Când Rupert Boyce trimise invitaţiile la serată, distanţele totale implicate erau impresionante. Amintindu-i numai pe primii invitaţi, aceştia erau: familiile Foster din Adelaide, Shoenberger din Haiti, Farran din St. Petersburg, Moravia din Cincinnati, Ivanko din Paris şi Sullivan din zona Easter Island, cam la patru kilometri sub ocean. Pentru Rupert era un compliment deosebit faptul că, deşi invitase treizeci de oaspeţi, la petrecere apărură peste patruzeci de musafiri. Doar Krausii nu veniră şi asta numai datorită faptului că uitaseră de fusul de schimbare al datei şi ajunseseră cu douăzeci şi patru de ore mai târziu.
Pe la amiază se adunase un număr impresionant de aerocare şi ultimii sosiţi aveau destul de mult de mers pe jos, odată ce găseau un loc de aterizare. Vehiculele variau de la Flitterbugul de o persoană la Cadillacuri, adevărate palate zburătoare pentru întreaga familie, în epoca aceasta însă, condiţia socială a invitaţilor nu putea fi apreciată pe baza mijlocului de transport folosit.
― Casa este foarte urâtă, rosti Jean Morrel, în vreme ce Meteor-ul cobora, spiralând. Pare o cutie peste care a călcat cineva.
George Greggson, un tip de modă veche în privinţa aterizărilor automate, reglă deceleraţia înainte de a răspunde:
― Cam greu de apreciat din unghiul ăsta… De pe sol ar putea arăta cu totul altfel. Oh!
― Ce s-a întâmplat?
― Au venit şi Fosterii. Le-aş recunoaşte oriunde culorile alea.
― Dacă nu vrei, n-ai decât să nu vorbeşti cu ei. Ăsta-i unul din avantajele petrecerilor lui Rupert ― te poţi ascunde printre musafiri.
George alese un loc de aterizare şi opri între un alt Meteor şi un vehicul pe care nici unul din ei nu izbuti să-l identifice. Părea capabil de viteze mari şi, se gândi Jean, foarte inconfortabil. Unul din prietenii cu înclinaţii tehnice ai lui Rupert, hotărî ea. Probabil îl construise singur, deşi parcă exista o lege interzicând aşa ceva…
Când coborâră, căldura îi izbi precum suflul unui arzător. Le absorbea toată umiditatea şi bărbatul avu impresia că-şi simte pielea trosnind. Bineînţeles, era şi vina lor. Plecaseră din Alaska de trei ore şi ar fi trebuit să-şi amintească să regleze climatizarea cabinei.
― Ce mai loc să trăieşti! gâfâi Jean. Credeam că există un control al climei…
― Aşa-i, făcu George. Cândva aici era deşert şi… priveşte acum! Haide, înăuntru o să fie bine.
Glasul lui Rupert le bubui vesel în urechi. Gazda lor stătea lângă avion, cu câte un pahar în fiecare mână, privindu-i de sus cu o expresie ştrengărească. Îi privea de sus pentru simplul motiv că avea patru metri înălţime; de asemenea, era semitransparent. Puteai privi prin el fără mare dificultate.
― Nu-i frumos să-ţi sperii invitaţii! protestă George. Se întinse spre paharele la care de-abia reuşea să ajungă. Bineînţeles, mâna îi trecu prin ele. Sper că ai ceva mai substanţial pentru noi, când ajungem în casă!
― Nu te speria! râse Rupert. Spuneţi ce vreţi şi va fi gata până sosiţi.
― Două beri mari, răcite în oxigen lichid, răspunse prompt George. Ajungem imediat.
Rupert încuviinţă, aşeză un pahar pe o masă invizibilă, manevră un buton la fel de invizibil şi dispăru.
― Hei! făcu Jean. Este prima dată când văd un aparat din astea. Cum de-a pus Rupert mâna pe el? Ştiam că le au numai Overlorzii.
