Jan se rezemă de elefant, lăsându-şi palmele pe pielea aspră aidoma scoarţei de copac. Privi trompa uriaşă şi fildeşii curbaţi, încântat de dibăcia celui care-l împăiase. Ce fiinţe stranii, se întrebă el, din ce lumi neştiute, vor privi într-o bună zi emisarul acela pământean?
― Câte animale aţi trimis Overlorzilor? îl întrebă pe Rupert.
― Cel puţin cincizeci, deşi ăsta-i cel mai mare. E magnific, nu-i aşa? Până acum au fost doar fluturi, şerpi, maimuţe… chestii de-astea. Deşi anul trecut a fost şi un hipopotam.
― Pare o idee morbidă, zâmbi răutăcios Jan, dar presupun că au deja în colecţie un grup frumos împăiat de Homo Sapiens. Mă întreb cine au fost fericiţii?
― Ai probabil dreptate, rosti Rupert indiferent. Ar fi fost uşor de aranjat prin spitale.
― Ce s-ar întâmpla, continuă Jan gânditor, dacă s-ar oferi cineva, voluntar, ca specimen viu? Presupunând bineînţeles că i s-ar garanta întoarcerea.
Rupert râse, deşi cu simpatie.
― Este o ofertă? Să i-o transmit lui Rashaverak?
Pentru o clipă, tânărul reflectă serios, apoi scutură din cap.
― Ăăăă, nu… Mă gândeam cu glas tare. Cu siguranţă că m-ar refuza. Apropo, te mai vezi cu el?
― M-a căutat acum şase săptămâni. A găsit o carte pe care o urmăream de multă vreme. Drăguţ din partea lui.
Jan ocoli încet monstrul împăiat, admirând talentul care-l încremenise pe vecie în clipa aceea de maximă vigoare.
― Ai aflat ce căuta? întrebă el. Personal, mi se pare greu de alăturat ştiinţa Overlorzilor cu interesul pentru ocultism.
Rupert îl privi suspicios, întrebându-se dacă nu cumva cumnatul său îşi bătea joc de el.
― Explicaţia lui părea plauzibilă. Ca antropolog, era interesat de orice aspect al culturii noastre. Aminteşte-ţi: ei au au mult timp la dispoziţie. Din punctul de vedere al detaliilor, Overlorzii cunosc mai multe decât oricare cercetător uman. Parcurgerea bibliotecii mele n-a însemnat un efort deosebit pentru resursele lui Rashy.
Poate că acela era realmente adevărul, totuşi Jan nu se simţea convins. Uneori se gândea să-i destăinuie lui Rupert secretul său, dar îl oprea prudenţa lui înnăscută. Poate că atunci când avea să-şi întâlnească prietenul Overlord, cumnatul lui ar fi scăpat vreo aluzie ― tentaţia era prea mare.
― Întâmplător, făcu Rupert schimbând brusc subiectul, dacă ţi se pare mare lucru, ar trebui să vezi oferta lui Sullivan. A promis că le va livra Overlorzilor cele mai mari animale de pe Pământ: caşalotul şi calmarul. Vor fi împăiate într-o scenă de luptă. Îţi dai seama ce spectacol!
Pentru o clipă, Jan nu răspunse. Ideea care-i venise era prea şocantă, prea fantastică pentru a fi luată în serios. Totuşi, tocmai pentru că era atât de îndrăzneaţă, ar fi putut reuşi.
― Ce s-a întâmplat? întrebă Rupert neliniştit. Te-a lovit căldura? Jan se scutură, revenind la realitate.
― Nu, n-am nimic. Mă întrebam cum vor transporta Overlorzii un asemenea «pacheţel»?
― Ah, unul dintre cargourile lor va coborî, se va deschide o trapă şi coletele vor fi ridicate înăuntru.
― Exact aşa mă gândeam şi eu, încuviinţă tânărul.
Semăna cu cabina unei nave spaţiale, fără a fi aşa ceva. Cadrane şi instrumente acopereau pereţii; nu existau ferestre, doar un display mare în faţa pilotului. Vehiculul putea transporta şase pasageri, dar în momentul acela Jan era singur.
