― Ia uită-te aici! explodă George Greggson, aruncând ziarul spre Jean.
În ciuda eforturilor ei de a-l prinde, ziarul ateriză pe masă. Jean şterse cu atenţie gemul şi citi pasajul ofensator, străduindu-se din răsputeri să-şi exprime dezaprobarea. Nu izbutea să fie prea convingătoare, întrucât adeseori ţinea partea criticilor. De obicei îşi păstra pentru ea opiniile eretice, şi nu doar pentru menţinerea liniştii şi armoniei. George era mereu pregătit să accepte laude (ale ei, sau ale oricui altul), dar dacă femeia se hazarda să-i critice operele, avea să fie zdrobită într-o peroraţie referitoare la ignoranţa artistică.
Lectură articolul de două ori, apoi renunţă. I se părea favorabil şi-i spuse acest lucru lui George.
― Pare să-i fi plăcut spectacolul… De ce mormăi?
― Citeşte aici, pufni scenograful înfigându-şi degetul în mijlocul unei coloane. Mai citeşte o dată!
― «Extrem de încântătoare au fost nuanţele pastelate de verde de pe fundalul secvenţei baletului. « Ce-i cu asta?
― Nu era verde! Am pierdut o groază de timp ca să obţin albastrul ăla! Fie că un idiot de inginer de la camera de control dereglează culorile, fie că tâmpitul ăsta de critic are un aparat defect! Apropo, ce culoare era la al nostru?
― Ăăăă… nu-mi amintesc, mărturisi Jean. Poppet a început să zbiere tocmai atunci şi-a trebuit să mă duc să văd ce-i cu ea.
― Aha, făcu George şi căzu pe gânduri.
Jean ştia că se pregătea o nouă explozie. Totuşi, când aceasta sosi, fu destul de potolită.
― Am inventat o nouă definiţie a televiziunii, mormăi bărbatul posomorât. Am hotărât că reprezintă un mijloc de stânjenire a comunicaţiei dintre artist şi public.
― Ce vrei să facem? replică Jean. Să ne întoarcem la teatrul «pe viu»?
― De ce nu? Exact la asta mă gândeam. Ţii minte scrisoarea primită de la tipii din Noua Atenă? Mi-au scris iarăşi. De data asta le răspund!
― Ce? făcu Jean uşor alarmată. Mi se par cam ciudaţi.
― Există o singură cale de-a afla. Vreau să-i vizitez peste două săptămâni. Ceea ce scriu mi se pare perfect sănătos. Acolo sunt câţiva oameni excepţionali.
― Dacă te aştepţi să-ţi gătesc la foc de lemne sau să mă îmbrac în piei, o să…
― Nu vorbi prostii! Alea sunt poveşti. Colonia are tot ce-i trebuie pentru o viaţă civilizată. Ei nu cred în zorzoane inutile, atât! Oricum, n-am mai fost în Pacific de câţiva ani buni. Poate facem o excursie frumoasă.
― Cu asta sunt de acord, încuviinţă Jean. Dar nu vreau ca Junior şi Poppet să devină doi polinezieni sălbatici.
― În nici un caz, făcu George. Îţi promit!
Avea dreptate, deşi nu în felul în care crezuse.
― După cum aţi observat, rosti bărbatul cel micuţ, colonia constă din două insule legate printr-un pod. Aceasta este Atena, iar pe cealaltă am botezat-o Sparta. Este destul de sălbatică şi stâncoasă şi e un loc excelent pentru activităţi sportive.
Privi iute spre talia oaspetelui său şi George se foi pe scaun.
― Sparta e un vulcan stins ― cel puţin aşa spun geologii. Dar să revenim la Atena… După cum ştiţi, ideea unei colonii este de a forma un grup independent, stabil din punct de vedere cultural, cu propriile tradiţii artistice. Trebuie să vă spun că înainte de a înfiinţa această colonie s-a depus o însemnată muncă de cercetare. Aşezarea reprezintă o aplicare excelentă a ingineriei sociale, bazată pe matematici speciale pe care nu pretind că le înţeleg. Tot ceea ce ştiu este că sociologii matematicieni au determinat mărimea coloniei, tipurile de oameni pe care trebuie să le conţină şi, în primul rând, legislaţia necesară unei stabilităţi pe termen lung.
Suntem dirijaţi de un consiliu format din opt directori, reprezentând Producţia, Energia, Ingineria Socială, Arta, Economia, Ştiinţa, Sportul şi Filozofia. Nu există un preşedinte permanent. Prin rotaţie, fiecare director deţine conducerea timp de un an.
