Jeffrey Greggson era un insular neinteresat deocamdată de estetică sau ştiinţă, principalele două preocupări ale celor mai în vârstă decât el. Aprecia din tot sufletul colonia, însă din motive strict personale. Îl fascina oceanul ce se întindea pe mulţi kilometri în toate direcţiile. Puţinii lui ani fuseseră petrecuţi pe continent şi încă nu se obişnuise cu un peisaj înconjurător format numai din apă. Era un înotător bun şi pleca adesea cu alţi prieteni, echipat cu labe şi mască, explorând apele puţin adânci ale lagunei. La început, Jean nu fusese prea încântată, dar după ce făcuse şi ea câteva scufundări îi trecuse teama de ocean şi de creaturile sale ciudate şi-l lăsă pe Jeffrey să se distreze, cu condiţia să nu înoate niciodată singur.
Celălalt membru al familiei Greggson care aprecia schimbarea era Fey, superba căţea aurie de vânătoare ce cu greu putea fi despărţită de Jeffrey. Cei doi erau inseparabili zi şi ― dacă Jean nu intervenea decisă ― noapte. Doar când băiatul pleca pe bicicletă, Fey rămânea acasă, tolănită în faţa uşii, privind drumul cu ochii umezi şi botul pe labe. Era o situaţie jignitoare pentru George, care plătise o grămadă de bani pentru Fey şi pedigree-ul ei. Se părea că trebuia să aştepte următoarea generaţie, cam peste vreo trei luni, înainte de a avea un câine cu adevărat al său. Opiniile lui Jean asupra subiectului respectiv difereau. Îi plăcea Fey, dar considera că un câine era de ajuns.
Numai Jennifer Anne nu decisese încă dacă-i plăcea colonia. Nimic surprinzător în asta, deoarece nu văzuse deocamdată lumea situată dincolo de pătuţul ei şi nu avea habar că o asemenea lume exista.
George Greggson nu se gândea ades la trecut; era prea ocupat cu planurile de viitor, cu munca şi copiii săi. Într-adevăr, îşi amintea câteodată de seara din Africa şi nu discutase niciodată cu Jean despre întâmplarea de atunci. Printr-un consimţământ tacit, subiectul fusese evitat şi din ziua aceea nu-i mai vizitaseră pe Boyce, în ciuda invitaţiilor repetate. De câteva ori pe an, îl sunau pe Rupert, scuzându-se, şi cu timpul acesta încetă să-i mai deranjeze. Spre surpriza generală, căsătoria lui cu Maia se dovedea înfloritoare.
Una din urmările serii respective fusese faptul că Jean îşi pierduse dorinţa de a se afunda în misterele de la graniţele ştiinţei cunoscute. Atracţia naivă şi lipsită de critică faţă de experimentele lui Rupert dispăruse complet. Poate că se convinsese şi nu-i mai trebuiau alte dovezi; George se ferea s-o întrebe. Poate că grijile maternităţii îi izgoniseră din minte asemenea preocupări.
Bărbatul ştia că era inutil să-şi pună astfel de întrebări despre un mister insolvabil, deşi uneori, în mijlocul nopţii, se trezea frământându-şi mintea. Îşi amintea întâlnirea cu Jan Rodricks pe terasa casei lui Rupert şi puţinele cuvinte schimbate cu singurul om care izbutise să treacă de restricţiile Overlorzilor. Nimic din tărâmul paranormalului, se gândea George, nu putea fi mai straniu decât simplul fapt ştiinţific că, deşi trecuseră zece ani de când vorbise cu Jan, fratele lui Maia îmbătrânise doar cu câteva zile.
Vastitatea universului îl îngrozea mai puţin decât misterele sale. George nu era o persoană care să mediteze profund asupra acestor probleme, însă uneori avea senzaţia că oamenii erau aidoma unor copii jucându-se într-un loc ferit, protejaţi de realităţile aspre ale lumii înconjurătoare. Jan Rodricks sfidase protecţia şi evadase din ea… nimeni nu ştia unde anume. Dar în privinţa asta, George era de partea Overlorzilor. Nu dorea să se înfrunte cu ceea ce se afla în bezna necunoscută, dincolo de cercul de lumină al felinarului ştiinţei.