Urmărea ecranul cu atenţie, absorbind fiecare imagine a peisajului straniu şi necunoscut ce-i trecea prin faţa ochilor. Necunoscut ― da, tot atât de necunoscut cât orice altceva ce putea întâlni dincolo de stele, dacă planul lui nebunesc avea să reuşească. Intrase pe tărâmul unor creaturi de coşmar, devorându-se în beznă, nestingherite de la facerea lumii. Un tărâm deasupra căruia oamenii navigau de mii de ani, aflat la numai un kilometru sub carena corăbiilor; cu toate acestea, cu doar o sută de ani în urmă, cunoşteau despre el mai puţine lucruri decât despre Lună.
Pilotul cobora spre imensităţile încă neexplorate ale Pacificului de Sud. Se călăuzea după semnalele emise de balizele de pe fundul oceanului. Continuau să fie tot atât de îndepărtaţi de acesta pe cât erau norii de suprafaţa Pământului.
Totuşi nu se vedea mare lucru: videocamerele submarinului scrutau zadarnic apele. Tumultul produs de jeturile propulsoare speriase probabil peştii mai mici; orice creatură ce s-ar fi apropiat pentru a investiga trebuia să fie suficient de mare încât să nu cunoască teama.
Cabina vibra sub acţiunea energiei care echilibra greutatea uriaşă a apei de deasupra, menţinând sfera de lumină şi aer în interiorul căreia oamenii puteau trăi. Dacă energia s-ar fi oprit, îşi spuse Jan, aveau să rămână prizonierii unui sicriu metalic îngropat adânc în mâlul oceanului.
― E momentul, vorbi pilotul.
Acţionă câteva comenzi şi submarinul se opri încetişor, pe măsură ce jeturile se stingeau. Plutea acum, menţinându-şi echilibrul aidoma unui aerostat.
Pilotul verifică poziţia cu sonarul, apoi rosti:
― Înainte de a porni iarăşi motoarele, să vedem dacă se aude ceva.
Difuzorul inundă cabina micuţă cu un murmur continuu şi înfundat. Nu exista nici un sunet aparte pe care Jan să-l poată distinge de rest; doar un fundal permanent, contopind toate zgomotele singulare. Tânărul ştia că în clipa aceea asculta discuţiile dintre miliardele de locuitori ai oceanului. Parcă s-ar fi aflat în mijlocul unei păduri pulsând de viaţă ― numai că acolo ar fi recunoscut unele glasuri. Aici nici un fir nu putea fi izolat din ţesătura sonoră. Era atât de străină, atât de îndepărtată de tot ce cunoscuse până atunci, încât îşi simţi părul zbârlindu-se. Şi totuşi aceasta constituia o parte a lumii sale…
Ţipătul traversă fundalul sonor aidoma unui fulger printre norii întunecaţi. Se destrămă repede într-o plângere tânguitoare, un bocet care se modulă şi apoi dispăru, fiind repetat peste o clipă de o sursă mult mai îndepărtată. Apoi izbucni un cor de strigăte, un vacarm ce-l determină pe pilot să reducă rapid volumul difuzorului.
― Pentru Dumnezeu, ce-a fost asta? gâfâi Jan.
― Straniu, nu-i aşa? Un banc de balene, la vreo zece kilometri depărtare. Ştiam că sunt pe aici şi m-am gândit că ţi-ar plăcea să le auzi.
Jan se înfioră.
― Şi eu care crezusem întotdeauna că oceanul este tăcut! De ce sunt atât de gălăgioase?
― Bănuiesc că vorbesc între ele. Sullivan ţi-ar putea spune ― se zice chiar că poate recunoaşte unii indivizi, deşi eu nu cred. Hei, avem musafiri!
Pe ecran apăruse un peşte cu maxilare incredibil de masive. Părea destul de mare, dar Jan nu cunoştea scara de amplificare a videocamerei şi era greu de făcut o apreciere. De sub branhii îi atârna un tentacul lung, terminat printr-un organ necunoscut, în formă de clopot.
― Îl vedem în infraroşu, spuse pilotul. Uite-l şi în lumină naturală.
