Rasa umană continua să trândăvească în lunga şi însorita după-amiază a păcii şi prosperităţii. Avea să mai existe vreo iarnă? Părea puţin probabil. Epoca raţiunii, prematur proslăvită de conducătorii Revoluţiei Franceze cu două veacuri şi jumătate în urmă, sosise acum cu adevărat. De data aceasta nu putea fi nici o greşeală.
Existau desigur şi neajunsuri, dar erau acceptate ca atare. Trebuia să fii foarte bătrân ca să-ţi dai seama că ziarele tipărite prin fax în fiecare locuinţă erau destul de banale. Dispăruseră crizele economice, altădată atrăgând titluri cu litere de-o şchioapă. Nu mai existau crime misterioase, derutând poliţia şi provocând într-un milion de inimi indignarea morală, care adeseori era de fapt invidie înăbuşită. Delictele actuale nu mai erau câtuşi de puţin misterioase; ajungea să reglezi un ecran ― şi infracţiunea se derula ca un film. La început, existenţa unor astfel de instrumente crease panică chiar printre cei ce respectau legea. Reacţia respectivă nu fusese anticipată de Overlorzi, care stăpâneau multe ― dar nu toate ― dintre subtilităţile psihologiei umane. A fost necesar să se explice în repetate rânduri că nici un Tom Degeţel n-avea să-şi poată spiona confraţii, iar puţinele instrumente date pe mâinile omului urmau să se găsească sub un control strict. De exemplu, vizorul lui Rupert Boyce nu putea opera în afara limitelor rezervaţiei, aşa încât el şi cu Maia erau singurele persoane din raza de acţiune a aparatului.
Ziarele ignorau puţinele delicte cu adevărat serioase. La urma urmelor, oamenii binecrescuţi nu se deranjează să citească despre gafele sociale ale altora.
Săptămâna medie de lucru avea acum douăzeci de ore, însă acestea nu erau sinecură. Rămăsese puţină muncă de rutină, de natură mecanică. Minţile oamenilor erau prea importante pentru a fi irosite cu sarcini ce puteau fi îndeplinite de câteva mii de tranzistoare, nişte celule fotoelectrice şi un metru cub de cipuri. Existau uzine care funcţionau săptămâni întregi fără să fie vizitate de o singură fiinţă umană. Oamenii interveneau în situaţii speciale, în luarea deciziilor sau în proiectarea unor unităţi noi. Restul îl îndeplineau roboţii.
Cu un veac în urmă, existenţa unui timp liber practic nelimitat ar fi ridicat probleme uriaşe. Educaţia evitase cele mai multe asemenea probleme, deoarece un spirit cultivat este asigurat împotriva plictiselii. Standardul general de cultură se găsea la un nivel care altădată ar fi părut fantastic. Nu exista nici o dovadă a creşterii inteligenţei rasei omeneşti dar, pentru întâia oară, fiecare deţinea toate posibilităţile de a-şi folosi creierul în mod complet.
Cei mai mulţi pământeni deţineau două locuinţe în regiuni relativ opuse ale globului. Odată cu «deschiderea» zonelor polare, un procent însemnat al omenirii migra din Arctica în Antarctica la intervale de şase luni, căutând verile polare, lungi şi fără nopţi. Alţii plecau în deşerturi, pe munţi sau chiar în oceane. Pe planetă nu exista un singur loc care să nu poată fi utilat, confortabil, de ştiinţă şi tehnologie.
Unele dintre locurile mai excentrice ofereau puţinele ştiri senzaţionale. Accidente se petrec chiar şi în societatea cea mai ordonată. Poate era un semn bun faptul că oamenii simţeau că merită să rişti şi, ocazional să-ţi rupi gâtul, de dragul unei cabane aciuate sub Everest, sau ca să priveşti prin perdeaua de stropi a cascadei Victoria. Drept urmare, mereu, cineva era salvat de undeva. Devenise un fel de joc, aproape un sport planetar.
Oamenii puteau să-şi irosească vremea cu astfel de lucruri pentru că aveau la dispoziţie atât timp, cât şi bani. Desfiinţarea forţelor armate aproape dublase venitul mondial, iar creşterea producţiei făcuse restul. În concluzie, nivelul de trai al omului din secolul douăzeci şi unu nu se putea compara cu cel al oricăruia dintre predecesorii săi. Totul ajunsese atât de ieftin încât necesităţile stricte erau gratuite, fiind furnizate de servicii publice, cum fuseseră cândva mijloacele de comunicaţie, iluminatul public şi canalizarea. Orice individ putea călători oriunde dorea, sau mânca orice poftea, fără nici un ban. Îşi câştigase acest drept, fiind membru producător al comunităţii.
Evident, existau şi trântori, dar numărul celor hotărâţi să-şi petreacă viaţa în completă lenevie este mai mic decât se apreciază de obicei. Suportarea unor asemenea paraziţi constituia o sarcină mult mai facilă decât întreţinerea armatei de funcţionari, vânzători, casieri şi alţii a căror principală funcţie fusese de a transfera banii între oameni.
Se calculase că aproape un sfert din activităţile generale ale rasei umane îl reprezentau diferitele sporturi, începând cu cele sedentare, ca şahul, şi terminând cu cele foarte riscante, ca schiatul pe pantele foarte abrupte ale munţilor. De aceea, dispariţia sportivilor profesionişti reprezentase un efect neaşteptat. Existau prea mulţi amatori excepţionali, iar condiţiile economice duseseră la perimarea sistemului profesionist.
După sport, activitatea cea mai dezvoltată era cea de agrement. Timp de peste o sută de ani, fuseseră oameni care credeau că Hollywood-ul era centrul lumii. Acum puteau susţine afirmaţia aceasta, deşi majoritatea producţiilor anilor 2050 ar fi înălţat multe sprâncene nedumerite, în 1950. Progresul era prezent şi aici; încasările nu mai reprezentau un indicator absolut.
Totuşi, dincolo de distracţiile şi divertismentele unei planete ce semăna tot mai mult cu un vast teren de joacă, existau persoane care mai găseau timp să repete o străveche întrebare rămasă fără răspuns:
«Şi de aici, încotro?»