Jeserac stătea nemişcat în mijlocul unui vîrtej de cifre. În faţa lui defilau primele o mie de numere prime transpuse în sistemul binar. Se perindau interminabile şiruri de 0 şi 1, aducîndu-i înaintea ochilor seria completă a numerelor fără alţi divizori decît unitatea şi ele însele. Numerele prime se bucurau de o vrajă aparte, care absorbise dintotdeauna Omul, şi continuau să îl farmece în prezent.
Jeserac nu era matematician, deşi uneori îi plăcea să creadă acest lucru. Tot ce putea face era să caute printre numere, urmărind o relaţie specială, o regulă pe care indivizi mai capabili ar fi dezvoltat-o într-o lege generală. El unul ar fi fost în stare să descopere cum se comportă numerele, însă nu să şi explice motivul acelei anume comportări. Plăcerea lui consta în a-şi croi drum prin jungla aritmetică, descoperind uneori minuni pe care chiar exploratori mai pricepuţi nu le observaseră.
Afişă matricea cu numere întregi şi puse computerul să deplaseze numerele prime ca pe nişte mărgele aranjate în intersecţiile unei reţele. Făcuse lucrul acela de cel puţin o sută de ori şi nici o singură dată nu aflase nimic nou. Continua totuşi să-l obsedeze modul lor de răspîndire în şirul numerelor întregi, aparent lipsit de logică. Ştia că unele reguli ale distribuţiei fuseseră deja descoperite, dar nu-şi pierdea speranţa că avea să mai găsească altele.
De întrerupere n-avu cum să se plîngă. Dacă ar fi ţinut să nu fie tulburat, şi-ar fi programat corespunzător contactorul.
Cînd soneria îi ţiui blînd la ureche, peretele de numere tremură, cifrele se contopiră şi Jeserac reveni în lumea reală.
Îl recunoscu imediat pe Khedron. Nu fu teribil de încîntat; nu-i plăcea să fie perturbat în însuşi modul său de viaţă, iar Khedron reprezenta tocmai imprevizibilul. Îl întîmpină totuşi cu destulă politeţe, ascunzîndu-şi îngrijorarea.
În Diaspar, cînd doi locuitori se întîlneau întîia, sau chiar a suta oară, obiceiul cerea ca aproape o oră să fie petrecută în schimburi de amabilităţi, înainte de a trece la problemele propriu-zise, dacă acestea existau. Khedron îl jigni pe Jeserac, galopînd prin ritual în numai cincisprezece minute, după care rosti brusc:
― Vreau să-ţi vorbesc despre Alvin. Din cîte ştiu eşti tutorele lui…
― Da, încuviinţă Jeserac. Îl văd de cîteva ori pe săptămînă, ori mai precis de cîte ori doreşte el.
― Ai spune că e un elev capabil?
Jeserac căzu pe gînduri; nu-i venea uşor să răspundă. Relaţia elev-tutore era extrem de importantă şi reprezenta, într-adevăr, unul din fundamentele vieţii în Diaspar. În medie, cîte zece mii de persoane apăreau anual în oraş. Memoriile lor se găseau încă în stare latentă şi pe parcursul primilor douăzeci de ani, tot ceea ce îi înconjura li se părea nou şi ciudat. Trebuiau să fie învăţaţi cum să folosească puzderia de maşini şi automate din ansamblul vieţii cotidiene, să înveţe cum să se descurce în cea mai complexă societate creată vreodată de Om.
O parte a acestei educaţii provenea de la cuplurile alese ca părinţi. Alegerea se făcea prin tragere la sorţi, iar îndatoririle nu erau împovărătoare. Eriston şi litania îi dedicaseră lui Alvin o treime din timpul lor, îndeplinind corect ceea ce se aştepta din partea lor.
Sarcinile lui Jeserac se restrîngeau la aspectele mai formale ale educaţiei tînărului; se presupunea că părinţii îl vor învăţa cum să se comporte în societate, introducîndu-l într-un cerc de prieteni de aceeaşi vîrstă. Ei erau răspunzători pentru caracterul lui Alvin, iar Jeserac pentru dezvoltarea intelectuala a acestuia.