― Cum se face, întrebă amărât bărbatul, că Jeffrey lipseşte ori de câte ori vin eu acasă? Unde s-a dus?
Jean ridică ochii de la tricotat, o îndeletnicire străveche, reînviată recent cu mult succes. Pe insulă, asemenea mode se succedau în mod rapid. Principalul rezultat al actualei nebunii era faptul că toţi bărbaţii purtau acum pulovere multicolore, absolut inutile în timpul zilei, dar extrem de folositoare după apus.
― S-a dus pe Sparta cu nişte prieteni, răspunse ea. A promis că se întoarce la masă.
― De fapt, am venit mai devreme ca să lucrez ceva, rosti George gânditor. Însă e o zi minunată şi cred că o să merg şi eu acolo să fac o baie. Ce fel de peşte ţi-ar plăcea să-ţi aduc?
George nu prinsese niciodată nimic, iar peştii din lagună erau prea vicleni ca să se lase ademeniţi. Jean tocmai voia să i-o spună, când liniştea după-amiezii fu sfâşiată de un sunet care, chiar şi în epoca aceea paşnică, avea încă puterea să îngheţe sângele şi să zbârlească părul.
Era o sirenă de alarmă, urlând întruna, trimiţând mesajul de pericol în cercuri concentrice peste ocean.
Timp de aproape o sută de ani, presiunile crescuseră treptat acolo, în bezna adâncurilor arzătoare de sub platforma oceanică. Deşi canionul submarin se formase cu ere geologice în urmă, rocile strivite nu se împăcaseră niciodată cu noile lor poziţii. De nenumărate ori, straturile pârâiseră şi se clintiseră, pe măsură ce greutatea inimaginabilă a apei le perturbase echilibrul precar. Acum erau gata să se deplaseze din nou.
Jeff explora bălţile dintre stâncile de pe plaja Spartei: o îndeletnicire pe care o găsea întotdeauna fascinantă. Nu ştiai niciodată ce creaturi exotice puteai descoperi, adăpostite acolo de valurile mărşăluind de-a pururi peste Pacific pentru a se sfărâma de recife. Era o lume de basm pentru orice copil şi în momentul acela îi aparţinea toată numai lui, deoarece prietenii săi urcaseră pe dealuri.
Ziua se arăta calmă şi plăcută. Vântul nu adia deloc; până şi vuietul permanent dinapoia recifelor se transformase într-un murmur slab. Soarele arzător atârna la jumătatea drumului spre amurg, dar trupul lui Jeff, de culoarea mahonului, devenise imun la săgeţile sale.
În locul acela, plaja era o fâşie îngustă de nisip, coborând abrupt către lagună. Privind în apa limpede ca sticla, băiatul putea zări stâncile submarine, la fel de familiare lui ca orice altă formă de relief terestru. La zece metri adâncime, coastele năpădite de alge ale unei goelete se curbau către lumea părăsită cu două secole în urmă. Jeff şi prietenii lui exploraseră adesea epava, însă speranţele lor de a descoperi o comoară se destrămaseră. Nu găsiseră decât o busolă ruginită.
Brusc, ceva apucă plaja şi o zgâlţâi o dată. Cutremurul încetă atât de iute, încât Jeff se întrebă dacă nu cumva şi-l imaginase. Poate fusese o ameţeală trecătoare, deoarece în jur totul rămăsese neschimbat. Apele lagunei erau calme şi cerul senin. Apoi se petrecu un lucru foarte ciudat.
Oceanul începu să se retragă mai rapid decât orice reflux. Băiatul privi uluit, dar câtuşi de puţin înspăimântat, cum nisipul ud rămânea descoperit, scânteind în soare. Urmări apele, hotărât să cerceteze miracolul ce deschisese lumea submarină. Acum nivelul scăzuse într-atât încât catargul rupt al bătrânei epave ieşise de sub apă, cu algele atârnând. Jeff se repezi înainte, curios să vadă ce avea să urmeze.
În clipa aceea, remarcă sunetul dinspre recif. Nu mai auzise niciodată aşa ceva şi se opri să se gândească, cu picioarele afundându-se încet în nisipul umed. La câţiva metri de el, un peşte măricel se zbătea în spasmele morţii, însă Jeff nu-l băgă în seamă. Rămase locului, ascultând atent, în vreme ce zgomotul continua să sporească.