Peştele dispăruse complet. Rămăsese numai tentaculul, strălucind fosforescent. Apoi, într-o clipă, silueta redeveni vizibilă, prinsă în cercul ei, de o rază de lumină.
― Este un pescar şi aceea-i undiţa cu care prinde alţi peşti. Uluitor, nu-i aşa? Nu înţeleg însă de ce momeala lui nu atrage şi peşti care l-ar putea înghiţi pe el? În sfârşit… nu putem aştepta aici toată ziua. Să-l vezi cum fuge, când pornesc jeturile.
Cabina vibra iarăşi şi submarinul porni înainte. Peştele fosforescent îşi aprinse brusc toate luminile într-un semnal disperat de alarmă şi dispăru ca un meteor în bezna abisului.
După alte douăzeci de minute de coborâre lentă, degetele invizibile ale scanerului anunţară primele impulsuri de pe fundul oceanului. La mare adâncime sub ei, se întindea un şir de coline scunde, cu coamele rotunjite. Neregularităţile, existente pesemne cândva, fuseseră de multă vreme erodate de curentul permanent al maselor de apă de deasupra. Curentul nu înceta niciodată, nici chiar aici, în mijlocul Pacificului, departe de marile estuare care înghiţeau încet continentele. Curentul purta în el pantele măcinate ale Anzilor, corpurile miliardelor de fiinţe vii, pulberea meteoriţilor ce rătăciseră prin spaţiu pentru a-şi afla odihna aici, în noaptea eternă, unde zăcea fundaţia viitoarelor tărâmuri.
Colinele rămâneau în urmă. Jan ştia că ele reprezentau avanposturile unei câmpii întinse, situate la o adâncime prea mare pentru a apărea pe ecrane.
Submarinul îşi continua coborârea lină. Acum distingeau alte corpuri; datorită unghiului vizual, tânărul nu-şi dădu seama imediat ce anume reprezentau. Apoi înţelese că în mijlocul câmpiei se înălţa un munte.
Imaginea se limpezea treptat; de la distanţa aceea, scanerele funcţionau perfect şi detaliile erau atât de distincte încât imaginea părea formată de unde luminoase. Jan putea vedea peştii ciudaţi urmărindu-se printre bolovani. La un moment dat, o creatură cu aspect înspăimântător şi fălci uriaşe înotă pe lângă o fisură pe jumătate năruită. Cu o mişcare prea rapidă pentru a fi sesizată de ochiul omenesc, un tentacul lung ţâşni din fisură şi trase în beznă peştele zbătându-se.
― Aproape am ajuns, spuse pilotul. Peste câteva clipe, poţi vedea laboratorul.
Treceau încet deasupra unei creste stâncoase; câmpia de sub ei începuse să se zărească şi Jan estimă că se găseau la câteva sute de metri deasupra fundului. După aceea văzu, cam la un kilometru în faţă, o îngrămădire de sfere cocoţate pe tripoduri, legate laolaltă prin tuburi. Semănau perfect cu rezervoarele unei uzine chimice şi într-adevăr fuseseră proiectate pe aceleaşi principii fundamentale. Singura diferenţă era faptul că acolo presiunile la care trebuiau să reziste se exercitau din afară, nu dinăuntru.
― Ce-i asta? izbucni brusc Jan.
Arătă cu un deget tremurător sfera cea mai apropiată. Liniile ciudate de pe suprafaţa ei se dovedeau o reţea de tentacule gigantice. Cu cât submarinul se apropia, cu atât vedea mai bine că tentaculele se terminau într-o masă uriaşă, cărnoasă, în care se distingeau doi ochi enormi.
― Probabil Lucifer, rosti pilotul indiferent. Pesemne că-l hrăneşte cineva.
Apăsă o tastă şi se aplecă peste pupitrul de comandă.
― S. 2 către Laborator. Ne apropiem. Goniţi copilaşul.
― Laboratorul către S. 2, veni prompt răspunsul. Faceţi contactul. Lucey va pleca imediat.
