Cu toate că fusese aşteptată încă de la înfiinţarea coloniei, solicitarea lui Karellen căzuse ca o bombă. Reprezenta, aşa cum îşi dădeau toţi seama, un moment de răscruce în viaţa Atenei şi nimeni nu putea prevedea ce avea să se întâmple în continuare.
Până atunci, colonia se dezvoltase fără vreo intervenţie a extratereştrilor. Aceştia o ignoraseră, aşa cum ignorau toate acţiunile umane ce nu erau subversive sau nu afectau normele lor de comportare. Nu se ştia dacă ţelurile coloniei puteau fi numite subversive, în mod limpede nu erau politice, dar reprezentau o tentativă de independenţă intelectuală şi artistică. Iar de aici, cine ştie ce putea să urmeze? Poate că Overlorzii prevedeau viitorul Atenei mai clar decât fondatorii ei şi poate că nu le plăcea.
Desigur, dacă Administratorul dorea să trimită un observator, inspector sau orice denumire ar fi avut el, nimeni nu se putea împotrivi. Cu douăzeci de ani în urmă, Overlorzii anunţaseră că sistaseră utilizarea mijloacelor de supraveghere, aşa încât omenirea nu mai trebuia să se considere spionată. Totuşi, faptul că mijloacele acelea continuau să existe însemna că nimic nu le putea fi ascuns, dacă doreau cu tot dinadinsul să afle.
Unii insulari priveau vizita cu bucurie, ca pe o şansă de a lămuri un aspect minor al psihologiei Overlorzilor: atitudinea lor faţă de Artă. O considerau o extravaganţă copilărească a rasei umane? Aveau ei înşişi forme de artă? Şi în cazul unui răspuns afirmativ, motivele vizitei erau pur estetice sau interesele lui Karellen erau mai puţin nevinovate?
Toate aceste posibilităţi se comentau la nesfârşit. În vreme ce se făceau pregătirile. Nu se ştia nimic despre Overlordul care urma să sosească, dar se presupunea că posedă cunoştinţe totale în domeniul culturii. Experimentul avea să fie încercat şi o duzină de creiere agere urmau să observe cu interes reacţiile «victimei».
Actualul preşedinte al consiliului era filozoful Charles Yan Sen, un bărbat caustic, totuşi vesel, apropiindu-se de şaizeci de ani şi astfel de apogeul vieţii. Platon l-ar fi acceptat ca exemplu de filozof-om politic, deşi Sen nu-l aproba în totalitate pe Platon, suspectându-l de denaturarea grosolană a lui Socrate. Sen era unul dintre insularii hotărâţi să obţină cât mai multe din vizita aceea, chiar numai pentru a demonstra Overlorzilor că oamenii aveau încă destule iniţiative şi nu erau, aşa cum spunea el, «pe de-a întregul domesticiţi».
În Atena nu se întreprindea absolut nimic fără avizul unui comitet, ceea ce constituia trăsătura specifică a conducerii democratice. De altfel, odată, cineva definise colonia ca un sistem de comitete întrepătrunse. Sistemul funcţiona totuşi, graţie studiilor răbdătoare ale sociopsihologilor, adevăraţii întemeietori ai Atenei. Deoarece comunitatea nu era prea mare, fiecare individ putea participa la conducerea ei, fiind astfel un cetăţean în adevăratul sens al cuvântului.
În mod aproape inevitabil, George, ca membru de frunte al ierarhiei artistice, făcea parte din delegaţia de primire. El se asigurase în mod suplimentar, trăgând câteva sfori. Dacă Overlorzii doreau să studieze colonia, George dorea tot atât de mult să-i studieze pe ei. Jean nu fusese prea încântată de acest lucru. Din seara petrecută la Boyce, femeia simţise o ostilitate vagă faţă de extratereştri, deşi nu putea numi un motiv real. Voia să aibă cât mai puţin de-a face cu ei, una din atracţiile principale ale insulei fiind tocmai independenţa mult sperată. Acum, se temea că aceasta putea fi ameninţată.
Overlordul sosi fără ceremonie, într-un aerocar obişnuit, construit pe Pământ, spre dezamăgirea celor care speraseră ceva mai spectaculos. Putea fi însuşi Karellen, fiindcă nimeni nu reuşea să deosebească extratereştrii între ei. Cu toţi păreau copii după acelaşi şablon. Poate că şi erau, în urma unor procese biologice necunoscute.
