― Ţi-a luat ceva timp, totuşi ştiam că, mai devreme sau mai tîrziu, mă vei vizita.
Siguranţa lui Khedron îl irita pe tînăr; nu-i plăcea să-şi vadă comportamentul prezis cu atîta precizie. Se întrebă dacă Bufonul îi urmărise căutările, ori dacă ştia exact ce anume încercase.
― Vreau să găsesc o ieşire din oraş, declară răspicat. Trebuie să existe şi cred că m-ai putea ajuta s-o găsesc.
Un moment, Khedron tăcu. Dacă dorea, putea încă întoarce spatele drumului ce se deschisese înaintea lui, conducînd spre un viitor ce-i depăşea puterile de premoniţie. Un altul n-ar fi ezitat; nici un locuitor al oraşului, n-ar fi îndrăznit să deranjeze fantomele din vremuri moarte cu milioane de secole în urmă. Poate că nu era nici un pericol, poate că nimic nu era în stare să modifice încremenirea veşnică a Diasparului. Însă dacă exista posibilitatea apariţiei în lume a unui lucru nou şi straniu, acum era ultima ocazie pentru a împiedica această apariţie.
Actuala ordine a lucrurilor în mulţumea pe Khedron. Adevărat, din cînd în cînd tulbura el ordinea aceea, dar numai superficial. Era un critic şi nu un revoluţionar. Dorea să stîrnească numai vălurele pe suprafaţa acelui fluviu temporal, însă cursul refuza să-l schimbe. Înclinaţia spre aventură, cu excepţia celei pur mentale, îi fusese eliminată la fel de grijuliu şi de atent ca ia toţi ceilalţi locuitori ai Diasparului.
Totuşi mai avea, aproape stinsă, o scînteie de curiozitate, trăsătura care reprezentase cîndva darul cel mai de preţ al Omului. Şi era pregătit să-şi asume un anume risc.
Îl privi pe Alvin şi încercă să-şi amintească propria lui tinereţe, visele vechi de cinci sute de ani. Orice clipă a trecutului pe care voia s-o revadă era încă limpede şi bine definită în memorie. Precum mărgelele unui şirag, viaţa prezentă şi cele dinaintea ei se succedau una cîte una; el putea apropia mental şi să examineze pe oricare dintre ele. Majoritatea bătrînilor Khedroni îi erau acum străini; tiparele de bază erau aceleaşi, însă greutatea experienţei îi separa pentru totdeauna. Dacă ar fi dorit; şi-ar fi scos complet din minte încarnările anterioare înainte de a reintra în Palatul Creaţiei, să doarmă pînă la următoarea trezire. Dar aşa ceva ar fi însemnat un fel de moarte, iar el nu se simţea pregătit pentru ea. Prefera să continue să adune tot ceea ce-i oferea viaţa, aidoma unui nautil adăugînd răbdător celule noi pe spirala fiinţei sale lent crescătoare.
În tinereţe, Khedron nu se deosebise cu nimic de tovarăşii săi. Preluase rolul căruia îi fusese destinat cu multă vreme în urmă, abia în momentul cînd depăşise vîrsta critică şi amintirile latente îi reveniseră. Uneori nutrea un resentiment, gîndindu-se că inteligenţele care înălţaseră cu atîta măiestrie Diasparul erau capabile chiar şi acum, după atîta vreme, să-l manevreze ca pe o marionetă. Poate că se ivise, iată, şansa prea mult amînatei răzbunări. Apăruse un nou actor, capabil să tragă cortina finală peste o piesă cu prea multe acte.
Simpatia faţă de cineva a cărui singurătate era chiar mai profundă decît a sa, plictiseala produsă de, mileniile cu repetări continue şi simţul drăcesc al farsei au constituit factorii care l-au determinat pe Khedron să acţioneze.
― Poate te voi ajuta, îi spuse lui Alvin. Nu vreau totuşi să-ţi trezesc speranţe neîntemeiate. Aşteaptă-mă peste o jumătate de ceas la intersecţia dintre Raza Trei şi Inelul Doi. În cel mai rău caz îţi promit o călătorie interesantă.
Alvin ajunse cu zece minute mai devreme în locul întîlnirii, situat în capătul opus al oraşului. Aşteptă răbdător, în vreme ce căile mobile curgeau într-una pe lîngă el, purtînd pasageri mulţumiţi şi calmi spre treburi lipsite de importanţă. În cele din urmă, zări în depărtare silueta înaltă a lui Khedron şi după încă o clipă, se găsi pentru prima data alături de Bufon. Nu mai era o imagine tridimensională; cînd îşi atinseră palmele în salutul străvechi, Khedron se dovedi cît se poate de real.
Bufonul se aşeză pe o balustradă din marmură şi-l studie pe Alvin cu o curiozitate nedisimulată.