Populaţia actuală numără peste cincizeci de mii, adică ceva mai puţin decât cifra optimă calculată. De aceea, căutăm noi adepţi. Există bineînţeles şi pierderi… uneori nu suntem destul de atenţi faţă de unele talente.
Pe insula aceasta încercăm să salvăm câte ceva din independenţa şi tradiţiile artistice ale omenirii. Nu suntem ostili faţă de Overlorzi, ci pur şi simplu dorim să fim lăsaţi în pace. Când au distrus vechile naţiuni şi modul de viaţă cunoscut omului încă din antichitate, extratereştrii au înlăturat şi multe lucruri bune, laolaltă cu cele rele. Lumea este acum placidă, nediferenţiată şi moartă din punct de vedere cultural. De la venirea Overlorzilor, nu s-a creat practic nimic nou. Cauza este evidentă. N-a mai rămas nimic pentru care să lupţi şi există prea multe distracţii şi amuzamente. Vă daţi seama că zilnic, pe nu mai ştiu câte canale, se emit cinci sute de ore de radio şi televiziune? Dacă n-aţi dormi şi n-aţi face nimic altceva, aţi reuşi să urmăriţi mai puţin de a douăsprezecea parte din distracţiile materializate prin apăsarea unui buton! Nu-i de mirare că oamenii au devenit bureţi pasivi, absorbind fără să creeze. Ştiaţi că timpul mediu de vizionare pe cap de om a ajuns acum la trei ore pe zi? În curând, oamenii nu-şi vor mai trăi vieţile lor, ci pe ale familiilor din nenumăratele seriale TV!
În Atena, distracţia îşi are locul ei. În plus, spectacolele sunt reale, nu înregistrate. Într-o comunitate de această mărime, este posibilă o participare aproape completă a spectatorilor, cu tot ceea ce înseamnă ea pentru artişti. Întâmplător, avem o orchestră simfonică excelentă, probabil printre primele trei-patru din lume!
Nu vreau totuşi să vă influenţez cu vorbe. De obicei, persoanele interesate rămân aici câteva zile, să ia pulsul locului. Dacă decid să ni se alăture, îi supunem la o serie de teste psihologice, reprezentând principala noastră selecţie. O treime din solicitări sunt respinse, de obicei din motive care nu se reflectă direct şi care n-au nici o importanţă în orice alt loc din lume. Cei admişi revin la casele lor, pentru a-şi aranja treburile, apoi ni se alătură. Uneori, în stadiul acesta, se răzgândesc dar este ceva extrem de rar şi se datorează aproape întotdeauna unor motive personale independente de voinţa lor. În momentul de faţă, testele noastre sunt exacte în proporţie de sută la sută: cei care le absolvă doresc într-adevăr să vină aici.
― Şi dacă se răzgândesc după aceea? întrebă Jean.
― Pot pleca. Nu-i nici o problemă. S-a întâmplat de vreo două ori…
Urmă o pauză lungă. Femeia îl privi pe George, care îşi freca gânditor barba atât de populară în mediile artistice. Cât timp nu retezau punţile de retragere, ea nu era neliniştită. Colonia părea un loc interesant şi, cu siguranţă, cei de acolo nu erau atât de ciudaţi pe cât crezuse. Iar copiilor avea să le placă. Asta conta în ultimă instanţă.
Se mutară peste şase săptămâni. Casa era micuţă, cu un singur nivel, dar potrivită unei familii care nu dorea să depăşească efectivul de patru persoane. Existau absolut toate aparatele ce eliminau munca fizică; cel puţin, recunoscu Jean, nu se întrevedea pericolul revenirii la timpurile întunecate ale treburilor casnice. Totuşi era puţin neaşteptat să descoperi existenţa unei bucătării. În mod normal, într-o comunitate de dimensiunile acelea, te-ai fi aşteptat să formezi numărul cantinei centrale, să aştepţi cinci minute, apoi să obţii mâncarea comandată. Individualitatea era un lucru foarte bun, dar acum, se temea Jean, lucrurile fuseseră împinse cam prea departe. Se întrebă mohorâtă dacă trebuia să spele şi rufele, la fel cum gătea mâncarea. Existau însă spălătorul automat de vase şi microundele, astfel încât nu era chiar atât de rău…
Desigur, deocamdată restul casei arăta pustiu şi golaş. Ei erau primii locatari şi avea să treacă destulă vreme până când aseptizarea noului să fie transformată în căldura unui cămin omenesc. Fără îndoială, copiii urmau să catalizeze procesul. În baie se afla deja (deşi Jean încă nu ştia) o victimă nefericită a lui Jeffrey, ca urmare a ignoranţei sale privind diferenţa fundamentală între apa dulce şi cea sărată.