Părea aidoma unui gâlgâit sau aspiraţii, precum sunetul produs de un râu trecând prin nişte chei înguste. Era glasul oceanului retrăgându-se, furios pentru că pierduse, fie numai pentru o clipă, tărâmurile ce-i aparţineau. Printre rămurelele delicate de coral, prin peşterile submarine, milioane de tone de apă se scurgeau din lagună în nemărginirea Pacificului.
Foarte curând, şi foarte repede, aveau să se întoarcă.
Câteva ore mai târziu, una din echipele de salvare l-a găsit pe Jeff cocoţat pe o stâncă mare de coral, la douăzeci de metri deasupra nivelului apei. Nu părea speriat, deşi îl necăjea pierderea bicicletei. De asemenea, era înfometat, întrucât distrugerea parţială a podului îi retezase legătura cu casa. Când a fost salvat, tocmai se gândea să înoate până la Atena şi, dacă schimbările curenţilor n-ar fi fost atât de violente, ar fi reuşit traversarea fără probleme prea mari.
Jean şi George văzuseră cu ochii lor momentul când tsunami-ul izbise insula. Deşi în cartierele din părţile joase ale Atenei se înregistraseră pagube importante, nici o viaţă omenească nu fusese pierdută. Seismografele avertizaseră cu numai cincisprezece minute înaintea declanşării, suficient pentru ca toţi locuitorii să se retragă dincolo de linia periculoasă. Acum, colonia repara stricăciunile şi aduna laolaltă o serie de legende care aveau să devină tot mai înfricoşătoare odată cu trecerea anilor.
Când Jeff fu adus acasă, Jean izbucni în lacrimi, deoarece fusese convinsă că-l înghiţise oceanul. Privise cu ochi îngroziţi peretele întunecat de apă, cu creasta spumegândă, ce se năpustise mugind dinspre orizont, acoperind poalele Spartei cu talazuri de spumă. Părea incredibil că Jeff ajunsese la timp într-un loc ferit.
Nu era chiar surprinzător că băiatul nu putea oferi o relatare coerentă asupra celor petrecute. După ce mâncase şi se băgase în pat, Jean şi George veniră lângă el.
― Culcă-te, scumpule, şi uită tot, spuse Jean. Acum eşti în siguranţă.
― Dar a fost amuzant, mămico, protestă Jeff. Nu mi-a fost cu adevărat frică.
― Bravo, rosti George. Eşti un băiat curajos şi ai fost inteligent, fugind la timp. Am mai auzit despre talazurile astea. Mulţi s-au înecat pentru că au coborât pe plajă să vadă ce se întâmplă.
― Aşa am făcut şi eu, mărturisi Jeff. Mă întreb cine m-a ajutat…
― Cum adică? Nu era nimeni cu tine. Ceilalţi băieţi erau pe dealuri. Jeff păru zăpăcit.
― Cineva mi-a spus să fug.
Jean şi George se priviră uşor alarmaţi.
― Adică… ţi s-a părut că ai auzit ceva?
― Gata, nu-l mai sâcâi, făcu Jean nervoasă.
Bărbatul însă era încăpăţânat.
― Vreau să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Ia spune, Jeff!
― Păi, eram pe nisip lângă epavă, când am auzit cuvintele…
― Ce cuvinte?
― Nu-mi amintesc exact, dar erau cam aşa: «Jeffrey, suie-te pe deal cât poţi de repede. Dacă rămâi aici, o să te îneci!». Sunt sigur că mi-a spus «Jeffrey», nu «Jeff». Deci nu era cineva cunoscut.
― Vocea era a unui bărbat? De unde se auzea?
― Era foarte aproape de mine şi părea să fie bărbat…
Jeff ezită o clipă şi George îl încurajă:
― Dă-i drumul: închipuie-ţi că eşti pe plajă şi ne povesteşti exact cum s-au petrecut lucrurile.
― Păi, nu semăna cu un glas pe care să-l mai fi auzit. Cred că era un bărbat foarte mare.
― Altceva a mai spus?
― Nu… până când am început să urc dealul. Atunci s-a întâmplat ceva curios. Ştiţi cărarea în susul stâncii?
― Da.
