Nici un fel de Utopie nu-i poate satisface complet pe toţi. Pe măsură ce condiţiile materiale li se îmbunătăţesc, oamenii ridică privirile şi devin nemulţumiţi de puterea şi realizările care, odată, li s-ar fi părut mai presus de orice închipuire. Chiar dacă lumea exterioară le-a oferit tot ce a putut, dăinuie încă tânjeala inimii şi căutarea minţii.
Deşi adesea îşi aprecia norocul, Jan Rodricks ar fi fost şi mai nemulţumit într-o epocă anterioară. Cu un secol în urmă, culoarea lui ar fi reprezentat un handicap uriaş, poate covârşitor. Astăzi nu însemna absolut nimic. Inevitabila reacţie care oferise negrilor de la începutul secolului douăzeci şi unu o uşoară senzaţie de superioritate dispăruse deja. Termenul «negrotei» nu mai constituia un peiorativ în societate, fiind utilizat de toată lumea fără nici o stânjeneală. Cuvântul nu avea mai multă încărcătură emoţională decât etichetele de tipul republican, metodist, conservator sau liberal.
Tatăl lui Jan fusese un scoţian simpatic, care repurtase o oarecare celebritate ca iluzionist. Moartea lui, la vârsta de numai patruzeci şi cinci de ani, fusese cauzată de consumul excesiv din produsul cel mai faimos al ţării sale. Deşi Jan nu-şi văzuse niciodată tatăl beat, nu era sigur nici dacă-l văzuse treaz vreodată.
Doamna Rodricks preda un curs avansat de teoria probabilităţilor la Universitatea Edinburgh. Era tipic pentru mobilitatea extraordinară a Omului din veacul douăzeci şi unu ca doamna Rodricks, care era neagră ca abanosul, să se fi născut în Scoţia iar blondul ei soţ să-şi petreacă aproape toată viaţa în Haiti. Maia şi Jan nu avuseseră niciodată o singură casă, ci pendulaseră între familiile lor precum două mingi de tenis. Educaţia primită fusese amuzantă, totuşi nu corectase instabilitatea moştenită de amândoi pe linie paternă.
La douăzeci şi şapte de ani, Jan mai avea în faţă câţiva ani de facultate înainte de a se gândi în mod serios la viitorul său. Absolvise examenele cu uşurinţă, urmând o programă ce ar fi părut extrem de stranie cu un secol înainte. Materiile principale fuseseră matematica şi fizica, iar cele secundare filozofia şi muzica. Chiar după normele exigente ale epocii, tânărul era un excelent pianist amator.
Peste trei ani avea să-şi ia doctoratul în fizică inginerească, cu astronomia ca subiect secundar. Pregătirea examenului cerea multă trudă, dar Jan era aproape încântat de perspectiva aceasta. Studia la Universitatea din Cape Town, la poalele Munţilor Table, poate cel mai frumos lăcaş de învăţământ superior din lume.
Nu avea griji materiale, totuşi era nemulţumit şi nu-şi găsea leacul, înrăutăţind şi mai mult lucrurile, fericirea Maiei ― deşi el nu-i purta pică ― accentuase motivul principal al necazului său.
Jan suferea încă de iluzia romantică ― sursa atâtor suferinţe şi poezii ― potrivit căreia fiecare om cunoaşte în viaţă o singură iubire adevărată. La o vârstă destul de înaintată, inima îi fusese răpită de o femeie mai renumită prin frumuseţe decât prin fidelitate. Rosita Tsien pretindea, şi era perfect adevărat, că prin vinele ei curgea sângele împăraţilor Manchu. Avea mulţi admiratori, majoritatea provenind de la Facultatea de ştiinţe din Cape Town. Jan căzuse victimă frumuseţii delicate, de floare, a femeii şi idila continuase destul timp pentru ca sfârşitul ei să-l roadă acum. Nu-şi dădea seama unde greşise…
Bineînţeles, avea să depăşească momentul respectiv. Şi alţi bărbaţi suferiseră dezastre similare fără urmări ireparabile, ba chiar ajunseseră la stadiul când puteau spune: «Sunt sigur că niciodată n-aş fi fost fericit cu o asemenea femeie!» O astfel de detaşare se situa deocamdată într-un viitor îndepărtat şi Jan continua să fie supărat pe viaţă.
