Sala de conferinţe se ticsea întotdeauna cu ocazia întâlnirilor săptămânale cu presa, dar acum înghesuiala era atât de mare încât reporterii abia puteau să scrie. Pentru a suta oară, blestemau conservatorismul şi lipsa de consideraţie a lui Karellen. În oricare alt loc din lume, ei şi-ar fi putut aduce videocamera, reportofoane şi alte aparate. Însă aici trebuiau să se bazeze pe hârtie şi creion, ba chiar, absolut incredibil, pe stenografie.
Desigur, existaseră mai multe încercări de a introduce reportofoane în mod clandestin. Fuseseră scoase din sală cu acelaşi succes, dar o simplă privire în interiorul lor fumegând dovedise inutilitatea tentativelor. Toţi înţeleseseră atunci pentru ce fuseseră mereu preveniţi ca spre binele personal să lase în afara încăperii ceasurile şi alte obiecte metalice.
Înrăutăţind şi mai mult lucrurile, Karellen însuşi înregistra întreaga conferinţă de presă. Reporterii care se făcuseră vinovaţi de neatenţie sau relatări neconforme ― deşi cazurile acestea erau foarte rare ―fuseseră opriţi pentru şedinţe scurte şi neplăcute cu adjuncţii lui Karellen şi li se ceruse să asculte cu atenţie ceea ce spusese în realitate Administratorul. Lecţia respectivă nu era una pe care s-o doreşti repetată.
Straniu cum se răspândeau zvonurile… Nu se anunţase nimic în prealabil, totuşi sala era arhiplină de fiecare dată când Karellen avea de făcut o comunicare importantă ― lucru ce se întâmpla de două-trei ori pe an.
Peste mulţimea de murmure se lăsă tăcere când uşa se deschise şi Karellen apăru pe podium. Iluminatul era slab, reproducând fără îndoială lumina îndepărtatului soare al Overlorzilor, iar Administratorul îşi abandonase obişnuiţii ochelari întunecaţi.
― Bună dimineaţa tuturor, răspunse el corului de saluturi, apoi se întoarse către silueta înaltă şi distinsă din primul rând.
Domnul Golde era veteranul Clubului Presei; se îmbrăca şi se comporta precum un diplomat de modă veche şi nimeni nu ezita să-i încredinţeze confidenţe.
― Destul de multă lume, astăzi, domnule Golde. Aţi rămas probabil în pană de ştiri…
Reporterul de la The Times zâmbi şi-şi drese glasul.
― Sper să rezolvaţi acest lucru, domnule Administrator.
Îl privi atent pe Karellen. Afirmaţia potrivit căreia chipurile Overlorzilor, rigide ca nişte măşti, nu exprimau nici o emoţie era falsă. Ochii mari şi adânci, cu pupilele contractate chiar şi în lumina aceea slabă, priveau fix în ochii curioşi ai omului. Cele două orificii respiratorii de pe obraji, dacă curbele acelea prelungi şi ascuţite puteau fi numite obraji, şuierau uşor în vreme ce ipoteticii plămâni ai lui Karellen lucrau în atmosfera, rarefiată pentru el, a Pământului. Golde abia putea distinge perdeaua de firişoare albe fluturând înainte şi înapoi, răspunzând ciclului rapid de respiraţie al extraterestrului. Se presupunea că firişoarele jucau rolul unor filtre de praf, iar pe această ipoteză şubredă se construiseră teorii complicate referitoare la atmosfera planetei Overlorzilor.
― Da, am unele noutăţi pentru dumneavoastră. După cum fără îndoială ştiţi, una din navele noastre de aprovizionare a părăsit Pământul pentru a reveni la bază. Recent, am descoperit că la bordul ei se află un pasager clandestin.
O sută de creioane se opriră în aer şi o sută de perechi de ochi îl fixară pe Karellen.
― Aţi spus pasager clandestin, domnule Administrator? întrebă Golde. Ne puteţi spune cine este şi cum a ajuns la bord?
― Se numeşte Jan Rodricks şi este student în inginerie la Universitatea din Cape Town. Alte detalii veţi putea fără îndoială afla şi singuri, prin extrem de eficientele dumneavoastră surse de informaţii.
Karellen surâse. Zâmbetul Administratorului era straniu. Efectul se datora în cea mai mare parte ochilor; gura inflexibilă, lipsită de buze, se mişca foarte puţin. Să fi fost, se întrebă Golde, unul din multele obiceiuri omeneşti pe care Karellen le imitase cu talent? Deoarece, fără îndoială, efectul total era al unui zâmbet, iar mintea umană îl accepta ca atare.
― Modalitatea în care s-a strecurat la bord, continuă Administratorul, are o importanţă secundară. Vă pot asigura, atât pe dumneavoastră cât şi pe alţi potenţiali astronauţi, că nu mai există posibilitatea de repetare a încercării.
― Ce se va întâmpla cu tânărul? insistă Golde. Va fi trimis înapoi pe Pământ?