― Mă-ntreb, începu el, dacă ştii ce-mi ceri. Şi mai ales, ce vei face dacă îţi ofer ceea ce-mi ceri? Crezi, într-adevăr, că ai fi capabil să părăseşti oraşul, presupunînd că descoperi o ieşire?
― Sînt sigur, replică curajos tînărul, dar Khedron îi citi incertitudinea din glas.
― Atunci dă-mi voie să-ţi spun un lucru de care poate nu-ţi dai seama. Vezi turnurile de acolo? Arătă spre vîrfurile gemene ale Centralei Energetice şi ale Palatului Consiliului, aflate faţă în faţă pe malurile unui canion adînc de doi kilometri. Să zicem că aş instala între ele, acolo sus, o punte perfect imobilă, dar lată de numai cincisprezece centimetri. Ai avea curajul să treci pe ea de la un turn la celălalt?
Alvin ezită.
― Nu ştiu, răspunse într-un tîrziu. Cred că nici n-aş încerca.
― Sînt absolut sigur că n-ai putea-o face niciodată. După mai puţin de zece paşi, ai ameţi şi te-ai prăbuşi în gol. Totuşi, dacă aceeaşi punte s-ar găsi la numai zece centimetri deasupra solului, ai merge pe ea fără dificultate.
― Şi ce dovedeşte asta?
― Mă ajută să-ţi explic un lucru similar. În cele două experienţe, puntea este absolut identică. Unul din roboţii pe care îi întîlneşti din cînd în cînd ar parcurge-o cu aceeaşi uşurinţă şi la nivelul solului, şi suspendată între clădiri. Noi însă nu, deoarece ne temem de înălţime. Poate că această teamă este ilogică, însă-i prea puternică pentru a o ignora. Face parte din noi, ne naştem şi trăim cu ea, ori poate prin ea.
În acelaşi fel ne temem de spaţiu. Arată oricărui locuitor al Diasparului un drum care să ducă afară, un drum chiar identic cu cel din faţa noastră, şi nu va porni pe el. Se va întoarce, aşa cum şi tu te-ai întoarce de pe puntea dintre turnuri.
― Dar de ce? întrebă Alvin. Trebuie să fi existat o vreme cînd―
― Ştiu, ştiu, încuviinţă Khedron. Cîndva oamenii străbăteau întreaga lume, ba chiar zburau spre stele. Ceva i-a schimbat, li s-a imprimat frica. Tu singur îţi închipui că nu o ai. Ei bine, vom vedea. Am să te conduc în Palatul Consiliului.
Palatul era una dintre cele mai înalte clădiri din oraş, fiind aproape complet ocupat de maşinăriile ce constituiau adevăraţii administratori ai Diasparului. În apropiere de vîrful Iui se găsea sala unde se întrunea Consiliul, în acele rare ocazii cînd se iveau probleme ce impuneau dezbaterea.
Intrarea largă îi înghiţi pe amîndoi. Khedron avansa în lumina aurie. Alvin nu mai intrase niciodată pînă atunci în Palatul Consiliului. Nu exista nici o interdicţie în acest sens ― de fapt, în Diaspar se numărau puţine interdicţii ― însă, precum ceilalţi locuitori, privea clădirea cu un soi de respect pe jumătate religios. Într-o lume lipsită de divinităţi, Palatul Consiliului era edificiul cel mai asemănător cu un templu.
Fără să şovăie, Bufonul îl conduse pe Alvin de-a lungul coridoarelor, în josul rampelor, concepute fără doar şi poate pentru maşini, nu pentru oameni. Unele coborau în zig-zag cu pante atît de abrupte, încît ar fi fost imposibil să te menţii pe ele dacă direcţia gravitaţiei n-ar fi fost rotită, pentru compensare.
În cele din urmă ajunseră la o uşă; ea glisă silenţios, deschizîndu-se la apropierea lor, după care se închise. În faţă se afla o alta, ce ramase nemişcată de astă-dată.. Khedron nu schiţă nici un gest să o atingă, ci se opri înaintea ei.
După o scurtă pauză, se auzi o voce:
― Spuneţi-vă numele, vă rog.
― Sînt Khedron Bufonul. Însoţitorul meu e Alvin.
― În ce problemă?
― Simplă curiozitate.
Spre surpriza tînărului, uşa se deschise. Din experienţă personală, ştia că răspunsurile glumeţe date automatelor duceau întotdeauna la confuzie şi la revenire în punctul iniţial. Maşina care-l chestionase pe Khedron trebuia să fie extrem de sofisticată, să se afle pe una din treptele, superioare ale ierarhiei Computerului Central.