După prima zi, insularii încetară să mai acorde prea multă atenţie vizitelor vehiculului oficial. Numele corect al Overlordului, Thanthalteresco, se dovedi de nepronunţat şi fu repede poreclit «Inspectorul». Porecla era destul de exactă, deoarece curiozitatea şi apetitul său pentru statistici păreau insaţiabile.
Charles Yan Sen era destul de epuizat când, mult după miezul nopţii, îl conduse pe Inspector înapoi la aerocarul ce-i servea drept cartier general. Fără îndoială, acolo avea să-şi continue munca pe timpul nopţii, în vreme ce gazdele sale cădeau pradă somnului.
Doamna Sen îşi întâmpină nerăbdătoare soţul. Formau un cuplu unit, în ciuda obiceiului bărbatului de-a o numi Xantipa atunci când aveau oaspeţi. De multă vreme, ea îl ameninţase că-i va da răspunsul cuvenit, preparându-i o ceaşcă de cucută, dar, din fericire, genul acela de răzbunare era mai puţin la modă în noua Atenă decât în cea veche.
― Ai avut succes? îşi întrebă soţul, aşezat la masă.
― Cred…, deşi nu poţi să ştii niciodată ce se ascunde în creierele astea uluitoare. Cu siguranţă a fost interesat… chiar încântat. Apropo, m-am scuzat că nu-l invităm aici. A spus că înţelege şi că nu doreşte să-şi izbească creştetul de tavanul nostru.
― Ce i-ai arătat astăzi?
― Mijloacele de existenţă ale coloniei. Se pare că nu l-au scârbit în aceeaşi măsură ca pe mine. A întrebat ce nu-ţi trece prin minte despre producţie, buget, resurse, rata naşterilor, hrană şi altele. Noroc că l-am avut pe Harrison cu mine şi că era pregătit cu toate rapoartele anuale de la înfiinţarea coloniei. Să-i fi auzit cum vorbeau… numai în cifre! Inspectorul a luat statisticile şi pariez că mâine, când ne întâlnim, o să fie capabil să ne citeze orice procent. Performanţele astea mintale mă calcă pe nervi!
Oftă şi începu să ciugulească fără chef mâncarea.
― Mâine o să fie mai interesant. Vizităm şcolile şi Academia. Atunci o să-i pun şi eu nişte întrebări. Sunt curios cum îşi educă Overlorzii copiii, bineînţeles presupunând că au aşa ceva.
Charles Sen n-avea să primească niciodată răspunsul la întrebarea sa deşi, în alte privinţe, Inspectorul era foarte vorbăreţ. Evita întrebările neplăcute într-o manieră încântătoare, apoi, în mod neaşteptat, devenea extrem de confident.
Prima lor intimitate reală avu loc pe când se întorceau de la şcoala ce reprezenta una din principalele mândrii ale coloniei.
― Pregătirea acestor minţi tinere pentru viitor, remarcase Sen, constituie o mare responsabilitate. Din fericire, oamenii sunt foarte optimişti: îţi trebuie multă strădanie să le poţi provoca un rău permanent. Chiar dacă ţelurile noastre sunt greşite, micile «victime» vor depăşi cu siguranţă acest obstacol. Şi, după câte aţi văzut, par extrem de fericiţi.
Se opri o clipă, privind statura uriaşă a interlocutorului său. Inspectorul era complet îmbrăcat într-o ţesătură argintie, astfel că nici un centimetru pătrat din piele nu se expunea soarelui arzător. Doctorul Sen era conştient că ochii mari dinapoia ochelarilor întunecaţi îl urmăreau lipsiţi de emoţie, sau cu sentimente pe care el nu le putea înţelege.
― Bănuiesc că în privinţa educaţiei copiilor aveţi probleme similare cu cele pe care le-aţi încercat în faţa rasei umane. Sunteţi de acord?
― În unele privinţe, admise grav Overlordul. În altele, o comparaţie mai reuşită poate fi întâlnită în istoria puterilor voastre coloniale.
Din cauza aceasta, ne-au interesat dintotdeauna imperiul roman şi cel britanic. Cazul Indiei este foarte instructiv. Diferenţa principală dintre noi şi britanicii din India o constituie faptul că ei nu aveau o motivaţie reală de a merge acolo. N-aveau decât obiective banale şi temporare, precum ostilitatea faţă de alte state europene sau comerţul. S-au trezit posesorii unui imperiu, înainte de a şti la ce le trebuie şi n-au fost niciodată cu adevărat fericiţi până n-au scăpat de el.