― Nu ştii că Rupert obţine întotdeauna ceea ce doreşte? replică bărbatul. Pentru el, e jucăria cea mai grozavă. Poate sta confortabil în cameră şi să călătorească prin toată Africa. Nici căldură, nici insecte, nici oboseală… iar frigiderul mereu la îndemână. Mă întreb ce-ar fi zis Stanley şi Livingstone despre chestia asta.
Soarele îi obligă să-şi întrerupă discuţia până la adăpostul casei. Când se apropiară de uşa din faţă (greu de distins în peretele de sticlă), aceasta se deschise singură, în sunet de alămuri. Jean bănui, în mod corect, că până la sfârşitul zilei avea să i se urască de atâta fanfară.
În răcoarea plăcută a holului îi întâmpină noua doamnă Boyce. Pentru a respecta adevărul, ea reprezenta principalul motiv al afluenţei de oaspeţi. Poate că jumătate din ei ar fi venit oricum să vadă casa lui Rupert; cei care şovăiau fuseseră convinşi de zvonurile referitoare la actuala sa soţie.
Un singur epitet o putea descrie în mod corespunzător: tulburătoare. Chiar şi într-o lume unde frumuseţea devenise aproape obişnuită, bărbaţii întorceau capetele atunci când ea intra într-o încăpere.
Era, bănui George, un sfert negresă, cu trăsăturile chipului aproape greceşti, iar părul lung şi lucios. Numai culoarea întunecată a pielii ― banalul termen «ciocolatiu» părea singurul potrivit ― îi dezvăluia originea.
― Sunteţi Jean şi George, nu-i aşa? întrebă femeia, întinzând mâna. Mă bucur să vă cunosc! Rupert se ocupă de băuturi, haideţi să-i întâlniţi şi pe ceilalţi musafiri.
Glasul era un contralto bogat, trimiţând fiori prin şira spinării lui George. Privi nervos spre Jean, care izbuti să forţeze un zâmbet fals, iar în cele din urmă îşi regăsi vocea.
― Foarte… foarte drăguţ din partea ta, rosti el neconvingător. Abia aşteptam să venim la petrecerea asta.
― Rupert dă întotdeauna nişte petreceri minunate, interveni Jean. Modul în care accentuase cuvântul «întotdeauna» îi dezvăluia însă în mod clar gândurile: «întotdeauna când se însoară». George roşi puţin şi o privi reprobator, dar aparent gazda nu sesizase înţepătura. Femeia era prietenia întruchipată şi-i conduse în salonul principal, pe jumătate ocupat de o selecţie reprezentativă a prietenilor lui Rupert, care stătea în faţa unei console asemănătoare unui panou de comandă; George presupuse că era dispozitivul care-i proiecta imaginea. Rupert era preocupat să sperie alţi doi musafiri abia sosiţi, dar se opri pentru a-i saluta pe Jean şi George, scuzându-se în acelaşi timp că oferise altora paharele lor.
― O să mai găsiţi destule pe aici, flutură el mâna spre înapoi, în vreme ce efectua reglaje cu mâna cealaltă. Simţiţi-vă ca acasă. Pe cei mai mulţi invitaţi îi cunoaşteţi deja… Maia o să vi-i prezinte pe ceilalţi. Mă bucur că aţi venit.
― Şi noi îţi mulţumim pentru invitaţie, făcu Jean fără multă convingere.
George se îndreptase deja spre bar şi prietena lui îl urmă, salutându-i pe cunoscuţi. Aproape trei sferturi din chipuri îi erau străine, lucru normal la o petrecere dată de Rupert.
― Hai să explorăm casa, îi spuse ea lui George după ce se învioraseră cu câte o băutură şi-şi salutaseră toţi prietenii.
Bărbatul o urmă, abia reţinându-şi o căutătură spre Maia Boyce. În ochii lui se zărea o nostalgie ce n-o încânta deloc pe Jean. Înnăscuta poligamie masculină constituia într-adevăr o bătaie de cap. Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost aşa… Da, poate că la urma urmelor era mai bine.