Celălalt necaz părea mai greu de depăşit, fiind legat de impactul Overlorzilor asupra propriilor ambiţii. Jan era romantic nu doar cu inima, ci şi cu mintea. Ca atâţia alţi tineri, după încheierea cuceririi spaţiului aerian terestru, îşi lăsase visele şi imaginaţia să rătăcească prin oceanele neexplorate ale spaţiului cosmic.
Cu un secol în urmă, Omul pusese piciorul pe scara ce-l putea duce la stele. În momentul acela ― să fi fost oare o coincidenţă? ― uşa spre alte planete îi fusese trântită în faţă. Overlorzii impuseseră puţine restricţii asupra unor forme de activitate umană (războiul constituise poate excepţia majoră), dar în domeniul zborurilor spaţiale cercetarea practic încetase. Confruntarea cu ştiinţa extraterestră era disproporţionată. Cel puţin pentru moment, Omul se îndreptase asupra altor activităţi. N-avea sens să construiască rachete când Overlorzii deţineau mijloace de propulsie infinit superioare, bazate pe principii despre care nu scăpau nici o aluzie.
Câteva sute de oameni călătoriseră pe Lună în scopul stabilirii unui observator astronomic. O făcuseră cu un aparat mic, împrumutat de la Overlorzi. Era evident că din vehiculul acela primitiv se puteau deduce prea puţine lucruri, chiar dacă proprietarii săi îl oferiseră fără ezitare curioşilor savanţi pământeni.
Astfel, Omul continua să rămână prizonierul planetei sale. Planeta era mult mai acceptabilă, însă şi mult mai mică decât cu un secol în urmă. Când puseseră capăt războiului, foametei şi bolilor, Overlorzii puseseră capăt şi aventurii.
Luna răsărise, pictând cerul cu o lumină palidă şi lăptoasă înspre est. Jan ştia că acolo sus, înapoia meterezelor lui Pluto, se afla baza principală a Overlorzilor. Deşi veniseră şi plecaseră întruna de şaptezeci de ani, abia acum, în timpul vieţii lui Jan, navele de aprovizionare abandonaseră orice precauţie, călătorind sub ochii pământenilor. În telescoapele de cinci sute de centimetri, umbrele lor puteau fi zărite cu uşurinţă atunci când soarele le proiecta pe câmpiile lunare. Fiindcă tot ceea ce făceau Overlorzii prezenta un interes imens pentru omenire, sosirile şi plecările navelor fuseseră urmărite cu atenţie şi începuse să se contureze un tipar al comportării lor (deşi nu şi motivul respectiv). Una din umbrele uriaşe dispăruse cu câteva ore în urmă. Jan ştia ce însemna asta: o navă începuse pregătirile premergătoare spre îndepărtata şi tainica lor planetă natală.
Tânărul nu văzuse niciodată o navă lansându-se către stele. Când condiţiile permiteau, vizibilitatea era bună pe jumătate din globul terestru, dar el avusese mereu ghinion. Nimeni nu ştia cu exactitate când avea loc startul, iar Overlorzii nu se grăbeau să-l anunţe. Hotărî să mai aştepte zece minute, apoi să se întoarcă în casă.
Ce fusese asta? Doar un meteor alunecând în jos prin Eridan.
Jan se destinse şi-şi aprinse încă o ţigară.