Jean păşi în faţa ferestrei lipsite deocamdată de perdele şi privi aşezarea. Era un loc superb, nu încăpea nici urmă de îndoială. Locuinţa se afla pe versantul vestic al dealului scund ce domina, în absenţa altor competitori, Atena. La doi kilometri spre nord, zărea podul ― o dungă subţire despicând apa ― care ducea la Sparta.
Insula stâncoasă, cu conul ei vulcanic, reprezenta un contrast atât de puternic faţă de zona aceasta liniştită încât uneori o înspăimânta. Se întrebă cum puteau fi geologii atât de siguri că vulcanul nu avea să se trezească, îngropându-i pe toţi.
O siluetă urca panta, menţinându-se precaută în umbra palmierilor, deşi încălca normele de circulaţie. George revenea de la prima lui şedinţă de lucru. Era timpul să pună capăt viselor şi să se ocupe de casă.
Un zăngănit metalic anunţă sosirea bărbatului. Jean se întrebă după cât timp avea să reuşească să meargă pe bicicletă. Vehiculul respectiv constituia un alt aspect neaşteptat al traiului pe insulă. Automobilele personale nu erau admise, fiind într-adevăr inutile, deoarece distanţa cea mai mare în linie dreaptă nu atingea cincisprezece kilometri. Existau diferite mijloace de transport, aparţinând comunităţii: camioane, ambulanţe şi maşini de pompieri, toate limitate, cu excepţia cazurilor realmente urgente, la viteza de cincizeci de kilometri pe oră. Drept urmare, locuitorii Atenei mergeau mult pe jos, străzile erau lipsite de aglomeraţie şi… nu exista nici un accident de circulaţie.
George îşi privi soţia şi se prăbuşi pe scaunul cel mai apropiat, suspinând uşurat.
― Brr! făcu el încruntându-se. Toţi m-au întrecut în susul dealului, deci se pare că oamenii se adaptează în cele din urmă. Cred că am pierdut deja zece kilograme.
― A fost o zi grea? întrebă Jean. Spera ca bărbatul să nu fie prea epuizat ca s-o ajute la despachetat.
― Foarte stimulativă. Desigur, nu-i mai ţin minte nici pe jumătate din cei întâlniţi, dar toţi păreau foarte drăguţi. Iar teatrul este exact aşa cum am sperat! Săptămâna viitoare începem lucrul cu «Înapoi la Matusalem» a lui Shaw. O să mă ocup exclusiv de decoruri şi scenografie. Va fi ceva într-adevăr inedit ― să nu existe zece oameni care să-mi spună ce nu pot face. Da, cred c-o să ne placă aici!
― În ciuda bicicletelor?
George îşi adună destulă energie pentru a zâmbi.
― În ciuda lor. În câteva săptămâni, nici n-o să mai observ pantele.
Nu credea nici el afirmaţia, dar era perfect adevărată. Ba chiar, după o lună, Jean încetă să mai plângă după automobil şi descoperi toate lucrurile ce se puteau face într-o bucătărie.
Noua Atenă nu apăruse spontan şi natural, aidoma oraşului al cărui nume îl purta. Întreaga colonie fusese atent plănuită, fiind rezultatul multor ani de studii efectuate de un grup de oameni remarcabili. Totul pornise ca o conspiraţie deschisă împotriva Overlorzilor, o sfidare a politicii, dacă nu chiar a puterii acestora. Iniţial, întemeietorii coloniei fuseseră mai mult decât convinşi că aveau să fie opriţi imediat de Karellen, dar Administratorul nu făcuse nimic… absolut nimic. Lucrul acesta nu era foarte liniştitor. Karellen avea tot timpul la dispoziţie: putea pregăti o lovitură cu întârziere. Sau poate că era atât de sigur de eşecul proiectului, încât nu se mai deranja să-l submineze.
Mulţi fuseseră de părere că aşezarea n-avea să dăinuie, deşi în trecut, înainte de a se cunoaşte dinamica societăţii, existaseră multe comunităţi devotate unor ţeluri religioase şi filozofice. Perfect adevărat: rata mortalităţii, fusese ridicată, dar supravieţuiseră. Iar fondarea Noii Atene poseda siguranţa conferită de ştiinţa modernă.