― Dar voi, întrebă doctorul Sen fără să se poată abţine în faţa ocaziei, veţi scăpa de imperiul vostru atunci când se va ivi prilejul?
― Fără cea mai mică ezitare, încuviinţă Inspectorul.
Doctorul Sen nu mai insistă. Francheţea răspunsului nu era tocmai măgulitoare; de altfel ajunseseră la Academie, unde profesorii aşteptau să-şi încerce tăişul inteligenţei pe un Overlord autentic.
― După cum poate v-a spus distinsul nostru coleg, începu profesorul Chance, decanul Universităţii, scopul nostru principal este de a menţine treze minţile oamenilor şi de a-i ajuta să-şi împlinească posibilităţile. Mă tem că în afara acestei insule, descrise el un cerc larg cu braţul, rasa umană şi-a pierdut iniţiativa. Este adevărat, nu mai sunt războaie, există o abundenţă de produse, dar… au dispărut orizonturile.
― Bineînţeles că aici însă…, interveni inexpresiv Overlordul.
Profesorul Chance, căruia îi lipsea simţul umorului şi era vag conştient de acest lucru, îl privi suspicios.
― Aici, reluă el, nu suferim de prejudecata străveche potrivit căreia trândăveala este un viciu. Dar în acelaşi timp suntem de părere că nu-i suficient să fii un receptor pasiv al spectacolelor. Fiecare individ de pe insulă are o ambiţie ce se poate exprima foarte simplu: să facă ceva, nu contează cât de neînsemnat, mai bine decât oricare altul. Desigur, este un ideal pe care nu-l atingem cu toţii. Însă în lumea modernă important e să ai un ideal. Problema ajungerii la el rămâne secundară.
Inspectorul nu părea interesat să comenteze ideea. Îşi scosese costumul protector, dar continua să poarte ochelarii întunecaţi, chiar şi în lumina artificială a sălii de conferinţe. Decanul se întrebă dacă ochelarii erau necesari fiziologic, sau constituiau un simplu camuflaj.
Bineînţeles, datorită lor, orice încercare de a citi gândurile Overlordului devenea aproape imposibilă. Totuşi, extraterestrul nu obiecta la declaraţiile sfidătoare ce-i fuseseră adresate sau la critica politicii rasei sale faţă de Pământ.
Decanul se pregătea să reia atacul, când profesorul Sperling, şeful catedrei ştiinţifice, se hotărî să intervină.
― După cum probabil cunoaşteţi, domnule, una din marile probleme ale culturii noastre a fost dihotomia dintre artă şi ştiinţă. Aş fi deosebit de interesat să cunosc opiniile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi de părere că toţi artiştii sunt puţin anormali? Că operele lor, sau impulsul dinapoia acestora, reprezintă rezultatul unor insatisfacţii inconştiente?
Profesorul Chance îşi drese glasul, dar Overlordul i-o luă înainte.
― Mi s-a spus că toţi oamenii sunt artişti într-o anumită măsură, aşa încât oricine este capabil să creeze ceva, fie şi numai la un nivel rudimentar. Ieri de pildă, în şcolile voastre, am remarcat accentul pus pe personalitate în pictură, desen şi sculptură. Tendinţa pare să fie generală chiar şi printre aceia care sunt, în mod evident, înzestraţi pentru o carieră ştiinţifică. De aceea, dacă toţi artiştii sunt anormali şi toţi oamenii sunt artişti, avem un silogism interesant…
Toţi se aşteptau să termine fraza, însă Overlorzii ştiau să fie plini de tact, atunci când le convenea.
Inspectorul urmări concertul cromo-simfonic cu mai multă răbdare decât mulţi dintre spectatorii umani. Singura concesie făcută gustului clasic fusese «Simfonia Psalmilor» de Stravinski; restul programului era agresiv de modernist. Indiferent de opiniile unora asupra meritelor sale, spectacolul fusese superb, spre mândria coloniei, care cuprindea câţiva dintre cei mai de seamă muzicieni ai lumii. Între compozitorii rivali avuseseră loc multe conflicte pentru onoarea de a fi incluşi în programul spectacolului, deşi unii cinici se întrebau dacă putea fi realmente o onoare. Exista în mod cert posibilitatea ca Overlorzii să fie complet afoni.