― Îmi este destul de dificil să îţi răspund la întrebare, replică într-un tîrziu Jeserac. Cu certitudine, în privinţa inteligenţei sale nu există nici o îndoială şi totuşi, multe din lucrurile care ar trebui să-l preocupe par să-i fie absolut indiferente. Pe de altă parte, dovedeşte o curiozitate morbidă faţă de subiecte pe care noi nu obişnuim să le discutăm.
― De pildă, lumea din exteriorul Diasparului?
― Da… De unde ştii?
Khedron ezită o clipă, întrebîndu-se cît anume să îi spună. Ştia că Jeserac avea suflet bun şi că era bine intenţionat, dar mai ştia că el respecta aceleaşi tabuuri ca toţi ceilalţi, cu excepţia lui Alvin şi a lui Khedron.
― Am bănuit, răspunse în final.
Jeserac se instală mai comod în fotoliul materializat. Situaţia devenise interesantă şi voia s-o analizeze cît mai amănunţit. Nu putea afla prea multe, dacă Khedron s-ar fi dovedit reticent în a colabora.
Ar fi trebuit să se gîndească la faptul că, într-o bună zi, Alvin avea să-l întîlnească pe Bufon şi că de aici vor rezulta consecinţe imprevizibile. În afară de Alvin, Khedron reprezenta singurul individ din oraş care putea fi numit excentric ― dar această particularitate îi fusese plănuită şi dăruită conştient de către întemeietorii Diasparului. Cu multă vreme în urmă se constatase că, în absenţa infracţiunilor, ori a dezordinii sociale, o Utopie ar fi devenit destul de repede insuportabil de plictisitoare. Dată fiind natura lucrurilor, nu se putea garanta menţinerea entropiei sociale la un nivel optim. Iar dacă erau legiferate şi programate infracţiunile, atunci încetau să mai fie infracţiuni.
Soluţia o constituia Bufonul, o idee naivă la prima vedere, dar în fapt profundă şi subtilă. În toată istoria Diasparului erau mai puţin de două sute de persoane a căror moştenire mentală îi recomanda pentru acest rol aparte. Ei deţineau anumite privilegii ce-i protejau de consecinţele acţiunilor lor, deşi se număraseră Bufoni ce depăşiseră măsura şi plătiseră prin singura pedeapsă posibilă în Diaspar: aceea de a fi exilaţi în viitor, înainte de sfîrşitul actualei încarnări.
În rare şi imprevizibile ocazii, Bufonul răsturna oraşul cu susu-n jos, prin feste gigantice, glume extrem de complexe, atacuri elaborate împotriva unei credinţe la modă, ori a unui mod de viaţă. Denumirea de «Bufon» se potrivea ca o mănuşă. Cîndva existaseră indivizi cu sarcini similare, acţionînd cam în aceleaşi limite… Pe vremurile regilor şi a ale curţilor regale.
― Cel mai bine ar fi să vorbim deschis unul cu celălalt, propuse Jeserac. Amîndoi ştim că Alvin este un Unic, că nu a mai trăit o altă viaţă în Diaspar. Poate că tu ghiceşti mai bine decît mine implicaţiile acestui adevăr. Eu mă îndoiesc că în oraş pot avea loc evenimente neprevăzute, prin urmare apariţia lui Alvin trebuie să aibă un scop anume. Dacă îşi va atinge acest scop, necunoscut mie, nu ştiu. Nu ştiu nici dacă este un scop bun sau rău, nici măcar nu-mi imaginez despre ce ar putea fi vorba.
― Dacă e legat de exteriorul oraşului?
Jeserac zîmbi răbdător. Bufonul glumea, aşa cum era de aşteptat din partea lui.
― I-am spus ce se află acolo; ştie că în exteriorul Diasparului nu se găseşte decît deşertul. Du-l să vadă, poate că tu cunoşti o cale de ieşire. E posibil ca după aceea să se lecuiască de această ciudăţenie.
― Cred că a privit deja realitatea de afară, şopti Khedron, dar numai pentru sine.
