― Ce ştii despre bărbatul acesta, Boyce? rosti Karellen.
Desigur, în realitate, Administratorul nu folosise cuvintele respective, iar gândurile sale fuseseră mult mai subtile. Un auditoriu uman ar fi auzit o rafală scurtă de sunete modulate rapid, oarecum asemănătoare celor produse de un emiţător Morse. Deşi limbajul Overlorzilor fusese înregistrat în numeroase ocazii, înregistrările sfidau orice analiză datorită extraordinarei lor complexităţi. Viteza de comunicare făcea ca nici un interpret, chiar dacă ar fi stăpânit elementele graiului, să nu poată ţine pasul cu extratereştrii angajaţi într-o discuţie obişnuită.
Administratorul Pământului stătea cu spatele la Rashaverak, privind peste culorile Marelui Canion. La zece kilometri depărtare, deşi neclari de la distanţa aceea, pereţii terasaţi recepţionau întreaga putere a Soarelui. Câteva sute de metri în josul pantei, un trenuleţ şerpuia încetişor în adâncimea văii. Curios, gândi Karellen, că atâtea fiinţe omeneşti continuau să caute posibilităţile de comportare primitivă. Dacă ar fi dorit, puteau ajunge în fundul canionului într-o fracţiune de secundă şi mult mai confortabil. Totuşi preferau să fie zdruncinaţi pe nişte şine probabil tot atât de nesigure pe cât păreau.
Făcu un gest imperceptibil din mână. Peisajul dispăru, lăsând loc unui pustiu negru de o adâncime necunoscută. Reveni la problemele funcţiei sale.
― Rupert Boyce este un personaj oarecum ciudat, răspunse Rashaverak. Din punct de vedere profesional, răspunde de animalele dintr-o zonă importantă a principalei rezervaţii africane. Este destul de eficient şi pasionat de munca lui. Deoarece trebuie să supravegheze câteva mii de kilometri pătraţi, posedă unul din cele cincisprezece vizoare panoramice pe care le-am împrumutat până acum, desigur cu măsurile de protecţie respective. Întâmplător, este singurul cu facilităţi complexe de proiecţie. A pledat convingător în vederea obţinerii aparatului şi de aceea i l-am acordat.
― Care i-au fost argumentele?
― Dorea să apară înaintea diferitelor animale sălbatice, pentru ca ele să se obişnuiască cu imaginea lui şi să nu-l atace când avea să fie prezent fizic… Pledoaria a avut destul succes în privinţa animalelor care se bizuie mai mult pe vedere decât pe miros, deşi s-ar putea ca, în cele din urmă, să păţească un accident. Bineînţeles, exista un alt motiv pentru care i-am împrumutat aparatul.
― L-a făcut mai cooperant?
― Exact. Iniţial îl contactasem fiindcă posedă una din cele mai complete biblioteci din lume în domeniul parapsihologiei şi altor subiecte conexe. Când i-am cerut să mi le împrumute, m-a refuzat politicos dar ferm, aşa încât trebuia să-l vizitez. Până acum am citit cam jumătate din bibliotecă. A fost un chin îngrozitor…
― Bănuiesc. Ai găsit ceva prin tot gunoiul ăla?
― Da: unsprezece cazuri evidente de trecere parţială şi douăzeci şi şapte probabile. Totuşi materialul este atât de selectiv încât nu poate fi utilizat în scopuri comparative. În plus, dovezile sunt pline de misticism: probabil principala aberaţie a minţii umane.
― Ce crede Boyce despre asta?
― Pretinde că este lipsit de prejudecăţi şi sceptic, dar este clar că n-ar fi investit atât timp şi efort în domeniul respectiv fără să aibă o credinţă subconştientă. I-am spus-o şi a admis posibilitatea. I-ar plăcea să găsească o dovadă convingătoare. De aceea întreprinde mereu experimentele acestea, deşi pretinde că sunt doar nişte jocuri.