George îşi reveni repede la normal, în timp ce investigau minunăţiile noului cămin al lui Rupert. Locuinţa părea foarte mare pentru numai două persoane, dar perfect adecvată numeroşilor musafiri pe care urma să-i primească. Avea două niveluri, etajul fiind mai extins şi umbrind parterul. Gradul automatizării era considerabil, iar bucătăria semăna cu carlinga unui avion.
― Săraca Ruby, comentă Jean. I-ar fi plăcut aici.
― Din câte am auzit, replică George, care n-o prea simpatizase pe fosta doamnă Boyce, e foarte fericită cu prietenul ei australian.
Chestiunea era bine cunoscută; Jean n-o putea nega, de aceea schimbă subiectul.
― E nemaipomenit de drăguţă, nu-i aşa?
George era suficient de atent ca să evite capcana.
― Da, nu-i rea, răspunse el indiferent. Bineînţeles, dacă-ţi plac brunetele…
― Bănuiesc că ţie nu-ţi plac deloc, făcu candid Jean.
― Nu fi geloasă, scumpo, chicoti bărbatul mângâindu-i părul platinat. Hai mai bine să dăm o raită prin bibliotecă. Unde crezi că este?
― Undeva pe sus. Am vizitat toate camerele de la parter. În plus, se încadrează în ideea generală a casei: spaţiile de locuit, dormit, servit masa şi altele sunt legate de parter. Acum ne aflăm în sectorul distracţiilor şi al recreării, deşi continui să cred că-i de-a dreptul ciudat să ai piscină la etaj.
― Presupun că există un motiv, spuse George încercând o uşă. Rupert a avut nişte consultanţi pricepuţi când a construit casa. Sunt convins că n-o putea face de unul singur.
― Ai probabil dreptate. Altfel, camerele n-ar fi avut uşi, nici scările trepte. De fapt, n-aş avea curajul să intru într-o locuinţă proiectată numai de Rupert.
― la uite-o, rosti George cu mândria unui navigator care a zărit ţărmul, fabuloasa colecţie Boyce în noul ei cămin! Mă întreb câte din ele a citit Rupert cu adevărat.
Biblioteca se întindea pe toată lăţimea casei, dar rafturile uriaşe, dispuse transversal, o împărţeau în şase compartimente mai mici. Conţinea, dacă George îşi amintea exact, cincisprezece mii de volume: aproape toate cărţile importante publicate vreodată în domeniul nebulos al magiei, experienţelor psihice, telepatiei şi tuturor categoriilor de fenomene neclare îngrămădite în domeniul paranormal, în epoca aceasta a raţiunii, părea un hobby extrem de ciudat.
Probabil că era pur şi simplu o manifestare a evazionismului lui Rupert.
Bărbatul simţi mirosul, imediat cum intră. Izul era slab însă pătrunzător, mai mult ciudat decât neplăcut. Jean îl remarcase şi ea; îşi încreţise fruntea, străduindu-se să-l identifice. Acidul acetic, gândi George, ar fi avut aroma cea mai asemănătoare. Totuşi mai era ceva…
Biblioteca se termina printr-o nişă în care se găseau o masă, două scaune şi câteva perne orientale. Probabil aici se refugia Rupert să citească. Acum, sub lumina inexplicabil de slabă, se afla un cititor.
Jean îşi opri răsuflarea şi strânse puternic mâna lui George. Reacţia ei era poate scuzabilă. Una e să priveşti la televizor şi alta să întâlneşti realitatea. George, arareori surprins, nu se pierdu cu firea.
― Sper că nu v-am deranjat, domnule, rosti el politicos. Nu ştiam că aici se află cineva. Rupert nu ne-a spus…
Overlordul lăsă cartea, îi privi atent, apoi reluă cititul. Gestul lui nu era deloc nepoliticos, deoarece venea din partea unei fiinţe care putea simultan citi, vorbi şi probabil face alte acţiuni. Totuşi priveliştea era de-a dreptul schizofrenică pentru oameni.
― Mă numesc Rashaverak, răspunse el cu amabilitate. Mă tem că nu sunt prea sociabil, iar biblioteca lui Rupert este un loc care cu greu poate fi ocolit.