O terminase pe jumătate când, la depărtare de o jumătate de milion de kilometri, Propulsia Stelară se aprinse. Din inima strălucirii lunare, o scânteie micuţă începu să urce către zenit. La început mişcarea ei era atât de lentă, încât putea fi percepută cu greu, dar viteza îi sporea cu fiecare secundă. Pe măsură ce se înălţa, strălucea tot mai puternic, apoi dispăru brusc. Peste o clipă reapăru, mai strălucitoare şi mai rapidă. Clipind într-un ritm aparte, suia tot mai repede pe cer, trasând o linie tremurândă de lumină printre stele. Chiar pentru cineva care nu cunoştea distanţa reală, impresia de viteză îţi tăia răsuflarea; când aflai că nava se găsea undeva dincolo de Lună, rămâneai uluit de vitezele şi energiile implicate.
Jan ştia că ceea ce zărea în momentul acela reprezenta un produs lipsit de importanţă al energiilor. Nava în sine era invizibilă, aflându-se cu mult înaintea luminii ascendente. Aşa cum un reactor ce zboară foarte sus lasă în urmă o dâră de condensare, tot aşa nava Overlorzilor îşi lăsa semnul caracteristic. Teoria general acceptată ― asupra căreia mai existau puţine îndoieli ― era că acceleraţiile imense ale Propulsiei Stelare produceau o distorsiune locală a spaţiului. Tânărul mai ştia că nu vedea decât lumina stelelor depărtate, adunată şi focalizată în ochii lui atunci când condiţiile erau favorabile de-a lungul traiectoriei. Aceea constituia dovada vizibilă a relativităţii: curbarea luminii în prezenţa unui câmp gravitaţional colosal.
Acum, vârful dârei lungi şi subţiri, aidoma unui creion, lăsa impresia că se mişcă mult mai încet, dar asta se datora perspectivei, în realitate, continua să accelereze, deşi traiectoria părea mai scurtă. Jan cunoştea faptul că nava era urmărită de multe telescoape, deoarece savanţii Pământului încercau să descopere secretele Propulsiei. Se publicaseră deja zeci de lucrări despre subiectul respectiv; fără îndoială, Overlorzii le citiseră cu cel mai mare interes.
Lumina fantomatică începea să pălească. Ajunsese doar un punct prin mijlocul constelaţiei Carena, aşa cum ştiuse şi Jan că avea să se întâmple. Planeta Overlorzilor se afla undeva pe acolo, dar în sectorul respectiv al spaţiului existau peste o mie de stele. Nu se putea aprecia distanţa faţă de Sistemul Solar.
Asta fusese totul. Deşi nava abia îşi începuse călătoria, ochii oamenilor n-o mai puteau urmări. Dar în mintea tânărului continua să ardă amintirea dârei sclipitoare, un far ce nu avea să pălească atât timp cât el avea ambiţie şi dorinţă.
Petrecerea luase sfârşit. Aproape toţi oaspeţii plecaseră pe calea aerului, împrăştiindu-se în cele patru colţuri ale lumii. Mai existau totuşi excepţii.
Una dintre ele o constituia Norman Dodsworth, poetul, care se îmbătase în mod penibil, totuşi fusese îndeajuns de potolit şi adormise înainte de a fi necesară o acţiune violentă. Fusese depus, fără delicateţe, pe pajişte, sperându-se că o hienă avea să-i ofere o trezire pe măsură. Practic vorbind, putea fi considerat absent.
Mai rămăseseră doar George şi Jean. Nu fusese ideea scenografului; el voia să se întoarcă acasă. Nu-l încânta prietenia dintre Rupert şi Jean, deşi nu din motivele obişnuite. George se mândrea cu faptul că era un tip practic, cu capul pe umeri, şi considera interesul care-i lega pe cei doi nu numai copilăros, ci chiar nesănătos în acea epocă a ştiinţei. I se părea de neconceput ca un om să mai poată avea cea mai mică încredere în paranormal, iar prezenţa lui Rashaverak acolo îi zguduise credinţa în Overlorzi.