― Cazul depăşeşte jurisdicţia mea, dar presupun că se va întoarce cu nava următoare. Acolo unde a ajuns, va descoperi condiţii prea… străine confortului. În felul acesta am ajuns la subiectul principal acestei conferinţe de presă.
Făcu o pauză şi tăcerea deveni parcă şi mai deplină.
― Printre elementele mai tinere şi mai romantice ale omenirii au existat murmure referitoare la interzicerea accesului în spaţiu. Interdicţia respectivă era motivată: nu impunem restricţii de dragul restricţiilor. Dar v-aţi gândit vreodată, dacă îmi scuzaţi comparaţia nepoliticoasă, cum s-ar simţi un om din epoca de piatră trezindu-se într-un oraş modern?
― În cazul nostru, protestă Herald Tribune, diferenţa nu este atât de uriaşă. Noi suntem obişnuiţi cu ştiinţa. Bineînţeles, pe planeta voastră există multe lucruri pe care nu le putem înţelege, dar nu ni se vor părea magie!
― Sunteţi sigur? întrebă încet Karellen. De la epoca aburului la cea a electricităţii s-au scurs numai o sută de ani, însă ce ar fi crezut un inginer victorian despre televiziune şi calculatoare? Cât ar fi trăit, dacă ar fi început să cerceteze alcătuirea lor? Prăpastia dintre două tehnologii poate cu uşurinţă să devină atât de mare… încât să fie fatală.
― Hei, şopti Reuter către BBC. Avem noroc! E-n pragul unei declaraţii importante. Recunosc simptomele…
― Există şi alte motive pentru care am stopat rasa umană pe Pământ. Priviţi!
Luminile păliră şi se stinseră. În centrul sălii se formă încet o opalescenţă lăptoasă. Se închegă într-o mulţime de stele ― o spirală nebuloasă, observată de undeva din exterior.
― Nici un ochi omenesc n-a mai văzut această imagine, răsună în întuneric vocea lui Karellen. Vă priviţi Universul, galaxia din care face parte Soarele vostru, de la o distanţă de o jumătate de milion de ani-lumină.
Urmă o tăcere lungă, apoi Overlordul continuă cu glas lipsit de milă sau dispreţ:
― Rasa voastră a dovedit o remarcabilă incapacitate de a rezolva problemele micii ei planete. Când am sosit noi, omenirea se găsea pe punctul de a se autodistruge, cu forţe pe care ştiinţa i le oferise în mod nechibzuit. Fără intervenţia noastră, Pământul ar fi fost astăzi un pustiu radioactiv.
Acum aveţi o lume a păcii şi o populaţie unită. În curând, veţi fi atât de civilizaţi încât veţi conduce planeta fără asistenţa noastră.
Eventual, veţi putea rezolva problemele unui sistem solar: să zicem, cincizeci de sateliţi şi planete. Dar credeţi că aveţi vreo şansă aici?
Nebuloasa se lărgi. Acum stelele apăreau şi dispăreau precum scânteile unei forje, iar fiecare scânteie grăbită era un soare, cu cine ştie câte planete în jurul său.
― În galaxia noastră, murmură Karellen, există optzeci şi şapte de mii de milioane de sori. Chiar şi cifra aceasta oferă numai o imagine aproximativă a imensităţii spaţiului. Înfruntându-l, veţi fi aidoma unor furnici care încearcă să eticheteze şi să clasifice toate firele de nisip din toate deşerturile lumii.
În actualul stadiu de evoluţie, rasa voastră nu rezistă unei asemenea înfruntări. Una dintre sarcinile mele a fost să vă protejez de puterile şi forţele ce zac între stele ― forţe mai presus de închipuirea voastră.
Imaginea galaxiei se topi şi lumina se aprinse iarăşi în tăcerea sălii.
Karellen se întoarse să plece; conferinţa de presă luase sfârşit. În uşă se opri şi privi înapoi spre ziariştii tăcuţi.
― Gândul este trist, dar trebuie să vă obişnuiţi cu el. Poate că într-o bună zi veţi stăpâni planetele. Stelele însă nu sunt pentru Om.
«Stelele nu sunt pentru Om. « Da, avea să-i nemulţumească faptul că porţile celeste li se închiseseră în faţă. Dar trebuiau să înveţe să înfrunte adevărul, sau măcar puţinul adevăr pe care-l putea oferi el.
Din înălţimile singuratice ale stratosferei, Karellen privi în jos spre planeta şi oamenii care-i fuseseră daţi în grijă. Se gândi la tot ce avea să urmeze şi la ce avea să devină lumea aceea peste numai vreo doisprezece ani.
N-aveau să ştie niciodată cât de norocoşi fuseseră. Vreme de o generaţie, omenirea fusese mai fericită ca oricând. Trăiască Vârsta de Aur! însă tot culoarea aurului o avea şi apusul… Şi toamna… Şi doar auzul lui Karellen putea desluşi primele freamăte ale furtunilor iernii.
Şi numai el ştia cât de iute se apropia sfârşitul Vârstei de Aur.