Jean izbuti să-şi stăpânească un chicotit nervos. Neaşteptatul lor tovarăş, observă ea, parcurgea o pagină în două secunde. Nu avea nici o îndoială că asimila tot ceea ce citea şi se întrebă dacă ar fi putut citi câte o carte cu fiecare ochi. Bineînţeles, se gândi, apoi ar învăţa Braille, aşa încât să folosească şi degetele. Imaginea mentală rezultată era prea comică şi încercă s-o alunge, participând la conversaţie. La urma urmelor, n-avea zilnic ocazia de-a vorbi cu unul dintre stăpânii Pământului.
După ce făcură prezentările, George o lăsă să flecărească, sperând că n-avea să facă o remarcă lipsită de tact. Aidoma lui Jean, nici el nu mai întâlnise un Overlord în carne şi oase. Deşi aceştia participau la activităţi mondene alături de oficialităţi guvernamentale, savanţi şi alţii, bărbatul nu auzise niciodată de prezenţa vreunuia la o petrecere particulară obişnuită. O concluzie ar fi fost că petrecerea respectivă nu era atât de obişnuită pe cât părea. Aparatul Overlorzilor aflat în posesia lui Rupert întărea bănuiala aceasta şi George începu să se întrebe Ce-Naiba-Se-Întâmpla. Trebuia să-l descoasă pe Rupert de îndată ce avea să fie posibil.
Deoarece scaunele erau prea mici pentru el, Rashaverak stătea pe podea, aparent comod, fiindcă ignorase pernele aflate în imediata apropiere. Drept urmare, capul său se găsea numai la doi metri deasupra podelei şi George avu şansa unică să studieze biologia extraterestră. Din nefericire, ştiind la fel de puţine lucruri şi despre cea terestră, nu putea să afle alte detalii inedite. Doar izul acela aparte, dar în nici un caz neplăcut, constituia o noutate. Se întrebă ce miros aveau oamenii pentru Overlorzi şi speră că nu prea dizgraţios.
Rashaverak nu avea nimic antropomorf. George putea înţelege de ce, văzuţi din depărtare de către sălbaticii ignoranţi şi îngroziţi, Overlorzii fuseseră consideraţi oameni înaripaţi, ajungându-se de aici la portretul convenţional al Diavolului. Coarnele mici (oare ce funcţie aveau? se întrebă bărbatul) semănau cu descrierile făcute, totuşi trupul nu aducea cu al unui om sau al oricărui animal cunoscut vreodată pe Pământ. Descinzând dintr-un arbore evoluţionist complet străin, Overlorzii nu erau mamifere, nici insecte sau reptile. Nu se ştia cu siguranţă nici dacă erau vertebrate; învelişul lor extern dur putea foarte bine să fie singurul schelet.
Aripile lui Rashaverak stăteau pliate, astfel că nu se distingeau perfect, însă coada, aidoma unei bucăţi de ţeavă flexibilă, se curba sub corp. Vârful ei cel faimos nu era ascuţit, fiind un romb lat şi turtit. Scopul său, aşa cum se acceptase în mod general, era de a conferi stabilitate în timpul zborului, similar penelor din cozile păsărilor. Pornind de la puţinele fapte cunoscute şi avansând astfel de ipoteze, savanţii ajunseseră la concluzia că Overlorzii proveneau de pe o planetă cu gravitaţie redusă şi atmosferă foarte densă.
Brusc, dintr-un difuzor mascat se auzi vocea lui Rupert:
― Jean! George! Unde naiba v-aţi ascuns? Veniţi jos, la distracţie! Musafirii au început să vă bârfească…
― Poate că ar fi bine să merg şi eu, vorbi Rashaverak, punând cartea înapoi pe raft.
Făcu lucrul acesta cu uşurinţă, fără să se mişte de pe podea, şi George observă pentru întâia oară că mâna Overlordului avea două degete mari opuse, între care se aflau alte cinci degete. Nu mi-ar plăcea să fac aritmetică, gândi el, într-un sistem de numeraţie cu baza paisprezece.