Era evident acum că Rupert plănuia o surpriză, probabil cu ajutorul lui Jean. George se resemnase posomorât în faţa nonsensului ce avea să urmeze.
― Am încercat mai multe variante până m-am stabilit la asta, începu mândru Rupert. Problema principală este reducerea frecării, pentru a obţine libertatea completă de mişcare. Clasica masă lustruită şi paharul nu-s rele deloc, dar se utilizează de sute de ani şi eram convins că ştiinţa modernă poate realiza lucruri mai bune. lată rezultatul! Apropiaţi-vă scaunele. Eşti sigur că nu vrei să participi, Rashy?
Pentru o fracţiune de secundă se păru că Overlordul ezită, apoi clătină din cap. George se întrebă dacă învăţase gestul de la pământeni.
― Nu, mulţumesc, răspunse el. Aş prefera să privesc. Poate altă dată.
― Perfect, ai timp să te răzgândeşti.
Chiar aşa? gândi George, privindu-şi morocănos ceasul.
Rupert îşi adunase prietenii în jurul unei măsuţe rotunde şi masive. Masa avea o tăblie din plastic pe care gazda o ridică, dezvăluind o îngrămădire strălucitoare de bile de rulmenţi al căror scop George nu şi-l putea imagina. Sutele de puncte scânteind în lumină formau un desen fascinant şi hipnotic, ameţindu-l uşor.
Pe când îşi apropiau scaunele, Rupert scotoci sub masă şi scoase un disc cu diametrul de vreo zece centimetri, pe care-i aşeză deasupra bilelor.
― Gata, rosti el. Îl atingeţi cu degetele şi se mişcă fără nici o rezistenţă.
George examină măsuţa cu profundă neîncredere. Pe circumferinţa ei se aflau literele alfabetului ― la intervale regulate, deşi nu într-o ordine anume ― iar printre ele, răspândite în mod aleator, se găseau cifrele de la 1 la 9 şi două plăcuţe cu DA şi NU. Acestea din urmă erau diametral opuse.
― Mi se pare o aiureală, murmură el. Mă mir că în vremurile noastre mai există oameni care s-o trateze cu seriozitate.
Se simţi ceva mai uşurat după ce-şi exprimase acest protest vag faţă de Jean şi Rupert. Gazda pretindea că privea fenomenele respective cu un interes ştiinţific detaşat. Era lipsit de prejudecăţi, însă nu credul. Pe de altă parte, Jean… ei bine, uneori îl îngrijora pe George. Părea că crede cu adevărat în toate chestiile cu telepatie şi privire interioară.
Abia după ce făcu remarca, scenograful îşi dădu seama că implicase o critică la adresa lui Rashaverak. Privi nervos în jur, dar Overlordul rămăsese impasibil. Ceea ce, bineînţeles, nu însemna absolut nimic.
Toţi îşi ocupaseră acum poziţiile. În sensul acelor de ceas erau aşezaţi: Rupert, Maia, Jan, Jean, George şi Benny Shoenberger. Ruth Shoenberger stătea cu un carnet în mână, în afara cercului. Femeia avea unele obiecţii faţă de participarea la asemenea şedinţe, determinându-l pe Benny să emită remarci sarcastice la adresa celor care luau Talmudul în serios. Totuşi nu se împotrivea să asiste ca observator.
― Mai întâi, spuse Rupert, să lămurim lucrurile pentru beneficiul scepticilor ca George. Indiferent dacă şedinţele de acest fel au sau nu ceva paranormal, ele îşi păstrează viabilitatea. În ceea ce mă priveşte, cred că-i vorba de o explicaţie pur mecanică. Atunci când punem mâna pe disc, deşi căutăm să nu-i influenţăm mişcările, subconştientul ne joacă feste. Am participat la multe asemenea şedinţe, dar niciodată n-am obţinut răspunsuri pe care să nu le fi ştiut sau să le fi ghicit cineva din grup, deşi uneori nu erau conştienţi de acest lucru. Aş dori totuşi să efectuăm experimentul în aceste condiţii… ăăă, destul de speciale.