Pereţii curbaţi din metal începuseră să acopere ecranul. Jan zări o ultimă imagine a unui tentacul uriaş, plin de ventuze, retrăgându-se la apropierea lor. Se auziră un zăngănit surd şi o serie de scrâşnituri, în vreme ce clamele căutau punctele de contact de pe chepengul oval al submarinului. Peste câteva clipe, vehiculul era fixat de peretele bazei, cele două chepenguri fuseseră conectate şi pasagerii se îndreptară către ecluză. Se aprinse semnalul PRESIUNI EGALE, chepengurile se desfăcură şi calea spre Laboratorul Suboceanic Unu se deschise.
Jan îl găsi pe profesorul Sullivan într-o cămăruţă dezordonată, părând că slujeşte simultan ca birou, atelier şi laborator. Profesorul privea cu un microscop în interiorul unui obiect asemănător unei bombe miniaturale. Era probabil o capsulă de presiune înaltă, conţinând un specimen al vieţii submarine ce înota fericit în condiţiile sale obişnuite, de câteva tone pe centimetru pătrat.
― Hei, făcu Sullivan. Ce mai face Rupert? Şi cu ce te putem ajuta?
― Rupert este bine, răspunse tânărul. Îţi transmite salutări şi spune că i-ar face plăcere să te viziteze, dacă n-ar suferi de claustrofobie.
― Atunci realmente nu i-ar plăcea aici, cu cinci kilometri de apă deasupra. Apropo, tu te simţi bine?
― Nu mai rău decât într-un stratoreactor, înălţă Jan din umeri. În ambele cazuri, dacă se defectează ceva, rezultatul este identic.
― Perfect adevărat, dar surprinzător cât de puţini oameni înţeleg asta.
Sullivan se juca cu microscopul, apoi privi întrebător spre musafirul său.
― Mi-ar face plăcere să-ţi arăt baza noastră, spuse el, dar trebuie să recunosc că am rămas puţin surprins când Rupert mi-a transmis rugămintea ta. N-am putut înţelege de ce un fanatic al spaţiului ar fi interesat de cercetările noastre. Nu te îndrepţi în direcţia greşită? Chicoti amuzat: Personal, n-am priceput de ce te-ai grăbit să vii aici. Vor trece câteva sute de ani până vom cartografia tot oceanul.
Jan inspiră adânc. Era mulţumit că Sullivan deschisese discuţia, deoarece îi uşurase considerabil misiunea. În ciuda ironiilor ihtiologului, cei doi bărbaţi aveau multe lucruri în comun. N-avea să fie greu să înfiripeze o punte, să câştige simpatia şi ajutorul lui Sullivan. Acesta era un om cu imaginaţie, altfel n-ar fi ajuns niciodată în lumea aceea subacvatică. Trebuia totuşi să fie prudent, deoarece rugămintea lui era, folosind un eufemism, oarecum neobişnuită.
Ceva îi dădea încredere: chiar dacă Sullivan refuza să coopereze, cu siguranţă n-avea să destăinuie nimănui secretul lui Jan. Iar acolo, în biroul micuţ din adâncurile Pacificului, nu exista pericolul ca Overlorzii, oricâte puteri ar fi avut, să le poată asculta discuţia.
― Profesore Sullivan, începu el, cum te-ai simţi dacă oceanul te-ar atrage, dar Overlorzii ţi-ar interzice să te apropii de el?
― Fără îndoială, extrem de nemulţumit.
― Sunt convins. Să presupunem că într-o bună zi ai avea şansa de a-ţi atinge visul fără ca ei să ştie. Ce-ai face? Ai profita de ocazie?
Sullivan nu ezită.
― Bineînţeles.
L-am prins! gândi Jan. Acum nu mai poate da înapoi, doar dacă nu-i este teamă de Overlorzi. Şi mă îndoiesc că Sullivan se teme de ceva. Se aplecă înainte şi se pregăti să-şi expună cazul.
Profesorul Sullivan nu era însă greu de cap. Înainte ca Jan să poată vorbi, buzele i se răsfrânseră într-un zâmbet sardonic.
― Deci ăsta-i jocul? şopti el. Foarte, foarte interesant. Acum, dă-i drumul şi spune cum te-aş putea ajuta.