― Eu unul cred că Alvin este fericit, reluă Jeserac. Nu are nici o legătură stabilă şi e greu de crezut că ar putea să aibă, atîta vreme cît suferă de această obsesie. Însă la urma urmelor, este încă foarte tînăr! Va depăşi faza actuală şi se va integra în viaţa normală a oraşului.
Jeserac vorbea parcă pentru a se convinge pe sine însuşi, iar Khedron se întrebă dacă îşi credea propriile cuvinte.
― Spune-mi, Jeserac, interveni el brusc, Alvin cunoaşte faptul că nu e cel dintîi Unic?
Jeserac îl privi surprins, apoi rosti cu o uşoară urmă de sfidare:
― Trebuia să fi bănuit că tu ştii cel mai bine. Cîţi Unici a numărat întreaga istorie a Diasparului?
― Paisprezece, răspunse fără şovăială Khedron. Exceptîndu-l pe el.
― Ai informaţii mai precise decît aş putea obţine eu, constată cu tristeţe Jeserac. Îmi poţi spune ce s-a întîmplat cu ceilalţi?
― Au dispărut.
― Mulţumesc, asta o ştiam deja. E motivul pentru care i-am povestit băiatului cît mai puţine despre predecesorii săi; în starea lui prezentă nu i-ar fi de mare ajutor. Mă pot bizui pe discreţia ta?
― Deocamdată, da. Vreau să-l studiez şi eu, tainele m-au atras dintotdeauna, iar în Diaspar misterele nu sînt în număr mare. Poate că Soarta va aranja o festă, pe lîngă care toate eforturile mele să pară extrem de modeste. Şi dacă se va întîmpla aşa, vreau să mă asigur că voi asista la deznodămînt.
― Îţi place să vorbeşti în enigme, îi reproşă Jeserac. Concret, ce anume anticipezi?
― Nu consider că bănuielile mele ar fi mai corecte decît ale tale. Totuşi, presupun că nici eu, nici tu, nici altcineva din Diaspar nu-l va opri pe Alvin atunci cînd el va decide ce să facă. Ne aşteaptă cîteva secole foarte interesante!
Multă vreme după ce imaginea lui Khedron dispăruse, Jeserac rămase nemişcat, fără a se mai apleca spre matematică. Îl apăsa o presimţire, un sentiment pe care nu-l mai încercase pînă atunci. Pentru o fracţiune de secundă se întrebă dacă n-ar fi trebuit să solicite o audienţă înaintea Consiliului, dar nu însemnă să stîrnească o zarvă ridicolă, lipsită de orice temei real? Poate că întreaga afacere nu era decît o glumă stranie şi complicată a lui Khedron, deşi nu-şi închipuia de ce fusese ales tocmai el drept cal de bătaie.
Analiză faptele cu atenţie, din toate perspectivele posibile.
Probabil cea mai potrivită atitudine era să aştepte şi să vadă ce va fi.
Alvin nu pierdu timpul. Află despre Khedron tot ceea ce se putea. Ca de obicei, Jeserac constitui principala lui sursă de informaţii. Tutorele îi relată în linii mari discuţia cu Khedron, adăugînd şi puţinul cunoscut de el. În măsura în care aşa ceva era posibil în Diaspar, Bufonul era un singuratic: nimeni nu ştia unde locuia, nici alte amănunte despre modul lui de viaţă. Ultima lui farsă fusese mai degrabă o glumă de copil neastîmpărat, ducînd la o paralizie generală a căilor mobile. Asta se întîmplase cu cincizeci de ani în urmă. Cu o sută de ani mai înainte, crease un soi de dragon cu un comportament extrem de scandalos, ce bîntuise prin oraş consumînd toate exemplarele existente ale lucrărilor celui mai popular sculptor. Artistul însuşi, alarmat în clipa cînd dieta unică a animalului devenise evidentă, îşi făcuse urma pierdută, şi nu se mai ivise decît după ce monstru! dispăruse, la fel de misterios precum apăruse.
Din aceste relatări, un lucru reieşea cu limpezime: Khedron cunoştea foarte bine maşinile şi energiile ce conduceau oraşul, le putea supune voinţei sale într-un mod pe care nimeni altul nu mai reuşise să-l imite. Probabil că exista un control superior de siguranţă, capabil să oprească un Bufon prea ambiţios din a pricinui stricăciuni permanente şi ireparabile în structura complexă a Diasparului.