Condiţia Specială îi privea în tăcere, dar nu şi cu indiferenţă. Oare reacţiile sale erau ale unui antropolog urmărind un ritual religios primitiv? Chestiunea era aproape incredibilă şi George se simţea teribil de stânjenit.
Dacă şi ceilalţi încercau aceleaşi sentimente, le ascundeau perfect. Doar Jean era agitată şi îmbujorată, deşi roşeaţa putea fi datorată şi băuturii.
― Gata? întrebă Rupert. Perfect! Făcu o pauză teatrală, apoi vorbi fără să se adreseze cuiva: Este cineva acolo?
George simţi discul tremurându-i uşor sub degete. Nu era de mirare, considerând presiunea exercitată asupra lui de cele şase persoane din cerc. Discul se deplasă într-un «8» mic, apoi se opri în mijlocul mesei.
― Este cineva acolo? repetă gazda. Cu un ton mult mai detaşat, adăugă: De obicei, trec zece-cincisprezece minute înainte să înceapă. Dar uneori…
― Sst! făcu Jean.
Discul se mişca. Se deplasă într-un arc larg între DA şi NU. George se abţinu cu greu să nu chicotească. Ce s-ar fi dovedit, se întrebă el, dacă răspunsul ar fi fost NU? Îşi aminti o glumă străveche: «Pleacă, lupule, nu-i nimeni acasă!»
Dar răspunsul a fost DA. Discul reveni rapid în mijlocul măsuţei. Acum părea viu, aşteptând întrebarea următoare. Fără să vrea, scenograful începu să se simtă impresionat.
― Cine eşti? întrebă Rupert.
Nu urmă nici o ezitare, pe măsură ce literele erau dezvăluite una câte una. Discul se deplasa pe masă aidoma unui obiect însufleţit, atât de rapid încât, uneori, George abia îşi mai ţinea degetele pe suprafaţa lui. Putea jura că el nu contribuia la mişcarea obiectului. Privi rapid în jur, fără să zărească ceva suspicios pe chipurile celorlalţi. Arătau la fel de încordaţi şi atenţi ca şi el.
― SUNTTOTUL, scrise discul şi reveni în punctul de echilibru.
― Sunt totul, repetă Rupert. Un răspuns tipic. Evaziv, totuşi nu descurajator. Înseamnă probabil că aici nu există nimic în afara minţilor noastre reunite.
Se opri o clipă, hotărând asupra următoarei întrebări.
― Ai un mesaj pentru cineva de aici?
― NU, răspunse discul prompt.
Gazda privi în jurul mesei.
― Rămâne la alegerea noastră. Uneori oferă informaţii, însă acum va trebui să-l întrebăm noi. Vrea cineva să înceapă?
― Va ploua mâine? făcu George în glumă.
Imediat discul începu să oscileze între DA şi NU.
― Este o întrebare stupidă, comentă Rupert. Evident că va ploua undeva… Nu puneţi întrebări cu răspunsuri ambigue.
George se simţi zdrobit. Hotărî să lase pe altcineva să întrebe.
― Care este culoarea mea preferată? întrebă Maia.
― ALBASTRU, veni răspunsul prompt.
― Exact.
― Asta nu dovedeşte nimic, făcu George. Cel puţin trei dintre noi ştiau asta.
― Care-i culoarea preferată a lui Ruth? întrebă Benny.
― ROŞU.
― Aşa este, Ruth?
Femeia ridică privirea din carnet.
― Da, însă Benny ştia asta, iar el este în cerc.
― Nu ştiam, răspunse Benny.