Ridicat în picioare, Rashaverak constituia un spectacol impunător şi, când se aplecă pentru a evita plafonul, deveni evident că dacă Overlorzii ar fi dorit să trăiască printre oameni, dificultăţile practice ar fi fost considerabile.
În ultima jumătate de oră mai sosiseră invitaţi şi salonul era acum de-a dreptul ticsit. Apariţia lui Rashaverak aglomera şi mai mult încăperea, fiindcă toţi cei din camerele vecine alergară să-l vadă. În mod evident, pe Rupert îl încânta foarte mult senzaţia produsă, nu însă şi pe Jean şi George care rămaseră nebăgaţi în seamă. De fapt, puţini îi puteau zări, fiind mascaţi de statura Overlordului.
― Vino aici, Rashy, să-ţi prezint câţiva prieteni! strigă Rupert. Stai pe canapeaua asta, să nu mai zgârii tavanul!
Cu coada petrecută peste umăr, Rashaverak traversă odaia aidoma unui spărgător de gheaţă, croindu-şi drum printre sloiuri. Când se aşeză alături de gazdă, salonul păru că devine mai larg şi George suspină uşurat.
― Mă apucase claustrofobia când stătea în picioare. Mă întreb cum de l-a adus Rupert… ar putea fi o petrecere interesantă.
― Mi se pare ciudat şi modul în care i se adresează, de faţă cu atâta lume. Deşi lasă impresia că nu-i prea pasă. Foarte curios!
― Fac prinsoare că-i pasă. Necazul cu Rupert este că-i place să se dea în spectacol şi e lipsit de tact. Apropo, asta îmi aduce aminte de câteva întrebări pe care le-ai pus lui Rashaverak!
― Care anume?
― De pildă: «De cât timp sunteţi aici?», sau «Cum vă înţelegeţi cu Administratorul Karellen?», sau «Vă place pe Pământ?»… Draga mea! Nu aşa se vorbeşte cu un Overlord!
― De ce nu? E momentul s-o facă cineva.
Înainte ca discuţia să devină aprinsă, fură interpelaţi de Shoenbergeri. Femeile plecară într-o direcţie, s-o bârfească pe doamna Boyce, iar bărbaţii porniră în altă direcţie, făcând exact acelaşi lucru, deşi din alt punct de vedere. Benny Shoenberger era unul dintre prietenii cei mai vechi al lui George şi deţinea o mulţime de noutăţi în legătură cu subiectul respectiv.
― Pentru Dumnezeu, să nu spui nimănui…, începu el. Ruth habar n-are, dar eu i-am prezentat-o lui Rupert.
― Cred, comentă George cu invidie, că-i mult prea bună pentru Rupert. Deci legătura nu va putea dura. În curând se va plictisi de el.
Gândul acesta părea să-l dispună considerabil.
― Nu fi convins! Nu este numai frumoasă, ci şi o fiinţă deosebită. Era momentul ca de Rupert să se ocupe cineva, iar ea este femeia cea mai potrivită.
Atât Rupert cât şi Maia stăteau acum lângă Rashaverak, primindu-şi oaspeţii. Petrecerile lui Rupert aveau rareori un focar, cel mai adesea divizându-se în şase-şapte grupuri independente, formate după preocupările comune. De data aceasta însă, toţi invitaţii găsiseră un centru de atracţie. Lui George îi părea rău pentru Maia. Ar fi trebuit să fie petrecerea ei, dar Rashaverak o eclipsase parţial.
― Auzi, făcu George, ciugulind dintr-un sandviş, de unde naiba l-a luat Rupert pe Overlord? N-am mai auzit de aşa ceva, deşi se pare că el consideră situaţia absolut normală. Când ne-a invitat, n-a pomenit nimic despre asta.
― Una din micile lui surprize, chicoti Benny. Mai bine întreabă-l chiar pe el. Dar să ştii că nu-i prima dată… Karellen a fost invitat la Casa Albă, la Palatul Buckingham şi…
― Ce naiba, asta-i altceva! Rupert e un cetăţean absolut obişnuit.
― Poate că şi Rashaverak este un Overlord neînsemnat. Ţi-am zis, întreabă-l pe Rupert!