Existaseră mai multe motive pentru alegerea unei insule, dintre care cele mai importante fuseseră de ordin psihologic. Într-o epocă a universalităţii transportului aerian, oceanul devenise neînsemnat ca barieră fizică, oferind totuşi un sentiment de izolare. În plus, o suprafaţă limitată de pământ ducea la imposibilitatea unui număr excesiv de colonişti. Maximumul populaţiei fusese fixat la o sută de mii de persoane; mai mult însemna pierderea avantajelor unei comunităţi mici şi compacte. Una dintre dorinţele fondatorilor fusese ca orice membru al Noii Atene să-i poată cunoaşte pe toţi locuitorii având aceleaşi preocupări ca el şi măcar doi la sută din ceilalţi.
Individul care fusese motorul dinapoia Noii Atene fusese un evreu. Aidoma lui Moise, nu apucase să intre în tărâmul făgăduit, întrucât colonia se întemeiase la trei ani după moartea lui.
Se născuse în Israel, unde încheierea suveranităţii naţionale fusese resimţită mai amar decât oriunde, căci este greu să pierzi un vis pe care l-ai dobândit după secole de strădanii.
Ben Salomon nu fusese un fanatic, dar amintirile din copilăria sa trebuie să fi determinat în destulă măsură ideile pe care avea să le pună în practică. Îşi putea reaminti cum fusese lumea înainte de sosirea Overlorzilor şi nu voia să revină la ea. Spre deosebire de alţi oameni inteligenţi şi bine intenţionaţi, el aprecia toate lucrurile pe care Karellen le făcuse pentru rasa umană, deşi planurile finale ale Administratorului nu-l încântau deloc. Era posibil, se întreba el uneori, ca în ciuda uriaşei lor inteligenţe, Overlorzii să nu fi înţeles de fapt omenirea şi să greşească în ciuda bunelor lor intenţii? Dacă, în pasiunea lor altruistă pentru justiţie şi ordine, porniseră să reformeze lumea, dar nu-şi dăduseră seama că distrugeau sufletul omului?
Declinul de-abia începuse, totuşi cele dintâi simptome ale sale nu erau greu de descoperit. Salomon nu era un artist, însă aprecia arta şi ştia că epoca în care trăia nu se putea compara în absolut nici un domeniu cu realizările secolelor anterioare. Poate că situaţia avea să se reglementeze cu timpul, după ce şocul întâlnirii cu civilizaţia Overlorzilor avea să se fi disipat. Nu era totuşi ceva sigur şi un om precaut s-ar fi gândit la o poliţă de asigurare.
Noua Atenă constituia poliţa aceea. Stabilirea ei durase douăzeci de ani şi câteva miliarde de Lire Zecimale, aşadar un volum relativ neînsemnat din bogăţia mondială. Nimic nu se petrecuse în primii cincisprezece ani; totul se întâmplase în ultimii cinci.
Misiunea lui Salomon ar fi fost imposibilă dacă el n-ar fi izbutit să convingă câţiva dintre cei mai faimoşi artişti despre reuşita planului său. Ei fuseseră de acord deoarece le gâdilase orgoliile, nu fiindcă ar fi fost important pentru rasă. Dar, odată convinşi, lumea îi ascultase şi le oferise sprijin atât moral cât şi material. Înapoia acelei faţade spectaculoase de talent temperamental, adevăraţii arhitecţi ai coloniei îşi puseseră planurile în aplicare.
O societate se compune din fiinţe umane a căror comportare ca individualităţi e imprevizibilă. Dar dacă cineva analizează câteva din componentele ei fundamentale, încep să apară unele legi ― aşa cum descoperiseră societăţile de asigurare cu mult timp înainte. Nimeni nu poate spune care anume indivizi vor muri într-un interval de timp, totuşi numărul total al deceselor poate fi prezis cu destulă exactitate.
Există şi alte legi, mai subtile, întrezărite pentru prima oară la începutul secolului douăzeci de matematicieni ca Weiner sau Rashavesky. Ei argumentaseră că evenimente precum crizele economice, efectele cursei înarmărilor, stabilitatea grupurilor sociale, alegerile politice şi altele pot fi analizate matematic. Dificultatea cea mare o reprezenta numărul enorm de variabile, multe din ele greu de definit în termeni numerici. Nu poţi trasa o familie de curbe despre care să afirmi hotărât: «Când va atinge această linie, va începe războiul!» Nimeni nu poate garanta în privinţa unor evenimente absolut imprevizibile ― asasinarea unei personalităţi, o nouă descoperire ştiinţifică sau catastrofe naturale, ca inundaţiile şi cutremurele ― ce pot avea un efect major asupra unui număr mare de oameni, ca şi asupra grupărilor sociale în care trăiesc ei.