― Memorie subconştientă, murmură Rupert. Se întâmplă deseori. Dar vă rog, nu s-ar putea să puneţi nişte întrebări mai inteligente? Acum când a început aşa bine, n-aş vrea să stricăm totul…
Curios, dar banalitatea fenomenului începuse să-l impresioneze pe George. Era convins că nu există nici o explicaţie paranormală; după cum spusese şi Rupert, discul reacţiona numai la mişcările lor musculare subconştiente. Deşi lucrul respectiv în sine era surprinzător: n-ar fi crezut niciodată că se pot obţine răspunsuri atât de rapide şi precise. La un moment dat, încercă să vadă dacă putea influenţa discul să formeze numele său. Reuşi doar litera «G»; restul fiind un nonsens. Decise că era practic imposibil ca un singur individ să acţioneze discul fără ca persoanele celelalte din cerc să-şi dea seama.
După o jumătate de oră, Ruth notase peste o duzină de mesaje, unele dintre ele destul de lungi. Existau uneori greşeli sau erori gramaticale, însă puţine la număr. Indiferent de explicaţie, scenograful se convinsese acum că nu participa conştient la obţinerea rezultatelor, în câteva rânduri, în timpul formării unui cuvânt, anticipase litera următoare şi de aici înţelesul comunicării. Dar de fiecare dată, discul se îndreptase într-o direcţie complet neaşteptată. Uneori, deoarece nu exista nici o pauză între cuvinte, mesajul părea lipsit de sens, până se completa şi Ruth îl recitea.
Întreaga şedinţă îi lăsa lui George impresia nefirească a contactului cu o minte independentă şi decisă. Cu toate acestea, nu exista nici o dovadă concludentă. Răspunsurile erau extrem de ambigue. Ce se putea înţelege, de exemplu, din:
CREDEŢIÎNOMNATURAESTECUVOI.
Deşi uneori sugerau nişte adevăruri profunde, chiar tulburătoare.
AMINTIŢIVĂOMULNUESTESINGURLÂNGĂOMESTELUMEAALTORA.
Bineînţeles, ştiau asta; totuşi puteai fi sigur că mesajul se referea doar la Overlorzi?
George devenise somnoros. Ar fi fost timpul, se gândi el, s-o ia spre casă. Totul era foarte ciudat, însă nu oferea nici o pistă, iar ce-i prea mult strică. Privi în jurul mesei. Benny părea că se simţea la fel. Maia şi Rupert erau amândoi uşor traşi la faţă, iar Jean, ei bine, ea luase totul prea în serios de la început. Expresia femeii îl îngrijoră pe George; parcă i-ar fi fost teamă să mai continue, dar în acelaşi timp şi să se oprească.
Rămăsese Jan. George se întrebă ce gândea acesta despre excentricităţile cumnatului său. Tânărul nu pusese nici o întrebare şi nu se arătase surprins de nici un răspuns. Aparent studia mişcarea discului ca orice alt fenomen ştiinţific.
Rupert se trezi din letargia în care căzuse.
― Încă o întrebare, spuse el, şi încheiem. Ce zici, Jan? N-ai întrebat nimic.
Surprinzător, Jan nu ezită. Parcă ar fi avut întrebarea pregătită de multă vreme şi aşteptase ocazia. Privi silueta nemişcată a lui Rashaverak, apoi rosti clar şi răspicat:
― Care stea este soarele Overlorzilor?
Rupert îşi stăpâni un fluierat de surpriză. Aparent, Maia şi Benny nu reacţionară. Jean închisese ochii şi părea adormită. Rashaverak se aplecase înainte, pentru a privi peste umărul lui Rupert.
Discul începu să se mişte.
Când în sfârşit se opri, urmă o pauză scurtă apoi Ruth întrebă cu glas nedumerit:
― Ce înseamnă NGS 549672?
Nu căpătă nici un răspuns, deoarece în aceeaşi clipă George strigă neliniştit:
― Daţi-mi o mână de ajutor! Mă tem că Jean a leşinat…