― Aşa o să fac, numai să-l prind singur.
― S-ar putea să aştepţi cam mult…
Benny avea dreptate, însă, deoarece petrecerea se încălzise, era mai uşor să fii răbdător. Uşoara paralizie provocată de apariţia lui Rashaverak dispăruse. În jurul Overlordului mai exista un grup restrâns, dar în rest se petrecuse obişnuita fragmentare şi toţi invitaţii se comportau destul de natural. Sullivan, de pildă, descria unei audienţe fascinate ultimele sale cercetări submarine.
― Încă nu suntem siguri, spunea el, cât de mari ajung. Nu departe de baza noastră se află un canion unde trăieşte una cu adevărat gigantică. Am zărit-o o dată şi apreciez că atinge aproape treizeci de metri, cu tentaculele desfăcute. Săptămâna viitoare pornesc în urmărirea ei. Nu vrea nimeni un animal de casă?
O femeie emise un ţipăt slab de oroare.
― Brr! Mă-ngrozeşte numai să mă gândesc la aşa ceva! Trebuie să ai un curaj extraordinar.
Sullivan păru de-a dreptul surprins.
― Nu m-am gândit niciodată la asta, comentă el. Bineînţeles că-mi iau măsurile de siguranţă cuvenite, totuşi n-am fost vreodată în pericol real. Caracatiţele ştiu că nu mă pot mânca şi atâta timp cât nu mă apropii prea mult, nici nu mă bagă în seamă. Majoritatea creaturilor marine te lasă în pace dacă nu le faci nimic.
― Cred totuşi, interveni altcineva, că mai devreme sau mai târziu este inevitabil să nu dai peste una care să te considere comestibil.
― Ah, exclamă voios Sullivan, se mai întâmplă şi aşa ceva! Eu încerc să nu le fac nici un rău, fiindcă la urma urmelor doresc să devenim prieteni. Pur şi simplu cuplez jeturile la valoarea maximă şi într-un minut, cel mult două, m-am desprins. Dacă sunt prea ocupat ca să stau şi să mă joc, le pot scutura cu câteva sute de volţi. Asta pune capăt situaţiei şi nu mă mai deranjează niciodată.
Într-adevăr, gândi George trecând mai departe, la petrecerile lui Rupert puteai întâlni persoane extrem de interesante. Chiar dacă gusturile literare ale gazdei erau foarte specializate, cele ale prietenilor săi acopereau domenii din cele mai diverse. Fără să se obosească întorcând capul, zărea un regizor faimos, un poet minor, un matematician, doi actori, un inginer de la o uzină atomică, un editor al unui săptămânal ilustrat, un statistician de la Banca Mondială, un virtuoz violonist, un profesor de arheologie şi un astrofizician. Nu exista nici un reprezentant al breslei lui George ― scenografia pentru televiziune ― lucru excelent, deoarece bărbatul voia să scape de discuţiile profesionale, îi plăcea munca lui; în epoca aceea, pentru întâia oară în istoria omenirii, nimeni nu făcea ceva care să nu-i placă, însă era tipul de om care, la sfârşitul zilei, putea închide definitiv după el uşa studioului.
În cele din urmă, reuşi să-l încolţească pe Rupert în bucătărie, unde amesteca nişte cocteiluri. Era păcat să-l coboare pe pământ tocmai acum când avea o privire pierdută, dar George putea fi nemilos când era necesar.
― Ia ascultă, începu el cocoţându-se pe cea mai apropiată masă. Cred că ne datorezi nişte explicaţii.
― Hm, făcu Rupert gânditor, plimbându-şi limba prin gură. C’ed c-am pus p’ea mu’t gin…
― Nu ocoli discuţia, prefăcându-te beat, pentru că te cunosc prea bine. De unde vine prietenul tău Overlordul şi ce caută aici?
― Nu ţi-am spus? exclamă Rupert. Credeam că le-am povestit tuturor… Nu erai acolo… ah, te ascundeai în bibliotecă. Chicoti într-o manieră pe care George o găsi insinuantă. Ştii, biblioteca l-a adus aici pe Rashy.