Alvin înregistră informaţiile, dar nu încercă să-l contacteze pe Khedron. Deşi avea multe întrebări, independenţa lui încăpăţînată ― poate singura trăsătură cu adevărat unică printre calităţile sale ― îl determinase să descopere cît mai multe de unul singur. Declanşase o acţiune ce ar fi putut să-l preocupe ani de zile, însă atîta vreme cît simţea că înaintează către ţintă, se simţea fericit.
Aidoma unui explorator din vechime în căutarea unui ţinut necunoscut, ci începuse cercetarea sistematică a Diasparului. Petrecea zile şi săptămîni rătăcind prin turnurile de la marginea oraşului, în speranţa că undeva va descoperi o trecere spre lumea din exterior. Pe parcursul cercetărilor găsi multe guri de aerisire, deschizîndu-se sus deasupra deşertului, însă toate zăbrelite. Dar chiar dacă nu ar fost închise, înălţimea de aproape doi kilometri constituia un impediment decisiv pentru o încercare de evadare.
Nu descoperi nici o ieşire, deşi exploră o mie de coridoare şi zece mii de săli pustii. Clădirile investigate se aflau în perfecta şi imaculata stare pe care locuitorii Diasparului se obişnuiseră s-o accepte ca făcînd parte din ordinea firească a lucrurilor. Uneori, Alvin întîlnea cîte un robot în control, întotdeauna îl supunea tirului întrebărilor, însă nu afla nimic, deoarece maşinile întîlnite nu erau programate să răspundă gîndurilor sau vorbelor umane. Deşi conştiente de prezenţa lui, plutind politicoase într-o parte, ele refuzau să se angajeze în discuţii.
Treceau zile întregi în care Alvin nu vedea nici o fiinţă omenească. Dacă se simţea înfometat, intra într-un apartament şi comanda o masă. Aparate miraculoase, spre a căror existenţă îşi arunca arareori vreun gînd, se trezeau la viaţă după eoni de hibernare. Tiparele stocate în memorii pîlpîiau la graniţa realităţii şi începeau să organizeze şi să distribuie materia controlată. În modul acesta, un fel de mîncare preparat de un chef, cu un milion de ani în urmă, era chemat în existenţă, să încînte papilele gustative, ori să satisfacă pur şi simplu foamea.
Singurătatea acestei lumi pustii ― carapacea goală ce înconjura inima vie a oraşului ― nu-l deprima pe tînăr. Era obişnuit cu singurătatea, pe care o simţea chiar şi atunci cînd se găsea printre cei consideraţi de el prieteni. Explorarea înfrigurată ce îi absorbea în întregime energia şi interesul, îl făcea să uite de misterul apariţiei sale şi de anomalia ce îl izola de ceilalţi.
Cercetase mai puţin de o sutime din perimetrul oraşului, cînd decise că-şi pierde vremea. Hotărîrea nu era rezultatul lipsei de răbdare, ci era cauzată de bunul simţ. Dacă necesitatea avea să se ivească, el era pregătit să se întoarcă şi să-şi termine misiunea impusă, chiar dacă ar fi durat o viaţa. Văzuse însă destul ca să se convingă că ieşirea din Diaspar, dacă exista, nu putea fi găsită prea uşor. Dacă nu cerea ajutorul unuia mai învăţat decît el, ar fi pierdut secole într-o căutare poate inutilă.
Jeserac îi declarase că nu cunoştea calea spre exterior şi că se îndoia că ar fi existat vreuna. Interogate de Alvin, automatele de informaţii scotociseră zadarnic în memoriile lor aproape infinite. Erau în stare să explice fiecare amănunt al istoriei Diasparului, începînd cu primele tentative de înregistrare a datelor, mergînd pînă la bariera dincolo de care Epoca Zorilor rămînea de-a pururi ascunsă. Dar întrebării simple a lui Alvin nu-i puteau răspunde, ori poate că o putere superioară le interzicea să o facă.
Se văzu nevoit să-l caute pe Khedron.