― Eşti sigur că nu bănuieşte că interesul tău nu este exclusiv scolastic?
― Absolut! În multe privinţe, este obtuz şi mărginit. Din motivul acesta, încercările sale de cercetare în domeniu par mai degrabă patetice. În privinţa lui nu trebuie luată nici o măsură specială.
― Înţeleg. Ce-i cu fata care a leşinat?
― Ea reprezintă personajul cel mai important. Mai mult ca sigur, Jean Morrel a fost canalul prin care a sosit informaţia. Are însă vârsta de douăzeci şi şase de ani. Considerând experienţa noastră anterioară, e prea bătrână ca să fie ea însăşi un Prim Contact. Deci este vorba de cineva aflat în strânsă legătură cu ea. Concluzia este evidentă. Nu mai avem mult de aşteptat. Trebuie transferată în Categoria Purpuriu: femeia aceasta ar putea fi cea mai importantă fiinţă omenească în viaţă.
― Voi avea eu grijă. Ce-i cu tânărul care a pus întrebarea? A fost o simplă curiozitate, sau avea alt motiv?
― A ajuns acolo întâmplător― sora lui se măritase cu Rupert Boyce. Până atunci nu mai întâlnise nici unul din oaspeţi. Sunt convins că întrebarea n-a fost premeditată, ci inspirată de condiţiile neobişnuite şi probabil de prezenţa mea. Considerând aceşti factori, nu-i deloc surprinzător că a acţionat astfel. Interesul lui principal îl constituie astronautică: este secretarul grupului de călătorii spaţiale al Universităţii Cape Town şi în mod vădit intenţionează să-şi dedice viaţa studierii acestui domeniu.
― Cariera lui ar putea fi interesantă. Deocamdată cum crezi că va acţiona?
― Fără îndoială, atunci când i se va ivi prilejul, va face unele verificări. Nu există încă nici o modalitate de a dovedi exactitatea informaţiei aflate şi, datorită provenienţei speciale, este greu de crezut că o va face publică. Chiar dacă o va face, ne va afecta în vreun fel?
― Am evaluat ambele variante, răspunse Karellen. Deşi în Directive este interzisă dezvăluirea bazei, informaţia nu poate fi utilizată împotriva noastră.
― De acord. Rodricks deţine o informaţie al cărei adevăr este îndoielnic şi lipsit de valoare.
― Aşa se pare, aprobă Administratorul. Totuşi să nu fim chiar atât de siguri. Fiinţele omeneşti sunt extrem de ingenioase şi adesea foarte perseverente. Nu-i bine să le subapreciem, iar cariera domnului Rodricks va fi interesant de urmărit. O să mă mai gândesc la asta.
Rupert Boyce nu ajunsese niciodată la miezul problemei. După ce musafirii plecară, mai gălăgioşi ca de obicei, strânse gânditor măsuţa. Uşoara ameţeală alcoolică îl împiedica să analizeze în profunzime cele întâmplate şi chiar faptele în sine erau puţin neclare. Avea ideea vagă că se petrecuse ceva important, care-i scăpase însă, şi se întrebă dacă trebuia să discute cu Rashaverak despre acest lucru. Apoi decise că ar fi fost lipsit de tact. De fapt, cumnatul său stârnise necazul şi Rupert se simţi puţin neliniştit în privinţa tânărului. Totuşi, fusese vina lui Jan? De fapt, putea fi vorba de vina cuiva? Destul de abătut, îşi aminti că el iniţiase experimentul. Hotărî, cu destul succes, să uite întreaga întâmplare.
Poate că ar fi putut face ceva, dacă s-ar fi găsit ultima pagină din carneţelul lui Ruth, dar se părea că acesta dispăruse în confuzia din final. Jan pretindea că n-o luase el şi… ei bine, cu greu îl puteai acuza pe Rashaverak. De asemenea, nimeni nu-şi mai amintea cu exactitate ce indicase discul, decât doar că părea să fie ceva lipsit de sens.
