt un unicat. O, nu aşa ca tine, asta nu e prima mea viaţă. De o mie de ori am ieşit din Palatul Creaţiei, dar cîndva, demult, am fost ales să fiu Bufon şi în Diaspar nu pot exista doi în acelaşi timp. Cei mai mulţi consideră că şi unul e prea mult…
Tonul ironic al individului continua să-l deruteze pe Alvin. Nu era prea politicos să pui întrebări personale însă, la urma urmei, Khedron abordase cel dintîi subiectul.
― Îmi cer scuze pentru ignoranţă, dar ce este un bufon şi ce face el?
― Ai întrebat «ce», constată Khedron, aşa că voi începe spunîndu-ţi «de ce». Deşi o poveste lungă, cred că te va interesa.
― Mă interesează totul, răspunse Alvin hotărît.
― Perfect. Oamenii ― dacă au fost oameni, fapt de care uneori eu unul mă îndoiesc ―― oamenii care au conceput Diasparul au avut de rezolvat o problemă deosebit de complexă. Diaspar nu e numai o maşină, ci şi un organism viu, nemuritor. Noi sîntem atît de obişnuiţi cu societatea în mijlocul căreia trăim, încît nu înţelegem cît de ciudată ar părea ea strămoşilor noştri. Avem la dispoziţie o lume micuţă, închisă, ce nu se modifică niciodată decît în privinţa unor aspecte minore, şi care rămîne totuşi stabilă, epocă după epocă. A dăinuit, probabil, mai mult decît tot restul istoriei umane ― însă în istoria aceea au fost, aşa se crede, mii de culturi şi civilizaţii distincte ce au apărut, au înflorit şi s-au stins apoi. Cum a dobîndit Diasparul extraordinara lui stabilitate?
Alvin rămase surprins că cineva întreba un lucru atît de simplu, iar speranţele lui de a afla noutăţi începură să se destrame.
― Prin Băncile Memoriei, cu siguranţă. Diasparul este locuit mereu de aceeaşi oameni, deşi repartiţia lor pe epoci se schimbă pe măsură ce trupurile le sînt create sau distruse.
― Asta-i doar o părticică a răspunsului, clătină din cap Khedron. Cu exact aceiaşi oameni, poţi crea multe tipuri diferite de societăţi. Nu-mi pot demonstra afirmaţia şi nici indicii evidente n-am, dar cred că este adevărată. Creatorii oraşului nu i-au impus doar populaţia; ei au stabilit legile care ne guvernează comportamentul. Noi de abia sesizăm prezenţa acestor legi, însă le respectăm. Diaspar este o societate încremenită, incapabilă să se schimbe, evoluînd între limite restrînse. Pe lîngă tiparele corpurilor şi personalităţilor noastre, Băncile Memoriei stochează multe alte lucruri. Ele conţin însăşi imaginea oraşului, protejîndu-i fiece atom de transformările pe care le aduce timpul. Priveşte pardoseala de aici; datează de milioane de ani, au călcat-o nenumărate tălpi. Vezi vreun semn de uzură? Materialele neprotejate, oricît de rezistente, ar fi fost de mult distruse. Dar atîta vreme cît există energie pentru funcţionarea Băncilor Memoriei, atîta vreme cît matricile conţinute în ele mai controlează configuraţia oraşului, structura fizică a Diasparului nu se va modifica.
― Însă au fost unele modificări, protestă Alvin. De la fondarea oraşului s-au demolat multe clădiri, şi s-au construit altele noi.
― Bineînţeles, dar numai eliminînd informaţiile stocate în Bănci şi programînd apoi alte configuraţii. Oricum, am pomenit de asta doar ca un exemplu al modului în care oraşul se autopăstrează din punct de vedere fizic. Ceea ce vreau să subliniez este că, în mod similar, în Diaspar se găsesc maşini ce menţin structura socială. Ele urmăresc orice modificări, corectîndu-le înainte de a se amplifica. Cum o fac? Nu ştiu… Poate selectîndu-i pe cei ce ies din Palatul Creaţiei, poate acţionînd asupra tiparelor personalităţilor noastre. Credem că avem libertatea voinţei, dar putem fi oare siguri?
Oricum, problema a fost rezolvată. Diaspar a supravieţuit şi a traversat în siguranţă epocile, aidoma unei nave uriaşe, avînd drept încărcătură ceea ce mai rămăsese din specia umană. Reprezintă o realizare excepţională a ingineriei sociale, deşt întrebarea dacă merita dusă la capăt rămîne încă fără de răspuns.