― Ce chestie!
― Cum adică?
George se opri, dându-şi seama că problema trebuia abordată cu mult tact. Rupert era foarte mândru de colecţia lui.
― Ăăăă, ei bine… gândindu-te câte cunosc Overlorzii despre ştiinţă, nu te-ai fi aşteptat să se intereseze de fenomene psihice şi alte prostii de astea.
― Prostii sau nu, replică Rupert, pe ei îi preocupă psihologia umană, iar eu deţin câteva cărţi din care se pot învăţa multe. Înainte de a mă muta aici, un adjunct al Administratorului m-a contactat, întrebându-mă dacă le pot împrumuta cincizeci dintre cele mai rare volume ale mele. Un bibliotecar de la British Museum le povestise despre mine. Îţi poţi imagina ce i-am răspuns.
― Habar n-am!
― Ei bine, i-am răspuns foarte politicos că mi-au trebuit douăzeci de ani ca să adun toate cărţile. Erau oricând bineveniţi să le citească, dar trebuiau s-o facă aici. Aşa a apărut Rashy, care citeşte cam douăzeci de cărţi pe zi. Şi eu sunt curios ce caută în ele.
Scenograful se gândi o clipă, apoi înălţă dezgustat din umeri.
― Sincer vorbind, spuse el, încep să-mi schimb părerea despre Overlorzi. Credeam că au lucruri mai bune de făcut.
― Eşti un materialist incorigibil, aşa-i? Nu cred că pot fi întru totul de acord. Totuşi, privind chiar şi din poziţia ta, strict practică, există o explicaţie. Sunt sigur că şi tu ai studia superstiţiile oricărei rase primitive cu care ai intra în contact!
― Mda, făcu George nu prea convins.
Muchia mesei era prea tare, aşa încât se ridică în picioare. Rupert amestecase mulţumit câteva cocteiluri şi se pregătea să revină printre musafiri. Glasuri nemulţumite îi solicitau deja prezenţa.
― Hei, protestă George, vreau să te mai întreb ceva până nu dispari. De unde ai făcut rost de gadgetul ăla de televiziune bidirecţională, cu care ai vrut să ne sperii?
― Face parte din tranzacţie. Am explicat cât de valoros poate fi într-o meserie ca a mea şi Rashy a transmis sugestia mai departe.
― Scuză-mă dacă sunt cam greu de cap, dar care este noua ta meserie? Presupun totuşi că are legătură cu animalele.
― Exact! Sunt superveterinar. Zona mea acoperă zece mii de kilometri pătraţi de junglă şi fiindcă pacienţii nu vor veni la mine, trebuie să-i caut eu.
― Nu-ţi ia cam mult timp?
― Bineînţeles, nu-i practic să te ocupi de plevuşcă. Doar lei, elefanţi, rinoceri şi alte chestii de astea. În fiecare dimineaţă, trimit vizorul la o sută de metri altitudine, mă aşez în faţa ecranului şi călătoresc prin ţinut. Când găsesc pe cineva cu necazuri, iau aerocarul şi sper că metoda mea nu va da greş. Uneori e mai greu. În general, leii şi felinele merg uşor, dar ia încearcă să nimereşti din zbor un rinocer cu un cartuş-injecţie!
― RUPERT! răcni cineva din camera alăturată.
― Uite ce-ai făcut! Mi-am neglijat datoria de gazdă. Ia tu tava aia. Sunt paharele cu vermut şi nu vreau să se amestece.
George ajunse pe terasa acoperişului înainte de apusul soarelui. Din mai multe motive întemeiate, avea o uşoară durere de cap şi simţea nevoia să scape de zgomotul şi confuzia din casă. Jean dansa mult mai bine decât el şi refuzase să plece, lăsând impresia că se distra din plin. Asta îl necăjise pe George care, uşor cherchelit şi simţindu-se neînţeles, hotărâse să ofteze la lumina stelelor.