Totuşi, graţie cunoştinţelor acumulate răbdător în ultimele sute de ani, se puteau face multe. Sarcina ar fi fost imposibilă fără ajutorul calculatoarelor uriaşe ce puteau îndeplini în câteva secunde munca a peste o mie de oameni. În proiectarea coloniei, asemenea ajutoare fuseseră utilizate din plin.
Cu toate acestea, fondatorii Noii Atene puneau la dispoziţie doar solul şi clima unde să înflorească, sau nu, planta pe care doreau s-o sădească. După cum remarcase unul dintre fondatori: «Putem fi siguri în privinţa talentului, dar pentru geniu trebuie să ne rugăm…». Exista însă speranţa rezonabilă că într-o asemenea societate concentrată vor avea loc unele reacţii interesante. Puţini artişti se dezvoltă în singurătate şi nimic nu e mai stimulativ decât confruntarea minţilor cu interese comune.
Deocamdată, confruntarea produsese rezultate meritorii în sculptură, muzică, critică literară şi film. Era încă prematur de apreciat dacă grupul ce lucra în domeniul cercetării istorice avea să împlinească speranţele iniţiatorilor săi, care doreau în mod sincer repunerea în drepturi a mândriei omeneşti. Pictura continua să lâncezească, situaţie favorizând pe cei ce considerau că arta statică, bidimensională, era lipsită de viitor.
În mod interesant, deşi deocamdată nu exista o explicaţie satisfăcătoare, timpul juca un rol esenţial în realizările artistice de succes ale coloniei. Corpurile şi curbele ciudate ale sculpturilor lui Andrew Carson se modificau lent sub privirile publicului, în concordanţă cu configuraţii complicate, pe care mintea nu le putea înţelege pe deplin. Carson pretindea, şi era destul de adevărat, că adusese «mobilele» secolului anterior la ultima expresie, unind astfel sculptura cu baletul.
Multe din experimentele muzicale ale coloniei se refereau în mod conştient la ceea ce poate fi numită «durata» timpului. Care era cea mai scurtă notă percepută de creier, sau cea mai lungă notă tolerată fără apariţia oboselii? Rezultatul putea fi variat prin condiţionare sau prin utilizarea unei orchestraţii corespunzătoare? Asemenea probleme se discutau la nesfârşit, iar argumentările nu erau întotdeauna academice. În urma lor, rezultaseră unele compoziţii extrem de interesante.
Atena reuşise însă cele mai spectaculoase experimente în domeniul filmului de animaţie. Secolul scurs de la vremurile lui Disney nu adăugase multe în domeniul cel mai flexibil al cinematografiei. Din punct de vedere realist, se puteau obţine rezultate şi cu ajutorul fotografiilor, spre dispreţul celor ce dezvoltau animaţia prin intermediul liniilor abstracte.
Atenţia o atrăsese grupul de artişti şi savanţi care realizase până atunci cele mai puţine lucruri… şi alarma cea mai mare. Era o echipă ce lucra asupra «identificării totale». Ideea le-o oferise istoria cinematografiei. La început sunetul, apoi culoarea, după aceea stereoscopia şi cinerama apropiaseră tot mai mult vechiul «cinema» de realitate. Care avea să fie sfârşitul? Bineînţeles, stadiul final urma să fie atins atunci când spectatorii aveau să uite că sunt spectatori, devenind implicaţi în acţiune. Pentru a ajunge acolo, trebuiau stimulate toate simţurile, utilizând chiar hipnoza, deoarece mulţi credeau în viitorul acesteia. Când urma să fie generalizată, experienţa omenească avea să se îmbogăţească enorm. Un om putea deveni, măcar pentru un timp, oricare altă persoană, participând la orice aventură reală sau imaginară. Putea chiar să devină o plantă sau un animal, dacă aveau să fie posibile capturarea şi înregistrarea impresiilor altor fiinţe vii. Iar când «programul» urma să fie terminat, omul putea dobândi o memorie tot atât de vie ca şi după orice altă experienţă din viaţa lui, absolut nediferenţiată de realitate.
Ipoteza era ameţitoare. Mulţi o găsiseră neliniştitoare şi sperau ca încercarea să eşueze. Dar în inimile lor ştiau că, odată ce ştiinţa considera posibil un lucru, realizarea lui nu putea întârzia…
Aceasta era, pe atunci, Atena, cu câteva din visele ei. Spera să devină ceea ce ar fi putut însemna vechea Atenă, dacă ar fi avut roboţi în locul sclavilor şi ştiinţă în locul superstiţiilor, însă deocamdată era mult prea devreme să se poată afirma că experimentul reuşise.