Visele au început după şase săptămâni. În întunericul nopţii subtropicale, George Greggson plutea încetişor spre trezire. Nu ştia cine îl deşteptase şi, pentru moment, rămase într-o derută totală. Apoi îşi dădu seama că era singur. Jean se sculase şi mersese la copii. Îi vorbea în şoaptă lui Jeff, prea încet ca bărbatul să distingă vreun cuvânt.
George coborî din pat şi veni lângă ea. Datorită lui Poppet, excursiile nocturne deveniseră ceva obişnuit, dar în situaţiile acelea nu se putea pune problema ca el să mai poată dormi, datorită plânsetelor. Acum era altceva şi se întrebă ce anume o trezise pe Jean.
Singura lumină din cameră venea de la tapetul fluorescent de pe pereţi. În strălucirea lui difuză, George o zări pe Jean lângă patul lui Jeff. Când intră, femeia se întoarse şi şopti:
― N-o scula pe Poppet!
― Ce s-a întâmplat?
― Am ştiut că Jeff mă vrea la el şi m-am trezit.
Simplitatea explicaţiei îl nelinişti în mod ciudat pe George. Am ştiut că Jeff mă vrea la el. Cum a ştiut? se întrebă el.
― A visat urât? rosti în cele din urmă bărbatul.
― Nu sunt sigură, răspunse Jean, acum e-n regulă. Însă când am venit îi era frică.
― Nu-mi era frică, mămico, se auzi un glăscior indignat. Dar era un loc atât de ciudat!
― Ce anume? întrebă George. Spune-mi şi mie.
― Am visat nişte munţi, rosti Jeff visător. Erau foarte înalţi, însă pe ei nu era zăpadă, ca pe ceilalţi munţi pe care i-am văzut. Câţiva dintre ei ardeau.
― Vrei să spui că erau vulcani?
― Nu tocmai. Ardeau peste tot, cu nişte flăcări albastre, ciudate. Apoi, în timp ce priveam, a răsărit soarele.
― Spune mai departe, de ce te-ai oprit?
Jeff privi întrebător spre tatăl său.
― Ăsta a fost un alt lucru pe care nu l-am înţeles, tăticule. A răsărit foarte repede şi era mult prea mare. Şi… nu avea culoarea lui obişnuită. Era un albastru frumos.
Urmă o tăcere lungă şi înfiorată. După aceea, bărbatul şopti:
― Asta-i tot?
― Da. Am început să mă simt singur şi atunci a venit mămica şi m-a trezit.
George netezi părul ciufulit al băiatului cu o mână, iar cu cealaltă îşi strânse halatul. Îi era frig şi se simţea foarte neînsemnat. Totuşi, vocea nu-l trădă când îi vorbi lui Jeff:
― E doar un vis, ai mâncat prea mult la cină. Uită-l şi culcă-te ca un copil cuminte.
― Bine, tăticule, răspunse Jeff. Se opri o clipă, apoi adăugă gânditor: Cred că o să încerc să mai merg acolo.
― Un soare albastru? întrebă Karellen după câteva ore. Amănuntul acesta trebuie să fi uşurat mult identificarea.
― Exact, încuviinţă Rashaverak. Fără îndoială este Alphanidon 2. Munţii Sulfuroşi confirmă ipoteza. Interesantă mi se pare distorsiunea temporală. Planeta se roteşte destul de încet, iar băiatul a observat ore întregi în câteva minute.
― Asta-i tot ce-aţi aflat?
― Da, fără a-l întreba direct pe copil.
― Nu putem risca aşa ceva. Evenimentele trebuie să-şi urmeze cursul firesc, fără intervenţia noastră. Când părinţii vor apela la noi, poate atunci îl vom putea chestiona.
― S-ar putea să nu vină niciodată, sau să vină prea târziu.
― În privinţa aceasta, mă tem că nu există alternativă. Nu trebuie niciodată să uităm că, în asemenea probleme, curiozitatea noastră este lipsită de importanţă. Nu este mai însemnată nici chiar decât fericirea omenirii.
Întinse braţul spre întrerupător.
― Continuaţi supravegherea şi raportaţi-mi toate rezultatele. Dar nu interveniţi sub nici o formă!
Totuşi Jeff părea neschimbat atunci când era treaz. Pentru asta cel puţin, gândi George, puteau fi recunoscători. Teama însă îi sporea în inimă.
Pentru băiat era un simplu joc; încă nu începuse să-l sperie. Un vis rămânea pur şi simplu un vis, indiferent cât de straniu ar fi fost. Acum nu se mai simţea singur în lumile pe care i le deschidea somnul. Doar prima dată, în noaptea aceea, mintea lui o strigase pe Jean prin firele necunoscute ce-i legau. Acum păşea singur şi netemător în universul care i se oferea.