Totuşi s-a remarcat faptul că, după concert, Thanthalteresco îi căutase pe cei trei compozitori prezenţi la spectacol, complimentându-i pentru ceea ce el denumise «marea lor candoare». Gestul său dusese la o despărţire plină de încântare, deşi uşor nedumerită.
George Greggson avu ocazia să-l întâlnească pe Inspector abia în cea de-a treia zi. Teatrul programase un fel de amalgam; în locul unui singur subiect, aveau să fie prezentate o piesă în două acte, sceneta unui autor faimos şi un moment coregrafic. Bineînţeles, toate au fost executate impecabil şi previziunea unui critic: «Acum vom afla, în sfârşit, dacă Overlorzii ştiu să caşte» se dovedi falsă. Ba chiar Inspectorul râse de câteva ori şi tocmai în momentele corespunzătoare.
Cu toate acestea, nimeni nu putea fi sigur de nimic. Poate că pur şi simplu se prefăcea, urmărind spectacolul exclusiv prin intermediul logicii, fără să se implice emoţional, precum un antropolog asistând la un ritual primitiv. Faptul că emitea sunetele corespunzătoare şi că avea reacţiile normale nu dovedea absolut nimic.
George fusese hotărât să discute cu Inspectorul, dar nu i se ivi nici o ocazie. După spectacol, schimbaseră câteva cuvinte de prezentare, apoi Overlordul fusese târât în altă parte. Era absolut imposibil să-l izolezi de oficialităţi şi bărbatul revenise acasă, simţindu-se frustrat. Nu ştia ce ar fi dorit să discute, dacă i s-ar fi ivit ocazia, însă era convins că ar fi putut aduce conversaţia în jurul lui Jeff. Acum şansa se irosise.
Iritarea dură două zile. Aerocarul Inspectorului plecă, lăsând în urmă multe regrete, după care se petrecu epilogul. Nimeni nu crezuse de cuviinţă să-l întrebe pe Jeff şi băiatul trebuie să se fi gândit multă vreme până să vină la George.
― Tăticule, îi spuse el înainte de culcare, îl ştii pe Overlordul care a venit la noi?
― Da, încuviinţă posomorât scenograful.
― A fost şi la mine la şcoală şi l-am auzit vorbind cu nişte profesori. N-am prea înţeles ce spunea, dar cred că i-am recunoscut glasul. El mi-a zis să fug, atunci când a venit valul cel mare.
― Eşti sigur?
Jeff ezită o clipă.
― Nu tocmai, însă dacă nu era el, era un alt Overlord. Poate că trebuia să-i mulţumesc… Dar acum a plecat, nu-i aşa?
― Da, spuse George, mă tem că da. Totuşi, poate se va ivi altă ocazie. Acum culcă-te ca un băiat cuminte şi nu-ţi mai bate capul.
După ce copiii adormiră, Jean veni lângă scaunul lui George şi se aşeză pe covor, rezemându-se de picioarele bărbatului. Era un obicei care lui nu-i plăcea, considerându-l prea sentimental, însă nu făcea caz de acest lucru. Se străduia să adopte o poziţie cât mai incomodă pentru soţia lui.
― Ce mai crezi acum? îl întrebă ea cu voce obosită. Oare aşa s-a întâmplat într-adevăr?
― Da, răspunse George, deşi poate că este o prostie să ne facem griji. La urma urmelor, mulţi părinţi ar fi recunoscători şi, desigur, eu sunt recunoscător. Explicaţia poate fi extrem de simplă. Ştim că pe Overlorzi îi interesează colonia, deci fără îndoială au supravegheat-o în ciuda promisiunilor făcute. Să presupunem că unul din ei a observat zona şi a zărit talazul. Era normal să-i avertizeze pe cei aflaţi în primejdie…
― Nu uita însă că ştia numele lui Jeff. Nu… noi suntem cei supravegheaţi. Există la noi ceva special, care le-a atras atenţia. Am simţit-o încă de la petrecerea lui Rupert. Curios cum ocazia aceea ne-a schimbat la amândoi viaţa!
George o privi înţelegător, dar numai atât. Interesant cât de mult se putea transforma cineva într-un răstimp atât de scurt. Din iubirea pe care o persoană, vag reamintită, pe nume George Greggson, o purtase cândva unui vis diafan cu numele de Jean Morrel nu mai rămăsese mare lucru… Dragostea lui era acum împărţită între Jeff şi Jennifer, pe de o parte, şi Carolle pe de altă parte. Nu credea că Jean ştia ceva despre Carolle şi intenţiona să-i mărturisească totul înainte s-o facă altcineva. Totuşi încă nu prinsese momentul prielnic.