În mod cert, stabilitatea nu e suficientă. Duce prea uşor la stagnare şi de aici la decadenţă. Întemeietorii oraşului au avut extrem de multă grijă s-o evite, chiar dacă aceste clădiri abandonate sugerează că nu au reuşit pe de-a-ntregul. Eu, Khedron Bufonul, fac parte din acest plan. Poate că sînt o rotiţă foarte mică. Mie îmi place să cred altceva, dar iarăşi, nu pot să fiu sigur.
― Şi care crezi că este rolul tău? întrebă Alvin, în continuare derutat, simţind cum îl cuprinde exasperarea.
― Să zicem că eu introduc în oraş anumite cantităţi, prestabilite, de dezordine. A-ţi explica acţiunile mele ar însemna să le anulez eficienţa. Judecă-mă după faptele mele, chiar dacă puţine, şi nu după vorbe.
Alvin nu mai întîlnise niciodată un individ de genul lui Khedron. Bufonul avea o reală personalitate, ridicîndu-se cu mult deasupra nivelului general de uniformitate, caracteristic Diasparului. Cu toate că nu păreau să existe şanse de a descoperi ce sarcini avea şi cum le îndeplinea, chestiunea era de importanţă minoră. Important, aşa simţea Alvin, era că apăruse cineva cu care să discute (atunci cînd acesta se întrerupea din monolog) şi care ar fi fost în stare să-i ofere răspunsuri la problemele ce-l frămîntau de atîta timp.
Coborîră împreună prin coridoarele Turnului lui Loranne, ieşind lîngă calea mobilă. Abia atunci, tînărul realiză că Bufonul nu-l întrebase nici măcar o dată ce făcea acolo, la hotarul cu exteriorul. Bănuia că bărbatul ştie, că e interesat, dar nu surprins. Ceva îi spunea că ar fi fost extrem de greu să-l surprindă pe Khedron.
Schimbară între ei numerele de indexare, să se poată vizita oricînd. Alvin ar fi vrut să rămînă cît mai mult în compania lui Khedron, deşi presupunea că tovărăşia acestuia s-ar fi dovedit epuizantă. Totuşi, înainte de a se reîntîlni, intenţiona să afle ce-i puteau spune prietenii, şi mai cu seamă Jeserac, despre Khedron.
― Pe data viitoare, rosti străinul şi dispăru brusc. Alvin se simţi uşor iritat. Cînd te întîlneai cu cineva şi te aflai sub formă de proiecţie, politeţea îţi cerea să anunţi acest fapt încă de la început. În caz contrar, l-ai fi putut pune pe interlocutor într-o situaţie jenantă. Probabil Khedron stătuse tot timpul liniştit acasă… oriunde ar fi fost aceasta. Numărul comunicat lui Alvin asigura transmiterea oricărui mesaj, dar nu-i dezvăluia poziţia. Cel puţin aşa se obişnuia. Puteai dezvălui oricui numărul de indexare, însă adresa o rezervai doar pentru prieteni.
Revenind spre centrul oraşului, Alvin reflectă la tot ceea ce îi spusese Khedron despre Diaspar şi despre organizarea socială a oraşului. Ciudat că nu mai întîlnise pe nimeni nemulţumit de modul lor de viaţă. Diaspar şi locuitorii lui fuseseră prevăzuţi ca parte a unui plan mult mai întins; laolaltă formau o simbioză perfectă. În decursul îndelungatelor vieţi, oamenii nu se plictiseau. Lumea lor era minusculă după standardele epocilor străvechi, dar complexitatea ei copleşea, iar abundenţa minunilor şi bogăţiilor depăşea orice închipuire. Aici, în Diaspar, Omul adunase toate roadele geniului său, tot ceea ce fusese salvat de la ruină din trecut. Se spunea că toate oraşele care existaseră vreodată dăruiseră cîte ceva Diasparului. Înainte de apariţia Invadatorilor, numele său fusese cunoscut pretutindeni pe lumile cucerite de om. În înălţarea lui se împletise întreg talentul, întreaga artă a Imperiului. Cînd vîrsta de aur se apropiase de sfîrşit, oameni de geniu remodelaseră oraşul, oferindu-i maşinilor ce-l făcuseră nemuritor. Oricît de multe s-ar fi uitat, Diaspar avea să dăinuie şi să poarte urmaşii Omului, în siguranţă, pe fluviul timpului.