― Alergam pe ea, pentru că era drumul cel mai scurt. Acum ştiam ce se întâmpla, pentru că văzusem cum venea valul cel mare. Făcea un zgomot îngrozitor… Apoi am dat peste o stâncă uriaşă în drum. Înainte nu fusesem acolo şi n-am putut să trec peste ea.
― Pesemne o dislocase cutremurul, remarcă George.
― Sst! Spune mai departe, Jeff.
― Nu ştiam ce să fac şi auzeam cum se apropia valul. Atunci, glasul a spus: «Jeffrey, închide ochii şi acoperă-i cu palmele». Mi s-a părut caraghios, dar am încercat. După aceea, a urmat un fulger uriaş ― l-am simţit cu tot trupul ― şi când am deschis ochii, stânca dispăruse.
― Dispăruse?
― Exact, nu mai era acolo. Am început iarăşi să alerg şi mi-am ars tălpile, pentru că poteca era groaznic de fierbinte. Apa sfârâia când o atingea, însă nu m-a mai putut ajunge, eram prea sus. Asta-i tot… Am coborât din nou, când valurile s-au retras. Atunci am văzut că bicicleta dispăruse şi podul se prăbuşise.
― Nu-i nimic, scumpule, rosti Jean, mângâindu-l fericită. O să-ţi cumpărăm altă bicicletă. Principalul e că eşti în siguranţă. N-o să ne mai gândim cum s-a întâmplat.
Bineînţeles că nu era adevărat, pentru că discuţia reîncepu imediat după ce părăsiră camera. Nu ajunseră la nici o concluzie, dar rezultară două reacţii. În ziua următoare, fără să-i spună nimic soţului ei, Jean îşi duse fiul la psihiatrul coloniei. Bărbatul îl ascultă atent pe Jeff repetând povestea, apoi, în vreme ce pacientul neştiutor se juca în camera alăturată, o linişti pe Jean:
― În fişa lui nu există ceva care să sugereze vreo anomalie psihică. Nu trebuie uitat că a avut o experienţă teribilă, pe care a străbătut-o cu bine. Este un copil cu imaginaţie bogată, care crede probabil în propriile născociri. Acceptaţi-le şi nu vă faceţi griji, atât timp cât nu apar alte simptome. În cazul acela, anunţaţi-mă.
În aceeaşi seară, Jean îi comunică verdictul lui George. Bărbatul nu păru atât de uşurat cum sperase ea şi Jean puse reacţia pe seama stricăciunilor produse în teatrul său iubit. George mormăise doar: «În regulă», şi se cufundase în ultimul număr al revistei Scenă şi studio. Se părea că problema nu-l interesa şi femeia se simţi uşor iritată.
Peste trei săptămâni însă, în prima zi după reconstruirea podului, George îşi luă bicicleta şi porni spre Sparta. Plaja era acoperită cu bucăţi de coral, iar într-un loc reciful părea spart. George se întrebă de cât timp aveau nevoie miliardele de polipi răbdători să repare stricăciunea.
În susul stâncii exista o singură potecă şi, după ce-şi recăpătă suflul, bărbatul începu să urce. Câteva fragmente uscate de alge prinse de stânci marcau limita unde suiseră apele.
George Greggson rămase mult timp pe înălţimea singuratică, privind petecul de roci topite de sub picioare. Încercă să-şi spună că era lavă de la vulcanul stins, dar abandonă repede încercarea de autoamăgire. Mintea lui se întoarse la noaptea aceea, cu ani de zile în urmă, când, împreună cu Jean, participase la experimentul lui Rupert Boyce. Nimeni nu înţelesese pe de-a întregul ce se întâmplase atunci, însă George ştia că, într-un chip misterios, cele două evenimente erau legate între ele. La început Jean, apoi fiul ei. Nu ştia dacă să fie bucuros sau înspăimântat şi murmură în minte o rugăciune.
«Îţi mulţumesc, Karellen, pentru ceea ce au făcut ai tăi pentru Jeff. Şi tare mult aş vrea să ştiu de ce au făcut-o.»
Se întoarse încet pe plajă şi uriaşii albatroşi albi îi dădură ocol, uimiţi că nu le adusese de mâncare, zvârlind-o pe când ei erau în văzduh.