Pe moment, persoana cea mai afectată fusese George Greggson. Nu putea uita spaima din clipa când Jean îi leşinase în braţe. În momentul acela, neajutorarea ei bruscă o transformase dintr-un companion amuzant într-o făptură tandră şi afectuoasă. Din timpuri imemoriale, femeile leşinaseră ― nu întotdeauna nepremeditat ― şi, invariabil, bărbaţii răspunseseră în modul dorit. Prăbuşirea ei fusese complet spontană, dar nici dacă ar fi plănuit-o nu putea sosi într-un moment mai potrivit. Ulterior, George îşi dădu seama că în momentul acela luase una din cele mai importante hotărâri din viaţa lui. În mod clar, în ciuda ideilor şi prietenilor bizari, Jean era fata care conta pentru el. George n-avea intenţia să le abandoneze definitiv pe Naomi, sau Joy, sau Elsa, sau… cum o chema? Denise; totuşi sosise timpul pentru ceva permanent. Era sigur că Jean avea să fie de acord, pentru că sentimentele ei fuseseră de la început destul de evidente.
Îndărătul deciziei se găsea un alt factor, de care bărbatul nu era conştient. Şedinţa de spiritism îi fisurase dispreţul şi scepticismul faţă de preocupările lui Jean. N-ar fi recunoscut nicicând, dar acesta era adevărul şi înlăturase ultima barieră dintre ei.
O privi pe fată, zăcând palidă, însă liniştită în fotoliul aerocarului. Dedesubt se zărea beznă, deasupra stele. George n-avea habar unde se afla, însă nici nu-l interesa. Asta era treaba pilotului automat, care-i purta spre casă, până unde mai aveau, după indicaţia bordului, cincizeci şi şapte de minute.
Jean îi zâmbi şi-şi retrase mâna din palma lui.
― Lasă-mă să-mi restabilesc circulaţia, făcu ea masându-şi degetele. Aş vrea să mă crezi când îţi spun că acum mă simt perfect.
― Atunci ce crezi că s-a întâmplat? Trebuie să-ţi aminteşti ceva…
― Nu, absolut nimic. L-am auzit pe Jan întrebând, apoi îmi aduc aminte că toţi ţipau în jurul meu. Sunt sigură că a fost un fel de transă. De fapt…
Se opri, apoi hotărî să nu-i spună lui George că aşa ceva i se mai întâmplase. Ştia ce credea bărbatul despre lucrurile acelea şi nu voia să-l irite şi probabil să-l îndepărteze definitiv.
― De fapt… ce? întrebă scenograful.
― Nimic. Mă întreb ce-o fi gândit Overlordul despre şedinţă. Probabil că i-am oferit mai mult material decât solicitase.
Se înfioră uşor şi ochii i se înnourară.
― Mi-e teamă de Overlorzi, George. Nu vreau să spun că sunt răi, sau altă prostie de felul ăsta. Sunt convinsă că ne doresc binele şi fac ceea ce consideră că este cel mai bine pentru noi. Mă întreb doar care sunt adevăratele lor planuri?
George se foi neliniştit.
― Oamenii întreabă asta încă de la apariţia lor, zise el. Ne vor spune atunci când ne vor considera pregătiţi şi, sincer să fiu, nu sunt curios. În plus, am lucruri mai importante de făcut.
Se întoarse către fată şi-i luă mâinile într-ale sale.
― Ce-ar fi să mergem mâine la Arhive şi să semnăm un contract pentru… să zicem cinci ani?
Jean îl privi cu atenţie şi decise că-i plăcea ceea ce vedea.
― Să zicem zece, propuse ea.
Jan îşi aprecie timpul disponibil. Nu-l zorea nimeni şi dorea să se gândească atent. Parcă se temea să verifice şi să distrugă atât de repede speranţa fantastică ce-i încolţise în minte. Cât timp nu era sigur, putea măcar să viseze.