Aceştia obţinuseră nemurirea şi se mulţumeau cu atît. Existau un milion de lucruri care să le ocupe vieţile, între momentul cînd păşeau peste pragul Palatului Creaţiei şi acela în care, cu trupurile puţin îmbătrînite, se întorceau în Băncile Memoriei. Într-o lume unde bărbaţii şi femeile posedau o inteligenţă altădată marca geniului, nu se putea vorbi de pericolul plictiselii. Plăcerile conversaţiei şi disputei, ceremonialurile rafinate ale contactelor sociale ― toate se dovedeau suficiente să ocupe o parte importantă a vieţii. Se adăugau după aceea marile dezbateri publice, la care întregul oraş participa cu pasiune, în vreme ce minţile sale cele mai ascuţite se înfruntau, ori se asociau în escaladarea piscurilor de necucerit ale filozofiei, dar a căror provocare continua să ademenească.
Nici unui individ nu-i lipseau preocupările intelectuale. Eriston, de pildă, petrecea multă vreme în dialoguri îndelungate cu Computerul Central, care practic conducea oraşul şi dispunea de capacitatea de a întreţine nenumărate convorbiri simultane cu cei dornici să-i înfrunte intelectul. De trei sute de ani, Eriston încerca să construiască paradoxuri logice pe care maşina să nu fie în stare să le soluţioneze. Şi nu se aştepta să înregistreze un progres notabil înainte de scurgerea cîtorva vieţi.
Interesele Etaniei erau de o natură diferită, ţinînd de estetică. Proiecta şi executa, cu ajutorul organizatoarelor de materie, structuri tridimensionale, întrepătrunse, de o complexitate atît de rafinată, încît deveneau în final adevărate probleme topologice. Lucrările ei se admirau în tot Diasparul, iar unele configuraţii fuseseră încorporate în podelele marilor săli coregrafice, unde se utilizau ca bază în conceperea unor dansuri noi.
Asemenea îndeletniciri ar fi putut pare poate seci pentru cei lipsiţi de capacitatea de-a le aprecia subtilitatea. În Diaspar însă, nu se afla nimeni incapabil să înţeleagă ceea ce încercau să facă Eriston şi Etania, şi care să nu aibă şi el o preocupare personală la fel de pasionantă.
Atletismul şi alte sporturi, inclusiv cele născute prin controlul gravitaţiei, încîntau primele secole ale tinereţii. În privinţa aventurilor şi exerciţiilor fanteziei, poveştile saga asigurau satisfacerea tuturor dorinţelor. Ele reprezentau produsul fina! al aspiraţiei către realism, satisfăcută atunci cînd oamenii reproduseseră imaginile în mişcare şi înregistraseră sunetele, utilizînd apoi tehnicile respective pentru a pune în scenă episoade din realitate sau imaginaţie. În saga, iluziile erau totale, deoarece impresiile senzitive se produceau direct în creier, anulînd orice senzaţii contradictorii. Spectatorul absorbit se decupla de realitate pe durata aventurii, avea impresia că trăieşte într-un vis şi că totuşi este treaz.
Într-o lume a ordinii şi a stabilităţii care nu-şi modificase orientarea generală de un miliard de ani, nu era surprinzător să apară un interes major pentru jocurile de noroc. Omenirea fusese întotdeauna fascinată de misterul rostogolirii zarurilor, de întoarcerea unei cărţi de joc, de învîrtirea ruletei. La capătul inferior, interesul respectiv se baza pe simpla dorinţă de cîştig, da. Aceasta reprezenta un sentiment fără acoperire într-o lume unde fiecare putea deţine ceea ce vrea, în limitele rezonabilului. Însă şi cînd motivaţie a cîştig ului a fost anihilată, a rămas simpla fascinaţie a şansei, seducînd şi minţile cele mai sofisticate. Maşinile cu o funcţionare absolut aleatoare ―evenimente al căror final nu putea fi prezis nicicînd, indiferent de informaţiile avute ―ofereau plăceri egale filozofului sau simplului jucător.
Iar deasupra, accesibile tuturor, rămăseseră universurile întrepătrunse ale iubirii şi artei. Întrepătrunse, deoarece iubirea fără artă duce la diminuarea dorinţei, iar arta nu poate fi gustată dacă nu este contemplată cu iubire.
Oamenii căutaseră frumuseţea în multe forme ―în şiruri de sunete, în rînduri scrise pe hîrtie, în suprafeţe de piatră, în mişcările trupului omenesc, în culori dispuse în spaţiu. Toate acestea continuau să supravieţuiască în Diaspar, iar în decursul epocilor li se adăugaseră altele. Nimeni nu era încă sigur dacă fuseseră descoperite toate posibilităţile Artei, ori dacă ea avea un sens şi în afara minţii omeneşti.
Dar acelaşi lucru se putea spune şi despre Iubire.