― Bine… Jeff e supravegheat. Nu crezi că ar trebui să fim mândri? Poate că Overlorzii i-au întrevăzut un viitor măreţ. Mă întreb ce-ar putea fi?
Ştia foarte bine că vorbea numai ca s-o liniştească pe Jean. El însuşi nu era foarte tulburat, mai degrabă mirat şi zăpăcit. Brusc îi veni o altă idee: ceva la care ar fi trebuit să se gândească mai demult. Ochii i se întoarseră automat spre camera copiilor.
― Mă întreb dacă este vorba numai de Jeff, rosti el.
Între timp, Inspectorul îşi prezenta raportul. Insularii ar fi dat aproape orice să-l poată citi. Statisticile şi rezultatele intraseră în memoriile nesfârşite ale calculatoarelor uriaşe, care constituiau câteva ― dar nu toate ― din puterile nevăzute ale lui Karellen. Înainte însă ca minţile impersonale să-şi anunţe concluziile, Inspectorul oferise propriile recomandări. Exprimate în fraze umane, ar fi sunat cam aşa:
«Nu trebuie să întreprindem nici o acţiune în privinţa coloniei. Este un experiment interesant, dar nu poate afecta în nici un mod viitorul. Realizările artistice de acolo nu ne privesc şi nu există dovezi că cercetarea ştiinţifică ar fi abordat căi interzise.
După cum era stabilit, am verificat rezultatele profesionale ale Subiectului Zero, fără să trezesc bănuieli. Statisticile sunt anexate şi se constată că nu există deocamdată semne ale unei dezvoltări neobişnuite. Deşi, după cum ştim, Trecerea este rareori anticipată prin semne.
Am întâlnit de asemenea tatăl Subiectului şi am rămas cu impresia că dorea să-mi vorbească. Din fericire, am reuşit să-l evit. Fără îndoială că bănuieşte ceva deşi, bineînţeles, nu poate ghici adevărul şi nici nu poate interveni în vreun fel asupra schimbării.
Îmi pare tot mai rău de aceşti oameni.»
George Greggson ar fi fost de acord cu verdictul Inspectorului potrivit căruia Jeff nu prezenta nimic neobişnuit. Existase doar incidentul acela ciudat, aidoma unui tunet într-o zi senină. Apoi… nimic.
Jeff avea curiozitatea şi vioiciunea oricărui băiat de şapte ani. Era inteligent, atunci când se străduia, dar nu exista pericolul să devină un geniu. Uneori Jean se gândea, puţin necăjită, că băiatul constituia ilustrarea perfectă a vorbei străvechi: «Brânză bună în burduf de câine».
Putea fi pe rând afectuos sau morocănos, rezervat sau exuberant. Nu dovedea vreo preferinţă specială faţă de unul din părinţi, iar apariţia surorii lui mai mici nu-i stârnise gelozia. Fişa sa medicală era imaculată; nu fusese bolnav nici măcar o zi. Deşi, în epoca şi climatul de atunci, acest lucru nu reprezenta ceva ieşit din comun.
Spre deosebire de alţi băieţi, Jeff nu se plictisise repede de tatăl său, părăsindu-l, atunci când era posibil, pentru tovarăşi de vârsta lui. În mod evident, moştenise talentul artistic al lui George şi, aproape imediat după ce începuse să umble, devenise un vizitator regulat al culiselor teatrului coloniei. Mai mult decât atât, teatrul îl adoptase drept mascotă neoficială şi devenise expert în oferirea de buchete de flori personalităţilor care-i vizitau.
Jeff rămânea totuşi un băiat obişnuit. Aşa se autoliniştea George când se plimbau împreună prin insulă. Discutau, aşa cum făcuseră întotdeauna taţii şi fiii, numai că în epoca aceea aveau mai multe de vorbit. Deşi Jeff nu părăsise niciodată Atena, el putea vedea tot ce dorea din lumea înconjurătoare, prin ochii atotvăzători ai aparatelor de televiziune. Simţea, ca şi ceilalţi colonişti, un uşor dispreţ faţă de restul planetei. Ei reprezentau elita, avangarda progresului. Ei aveau să ducă omenirea spre înălţimile atinse de Overlorzi şi… poate mai departe. Nu mâine, dar cu siguranţă că într-o bună zi…
Nu aveau cum ghici că ziua aceea avea să vină atât de repede.