De altfel, înainte de a întreprinde orice acţiune, trebuia să viziteze biblioteca Observatorului. Bibliotecara îl cunoştea bine, atât pe el cât şi preocupările sale, şi fără îndoială nu urma să fie surprinsă de cerere. Probabil nu însemna mare lucru, dar Jan nu voia să lase nimic la voia întâmplării. Peste o săptămână, avea să fie o ocazie mai bună. Devenise extrem de prudent, ştia acest lucru, însă adăuga acţiunii un pic suspans. În plus, se temea de ridicol în aceeaşi măsură ca de orice acţiune întreprinsă de Overlorzi pentru a-l opri. Dacă urmărea ceva care părea o absurditate, atunci nimeni nu mai trebuia să afle.
Avea un pretext perfect pentru a merge la Londra: aranjamentele fuseseră făcute cu săptămâni în urmă. Deşi prea tânăr şi lipsit de experienţă pentru a fi delegat, el era unul din cei trei studenţi observatori la congresul Uniunii Astronomice Internaţionale. Ar fi fost păcat să scape prilejul, deoarece nu mai vizitase Londra din copilărie.
Ştia că aveau să-l intereseze foarte puţine din zecile de comunicări ce urmau să fie făcute la UAI, chiar dacă le-ar fi înţeles. Ca orice participant la un congres ştiinţific, urma să asiste la lucrările ce păreau interesante, petrecându-şi restul timpului discutând cu participanţii entuziaşti sau cu simplii spectatori.
În ultimii cincizeci de ani, Londra se schimbase enorm. Acum era locuită de nici două milioane de oameni şi de o sută de ori mai mulţi roboţi. Nu mai era un port celebru deoarece, fiecare ţară fabricând tot ceea ce avea nevoie, structura comerţului mondial se modificase. Unele ţări continuau să producă anumite bunuri de excepţie, dar acestea erau transportate pe calea aerului până la destinaţie. Rutele comerciale, altădată convergând spre marile porturi, iar mai târziu spre aeroporturi, se dispersaseră în cele din urmă într-o pânză complicată de păianjen, care acoperea lumea întreagă, fără noduri principale.
Totuşi unele lucruri nu se schimbaseră. Londra rămăsese un centru administrativ şi cultural. Din acest punct de vedere, n-o întrecea nici o capitală europeană, nici chiar Parisul, care pretindea acest lucru. Un londonez de acum o sută de ani ar fi constatat că centrul oraşului era aproape neschimbat. Peste Tamisa se arcuiau poduri noi, dar în aceleaşi locuri. Gările uriaşe şi mohorâte dispăruseră, surghiunite la periferii. Parlamentul rămăsese, ochiul lui Nelson privea în josul Whitehall-ului şi cupola catedralei St. Paul se ridica deasupra lui Ludgate Hill, cu toate că acum existau clădiri mai înalte, ameninţându-i semeţia.
Iar garda continua să se schimbe în faţa Palatului Buckingham.
Toate acestea, îşi spuse Jan, puteau să mai aştepte. Începuse vacanţa, iar el fusese cazat împreună cu cei doi colegi într-unul din căminele universităţii. Nici Bloomsbury nu-şi schimbase specificul în ultimul secol; continua să fie un cartier de hoteluri şi pensiuni, deşi nu se mai înghesuiau şi nici nu mai alcătuiau şiruri nesfârşite şi identice de clădiri din cărămidă înnegrită de funingine.
Ocazia se ivi abia în a doua zi a congresului. Comunicările principale se ţineau în sala mare a Centrului ştiinţific, nu departe de Concert Hall, care contribuise din plin la transformarea Londrei în metropola muzicală a lumii. Jan dorea să audieze comunicările din prima zi, despre care se spunea că aveau să răstoarne complet teoria actuală despre formarea planetelor.
Poate că aşa era, însă nu pierdu nimic interesant plecând imediat după pauză. Se grăbi spre secretariat, ca să găsească sălile dorite.