Nu mai întîlniră alte bariere, deşi Alvin bănuia că trecuseră mai multe teste fără să-şi dea seama. În final, un coridor scurt îi conduse într-o sală rotundă, cu podeaua sub nivelul coridorului, iar în podeaua aceea se găsea ceva atît de uimitor, încît pentru o clipă, Alvin fu copleşit. Privea întregul Diaspar, pe macheta întinsă înaintea lui, cu cele mai înalte construcţii ajungîndu-i abia pînă la umăr.
Pierdu mult timp căutînd locuri familiare şi remarcînd privelişti neaşteptate, încît abia tîrziu examină şi restul sălii. Pereţii erau acoperiţi cu pătrate microscopice, albe şi negre. Dispunerea lor se făcea absolut aleator, iar cînd deplasa brusc ochii, avea impresia unei pîlpîiri rapide, în ciuda absenţei vreunei modificări reale. Dispuse la distanţe egale în jurul sălii, se aflau automate cu comenzi manuale, fiecare prevăzut cu display şi fotoliu pentru operator.
Khedron îl lăsă pe Alvin să cerceteze totul. După aceea indică macheta oraşului şi întrebă:
― Ştii ce reprezintă?
Alvin fu tentat să spună «Un model», dar răspunsul părea atît de evident, încît intui că nu e cel corect. Scutură din cap şi-l aşteptă pe Bufon să vorbească.
― Dacă îţi aduci aminte, începu bărbatul, ţi-am spus cîndva cum este menţinut oraşul ― în Băncile Memoriei care păstrează configuraţia nealterată. Băncile respective se găsesc pretutindeni în jurul nostru, depozite gigantice de informaţii, definind complet oraşul aşa cum este el acum. Fiecare atom al Diasparului se află înregistrat de forţe uitate de noi, în matricile îngropate în aceşti pereţi.
Arătă spre macheta Diasparului, perfectă în cele mai mici detalii.
― Nu e un model; în fapt, nu există din punct de vedere material. Este doar proiecţia imaginii din Băncile Memoriei şi deci e absolut identică cu oraşul în sine. Aparatele din jurul sălii îţi permit să examinezi orice porţiune doreşti, s-o priveşti în mărime naturală, ori amplificată. Ele sînt utilizate atunci cînd se execută modificări în oraş, deşi a trecut foarte multă vreme de cînd nu s-au mai făcut astfel de schimbări. Aici trebuie să vii dacă doreşti să cunoşti Diasparul. În cîteva zile petrecute în această cameră vei învăţa mai mult decît într-o viaţă de explorare.
― Extraordinar, şopti Alvin. Cîţi ştiu că există aşa ceva?
― Oh, destui, însă îi interesează prea puţin. Consiliul vine uneori aici. Nu se face nici o schimbare în oraş dacă nu sînt prezenţi cu toţii. Şi nici atunci, dacă Ordinatorul Central nu o aprobă. Nu cred că sala e vizitată de mai mult de două-trei ori pe an.
Tînărul dorea să ştie cum de reuşise Khedron să pătrundă acolo, apoi îşi aminti că multe din şotiile mai rafinate ale Bufonului indicau o cunoaştere a mecanismelor interne ale oraşului, dobîndită numai printr-un studiu extrem de profund. Probabil că unul din privilegiile Bufonului îl constituia accesul oriunde dorea. Alvin n-ar fi putut să descopere o călăuză mai nimerită în secretele Diasparului.
― Ceea ce cauţi e posibil să nu existe, spuse Khedron, dar dacă există, numai aici îl vei găsi. Să-ţi arăt cum se operează monitoarele.
Următorul ceas Alvin îl petrecu învăţînd să manevreze comenzile unui monitor. Putea alege orice punct al oraşului şi să-l examineze la orice scară de mărire. Străzi, turnuri şi căi mobile fulgerau pe ecran la schimbarea coordonatelor. I se părea că e un spirit atoatevăzător, capabil să se deplaseze fără efort peste întregul Diaspar, nestînjenit de obstacolele fizice.
În realitate nu cerceta Diasparul. Se mişca prin celulele de memorie, privind imaginea de vis a oraşului: visul ce avusese forţa de a menţine adevăratul Diaspar neatins de timp vreme de un miliard de ani. Vedea doar acea parte permanentă a oraşului: oamenii de pe străzi nu apăreau în imagini. Însă pentru el nu importa. Nu-l interesa decît lumea din metal şi piatră unde se găsea întemniţat, nu şi aceia ce-i împărtăşeau soarta ― chiar dacă ei se aflau acolo de bună voie.
Căutînd, găsi Turnul lui Loranne şi parcurse grăbit coridoarele şi pasajele deja explorate. Cînd imaginea grilajului ― de stîncă îi crescu înaintea ochilor, aproape că simţi vîntul rece ce suflase fără încetare aproape jumătate din istoria omenirii şi care continua să sufle în prezent. Se apropie de una din ferestruicile peretelui, privi afară… şi nu văzu nimic. Pentru un moment şocul fu atît de mare încît mai că se îndoi de propriile sale amintiri. Oare imaginea pustiului nu fusese altceva decît o închipuire?