Pe acoperiş se ajungea mergând cu liftul până la etaj şi urcând după aceea pe scara în spirală ce ocolea conducta de aspiraţie a instalaţiei de climatizare. Printr-un chepeng, se ieşea apoi pe terasă. Într-un capăt al acesteia era parcat aerocarul lui Rupert, zona centrală fiind o grădină ― ce părea deja părăginită ― iar restul o simplă platformă de observaţie cu câteva şezlonguri. George se trânti într-unul din ele şi se uită în jur cu o privire imperială. Se simţea stăpân peste tot ceea ce vedea.
Folosind un eufemism, priveliştea era magnifică. Locuinţa lui Rupert fusese construită pe marginea unei văi care cobora spre est, către lacurile şi mlaştinile aflate la cinci kilometri depărtare. Spre vest, terenul se întindea neted, iar jungla ajungea aproape la uşa casei. Înapoia junglei, la o distanţă de cel puţin cincizeci de kilometri, se ridica un lanţ muntos aidoma unui perete uriaş. Vârfurile munţilor erau pătate cu zăpadă şi norii de deasupra lor erau însângeraţi, pe când soarele cobora în ultimele minute ale călătoriei sale zilnice. Privind bastioanele acelea îndepărtate, George se simţi extrem de treaz.
Stelele ce apăruseră cu o grabă atât de indecentă în momentul apusului i se păreau complet străine. Căută Crucea Sudului, dar fără succes. Deşi cunoştea prea puţină astronomie şi de-abia recunoştea câteva constelaţii, absenţa prietenilor familiari era neplăcută. Acelaşi lucru se putea spune şi despre zgomotele răzbătând din jungla stânjenitor de apropiată. Ajunge cu aerul curat, gândi scenograful. O să mă întorc jos înainte ca vreun liliac-vampir, sau ceva la fel de neplăcut să înceapă să investigheze.
Tocmai se ridicase, când un alt musafir apăru prin chepeng. Se întunecase şi George nu-l putu recunoaşte, de aceea strigă:
― Hei! Te-ai plictisit şi tu?
Companionul său invizibil râse.
― Rupert proiectează nişte filme pe care le-am mai văzut…
― Vrei o ţigară? întrebă George.
― Mulţumesc.
La flacăra brichetei ― George ţinea mult la asemenea antichităţi ― îşi putu recunoaşte tovarăşul: un negru tânăr, extraordinar de chipeş, al cărui nume îl uitase imediat după prezentări, ca de altfel şi pe ale celorlalţi douăzeci de necunoscuţi de la petrecere. Totuşi ceva părea familiar la el şi brusc ghici adevărul.
― Nu cred că ne-am mai întâlnit, spuse el, dar nu cumva eşti noul cumnat al lui Rupert?
― Exact. Mă numesc Jan Rodricks. Toată lumea spune că Maia şi cu mine semănăm foarte mult.
Scenograful se întrebă dacă trebuia să-l compătimească pe Jan pentru noua lui rudă. Hotărî să-l lase să afle singur; la urma urmelor, exista totuşi posibilitatea ca Rupert să se domolească de data aceasta.
― Eu sunt George Greggson. Participi pentru prima dată la una din faimoasele petreceri ale lui Rupert?
― Da. Întâlneşti mulţi oameni în felul ăsta…
― Şi nu numai oameni, adăugă George. A fost întâia oară când am întâlnit un Overlord.
Jan ezită o clipă înainte de a răspunde şi George se întrebă dacă nu cumva atinsese un punct sensibil. Răspunsul nu dezvălui însă nimic.
― Nici eu nu mai văzusem vreunul până acum, decât bineînţeles la televizor.
Aici conversaţia se împotmoli şi după un moment George îşi dădu seama că tânărul dorea să fie singur. Oricum se făcuse frig, aşa încât îşi luă rămas bun şi coborî în casă.
Jungla era liniştită acum; rezemându-se de parapetul terasei, Jan nu auzea decât murmurul slab al casei, respirând prin plămânii ei mecanici. Se simţea foarte singur şi aşa dorea să fie. De asemenea, se simţea extrem de frustrat, iar lucrul acesta nu-l dorise deloc.