Nişte funcţionari glumeţi aşezaseră Societatea Astronomică Regală la ultimul etaj al clădirii, gest apreciat de membrii Consiliului deoarece le oferea o privelişte magnifică asupra Tamisei şi nordului oraşului. Părea pustiu, dar Jan, strângând în palmă legitimaţia de membru ca pe un paşaport, găsi cu uşurinţă biblioteca.
Avu nevoie de aproape o oră până descoperi ceea ce îi trebuia şi până învăţă modul de folosire al uriaşului catalog stelar, cu milioanele lui de date. Tremura uşor pe măsură ce se apropia de ţintă şi se bucură că în preajmă nu era nimeni care să-i remarce nervozitatea.
Aşeză catalogul la locul lui şi rămase o vreme nemişcat, privind în gol. Apoi porni încet pe coridoarele tăcute, trecu de secretariat (acum se găsea cineva acolo, despachetând colete cu cărţi) şi coborî scările. Evitase liftul, dorind să fie singur. Iniţial avusese de gând să mai audieze o comunicare, dar acum asta nu mai reprezenta ceva important.
Gândurile continuau să-i fie învălmăşite când se îndreptă spre parapet şi privi drumul lipsit de grabă al Tamisei către mare. Lucrurile aflate ar fi fost greu de acceptat de orice individ deţinând educaţia lui ştiinţifică. Nu putea fi niciodată sigur de adevărul lor, deşi probabilitatea era covârşitoare. Mergând încet de-a lungul parapetului, recapitula faptele.
Unu: nici unul dintre invitaţii la petrecerea lui Rupert nu putea şti că Jan avea să pună întrebarea aceea. Nici el nu ştiuse; fusese o reacţie spontană înaintea circumstanţelor. Deci nimeni nu-şi putuse pregăti din timp un răspuns.
Doi: probabil că NGS 549672 nu însemna nimic pentru cineva nefamiliarizat cu astronomia. Deşi marele catalog «National Geographic Survey» fusese completat cu cincizeci de ani în urmă, existenţa lui era cunoscută doar de câteva mii de specialişti. Şi alegând aleatoriu un număr din el, nimeni nu putea preciza poziţia stelei respective pe cer.
Dar, şi aceasta era Trei ― ceea ce aflase acum ― steluţa nesemnificativă cunoscută drept NGS 549672 se găsea acolo unde trebuia, în mijlocul constelaţiei Carena, la capătul dârei strălucitoare, zărită de Jan însuşi cu câteva nopţi în urmă, ieşind din Sistemul Solar şi îndreptându-se către adâncurile spaţiului.
Orice coincidenţă era imposibilă. NGS 549672 trebuia să fie baza Overlorzilor. Recunoaşterea faptului spulbera însă toate ideile binecunoscute lui, referitoare la metoda ştiinţifică. Foarte bine, să fie spulberate! Trebuia să accepte că, cumva, experimentul fantastic al lui Rupert accesase o sursă deocamdată necunoscută de cunoştinţe.
Rashaverak? Părea explicaţia cea mai probabilă. Overlordul nu fusese în cerc, dar asta nu era important. Totuşi pe Jan nu-l preocupa mecanismul parafizicii; îl interesa doar să utilizeze rezultatul.
Se cunoşteau prea puţine lucruri despre NGS 549672; nu exista ceva care s-o distingă dintr-un milion de alte stele. Catalogul oferea magnitudinea, coordonatele şi tipul spectral. Jan mai avea puţin de cercetat şi doar câteva calcule de făcut; după aceea urma să ştie, cel puţin aproximativ, la ce distanţă faţă de Pământ se găsea lumea Overlorzilor.
Tânărul zâmbi larg, întorcând privirea de la Tamisa la faţada alb-scânteietoare a Centrului ştiinţific. Ştiinţa însemna putere, iar el era singurul om de pe Pământ care cunoştea originea Overlorzilor. Nu ştia deocamdată cum avea să folosească acest lucru; urma să rămână în mintea lui, aşteptându-şi momentul.