Apoi înţelese. Deşertul nu făcea parte din Diaspar şi nici o proiecţie a sa nu exista în lumea fantomă. Dincolo de zăbrelele de piatră se putea găsi orice, însă displayul n-avea ce să-i înfăţişeze.
Era totuşi în stare să-i prezinte o imagine pe care nici un om în viaţa nu o zărise. Alvin avansă cu poziţia observatorului dincolo de gratii, ieşind în neantul din afara oraşului. Reglă comanda direcţiei de cercetare înapoi, spre locul de unde pornise. Şi acolo se întindea Diasparul… văzut din exterior.
Pentru computere, pentru circuitele de memorie şi mecanismele ce creau imaginea privită de Alvin, era numai o problemă de perspectivă. Ele «cunoşteau» forma oraşului, deci o puteau prezenta aşa cum arăta din exterior. Însă deşi înţelegea cum fusese realizată proiecţia, efectul ei asupra tînărului fu copleşitor. Cu spiritul, dacă nu şi în realitate, el evadase clin oraş. Părea să plutească în spaţiu, la cîţiva metri de zidul abrupt al Turnului lui Loranne. Pentru o clipă, privi suprafaţa cenuşie şi netedă din faţa ochilor, apoi atinse comenzile şi coborî poziţia observatorului spre sol.
Cunoscînd posibilităţile minunatului instrument, planul de acţiune îi devenise clar. Nu mai era nevoie să irosească luni şi ani, explorînd Diasparul din interior, cameră după cameră şi coridor după coridor. Din sala unde se afla acum se putea deplasa în exteriorul oraşului, remarcînd imediat orice deschizătură spre deşert.
Senzaţia victoriei, a succesului, îl ameţise şi simţi nevoia să-şi strige bucuria. Se răsuci spre Khedron, dorind să-i mulţumească. Fără el n-ar fi izbutit să ajungă aici. Numai că acesta dispăruse şi lui Alvin nu-i luă decît o secundă să priceapă motivul.
El era probabil singurul individ din Diaspar în stare să privească imaginile de pe ecran. Khedron îl putea ajuta, dar pînă şi el era afectat de acea stranie teroare faţă de Univers, care menţinuse omenirea în mica ei carapace. Îl părăsise pe Alvin, lăsîndu-şi să-şi continue explorarea de unul singur.
Sentimentul izolării, ce pentru o clipă îi părăsise sufletul, începu să-l apese iarăşi. Nu avea însă timp pentru melancolie, avea multe de făcut. Reveni la ecran, reglă imaginea zidului şi începu să caute.
În următoarele săptămîni, Diasparul îl văzu rareori pe Alvin, dar puţini îi remarcară absenţa. Aflînd că elevul său îşi petrecea mai tot timpul în Palatul Consiliului în loc să dea tîrcoale limitelor oraşului, Jeserac se simţi uşurat, închipuindu-şi că acolo Alvin n-avea să aibă parte de necazuri. Eriston şi Etania îl căutară o dată sau de două ori acasă şi negăsindu-l, nu-şi făcuseră probleme. Cea mai insistentă se arătase Alystra.
Era păcat pentru propria ei linişte sufletească că se îndrăgostise de Alvin, cînd la dispoziţie îi stăteau atîtea alternative mult mai potrivite. Alystra nu întîmpinase niciodată vreo greutate în alegerea partenerilor, însă în comparaţie cu Alvin, ceilalţi bărbaţi pe care-i cunoştea nu erau altceva decît non-entităţi, turnaţi în aceeaşi matriţă lipsită de trăsături caracteristice. Nu voia să-l piardă fără luptă; detaşarea şi indiferenţa lui constituiau o provocare căreia fata nu-i rezista.
Poate că motivele ei nu erau pe de-a întregul egoiste, şi mai degrabă materne decît sexuale. Actul naşterii fusese uitat, însă instinctele feminine de protecţie şi compasiune continuau să dăinuie. Adevărat, Alvin era încăpăţînat, încrezător în sine şi hotărît să-şi urmeze drumul propriu, totuşi Alystra îi simţise marea singurătate interioară.
Aflînd că tînărul dispăruse, îl întrebă pe Jeserac ce se întîmplase. După o scurtă ezitare, acesta îi relatase totul. Dar dacă Alvin nu dorea pe nimeni lîngă el, decizia îi aparţinea exclusiv lui. Tutorele i se menţinea într-o poziţie neutră, cu toate că o plăcea pe Alystra şi spera ca influenţa ei să-l ajute pe Alvin să se adapteze vieţii din Diaspar.
Faptul că Alvin îşi petrecea timpul în Palatul Consiliului însemna doar că se angajase într-un proiect de cercetare.