Părinţii îl întrebau dimineaţa, iar el le povestea ce-şi amintea. Uneori se poticnea şi nu găsea cuvinte să descrie scene clare, nu doar pentru experienţa lui, ci şi pentru imaginaţia omului. George şi Jean îi sugerau termeni noi, îi arătau poze şi culori, ca să-i reîmprospăteze memoria, apoi căutau să reconstruiască ce se putea din răspunsurile sale. Adeseori nu înţelegeau nimic, deşi pentru Jeff lumile visurilor lui erau simple şi clare. Nu le putea însă transmite părinţilor săi. Totuşi, unele erau destul de explicite…
Spaţiu; nici o planetă, nici un peisaj înconjurător. Doar stelele în noaptea de catifea şi, atârnând pe fundalul lor, un soare uriaş şi roşu, pulsând precum o inimă.
Gigantic şi rarefiat, se micşora încet, strălucind mai puternic ca şi cum în focar sosea combustibil nou. Urca spectrul şi oscila la marginea galbenului, apoi ciclul se inversa, steaua se dilata şi se răcea, redevenind un nor gigantic, sângeriu…
(― Un pulsar variabil tipic, comentă Rashaverak. Văzut, de asemenea, într-un ritm temporal foarte accelerat. Nu-l pot identifica precis, dar steaua cea mai apropiată care se potriveşte descrierii este Rhamsandron 9 sau Pharanidon 12.
― Oricare ar fi, răspunse Karellen, se îndepărtează tot mai mult de casă.
― Tot mai mult…)
Ar fi putut să fie Pământul. Un soare alb atârna pe un cer albastru, pătat de nori mânaţi de furtună. O pantă cobora lin spre oceanul înspumat de vânt. Totuşi nimic nu se mişca; scena era îngheţată, surprinsă parcă de iluminarea unui fulger. Iar departe, mult spre orizont, exista ceva ce nu aparţinea Pământului: tremurând uşor, un şir de coloane ceţoase se înălţa din ocean, pierzându-se printre nori. Coloanele erau egal distanţate în jurul planetei, prea mari pentru a fi artificiale, totuşi prea regulate pentru un fenomen natural.
(― Sideneus 4 şi Coloanele Zorilor, rosti Rashaverak cu o voce în care se simţea uimirea. A atins centrul galaxiei…
― Şi de-abia a început călătoria, răspunse Karellen.)
Planeta era absolut plată. Gravitaţia enormă strivise demult, aducând la acelaşi nivel, munţii tinereţii ei ― munţi ale căror vârfuri nu depăşiseră o înălţime de câţiva metri. Acolo însă exista viaţă deoarece suprafaţa era acoperită cu nenumărate configuraţii geometrice, târându-se, deplasându-se şi schimbându-şi culoarea. Era o lume bidimensională, populată de fiinţe ce nu puteau fi mai înalte de o fracţiune de centimetru.
Iar pe cer se zărea un soare pe care un narcoman nu şi l-ar fi putut imagina, în cele mai uluitoare halucinaţii. Prea fierbinte ca să fie alb, soarele era o fantomă veştejită, la graniţele ultravioletului, pârjolindu-şi planetele cu o radiaţie mortală pentru orice formă de viaţă terestră. La milioane de kilometri în jurul său, se întindeau văluri gigantice de gaz şi praf, strălucind în nenumărate culori sub radiaţiile ultraviolete. În comparaţie cu steaua aceea, soarele Pământului nu lumina nici cât un licurici la amiază.
(― Din universul cunoscut nu poate fi decât Hexanerax 2, vorbi Rashaverak. Doar câteva dintre navele noastre au ajuns până aici şi n-au riscat o coborâre, pentru că nimeni nu se aştepta ca pe planetele acestea să existe viaţă.
― Se pare, spuse Karellen, că voi, savanţii, n-aţi fost atât de exacţi cum aţi crezut. Dacă acele… configuraţii sunt inteligente, problema comunicaţiei reciproce va fi interesantă. Mă întreb dacă ele cunosc existenţa celei de-a treia dimensiuni.)
Era o lume care nu putea cunoaşte niciodată noaptea sau ziua, anii sau anotimpurile. Şase sori coloraţi îi acopereau cerul, astfel încât doar lumina varia în intensitate; întunericul nu exista. Datorită încleştării câmpurilor gravitaţionale opuse, planeta urma coturile şi salturile unei orbite extraordinar de complicate, irepetabilă. Fiecare clipă era unică: poziţia celor şase sori în acel moment n-avea să mai existe niciodată.
Cu toate acestea, şi acolo exista viaţa. Deşi planeta putea fi pârjolită de focurile solare în decursul unei epoci, pentru ca în următoarea eră să fie îngheţată, ea adăpostea inteligenţă. Cristalele uriaşe, multifaţetate, erau grupate în figuri geometrice complicate, nemişcate în erele glaciare, însă dezvoltându-se lent din venele minerale atunci când planeta se încălzea. N-avea importanţă dacă pentru terminarea unui gând aveau nevoie de o mie de ani. Pentru ele, Universul era încă tânăr şi timpul se întindea nesfârşit înaintea lor…
(― Am căutat în toate băncile noastre de date, spuse Rashaverak. Nu cunoaştem o asemenea planetă sau combinaţie de sori. Dacă ar fi în galaxia noastră, astronomii ar fi depistat-o chiar dacă se afla în afara zonei de acţiune a navelor.
― Atunci a ieşit din galaxie.
― Da. Cu siguranţă, de acum n-a mai rămas mult.
― Cine ştie? Deocamdată visează… Când se trezeşte, este neschimbat. E abia prima fază. Vom afla cu adevărat atunci când va începe schimbarea.)
― Ne-am mai întâlnit, domnule Greggson, rosti grav Overlordul. Mă numesc Rashaverak. Vă amintiţi, fără îndoială.
― Da, încuviinţă George. Petrecerea de la Rupert Boyce. E greu de uitat. Şi eu am bănuit că ne vom reîntâlni.
― Spuneţi-mi, de ce aţi solicitat această întrevedere?
― Cred că ştiţi deja…
― Poate, dar ne va ajuta pe amândoi dacă mi-o veţi spune cu propriile dumneavoastră cuvinte. S-ar putea să vă surprindă, dar şi eu încerc să pricep, iar în unele cazuri, ignoranţa mea este la fel de mare ca a voastră.
Scenograful îl privi uimit pe Overlord. Nu se gândise niciodată la aşa ceva. În mod subconştient, considerase că extratereştrii posedau toată ştiinţa şi puterea, că ei ştiau şi erau probabil responsabili pentru ceea ce se întâmpla cu Jeff.
― Bănuiesc, vorbi George, că aţi citit rapoartele pe care le-am dat psihologului insulei, aşa încât cunoaşteţi totul despre vise.
― Da, este adevărat.
― Nu le-am considerat nici o clipă simple fantezii ale unui copil. Erau atât de incredibile încât, ştiu că pare ridicol, trebuiau să se bazeze pe ceva real.
Privi neliniştit spre Rashaverak, fără să spere într-o confirmare sau o negaţie. Acesta nu spusese nimic, mulţumindu-se să-l fixeze cu ochii săi mari şi calmi. Stăteau aproape faţă în faţă, deoarece încăperea ― evident construită pentru astfel de întrevederi ― avea două niveluri; scaunul Overlordului fiind situat cu un metru mai jos decât al lui George. Era un amănunt plin de tact, liniştindu-i pe oamenii ce solicitau asemenea întâlniri şi care erau rareori destinşi.
― La început am fost surprinşi, fără să ne alarmăm. Jeff era perfect normal atunci când se trezea şi se părea că visele nu-l deranjau. Apoi, într-o noapte…, ezită şi privi spre Overlord, n-am crezut niciodată în paranormal, nu sunt un savant, dar cred că există o explicaţie raţională pentru orice lucru.
― Da, încuviinţă Rashaverak. Ştiu ce aţi văzut, vă urmăream.
― Am bănuit-o dintotdeauna. Karellen ne asigurase că n-o să ne mai spionaţi. De ce aţi încălcat promisiunea?
― N-am încălcat-o. Administratorul a afirmat că rasa umană nu va mai fi supravegheată. Am respectat promisiunea. Urmăream copiii dumneavoastră, nu pe voi.
Trecură câteva clipe până când George înţelese implicaţiile cuvintelor lui Rashaverak. Tot sângele i se scurse din obraji.
― Vreţi să spuneţi…? gâfâi el. Vocea i se stinse şi trebui să reia: Atunci, ce sunt copiii mei?
― Asta, rosti Rashaverak solemn, încercăm noi să aflăm.
Jennifer Anne Greggson, poreclită Poppet, stătea pe spate cu ochii închişi. Nu-i deschisese de mult timp şi n-avea să-i mai deschidă niciodată întrucât pentru ea vederea era la fel de inutilă ca şi pentru vietăţile adâncurilor submarine. Era conştientă de lumea înconjurătoare şi nu numai de lumea aceea.
Din scurta ei pruncie îi mai rămăsese un singur reflex. Clopoţeii care o încântaseră cândva sunau acum întruna, bătând un ritm complex şi variabil. Sincopa aceea ciudată o trezise pe Jean din somn, determinând-o să alerge în camera ei. Dar nu sunetul lor o făcuse să-l strige pe George.
Cauza fusese spectacolul clopoţeilor banali, strălucitori şi coloraţi, suspendaţi în aer la o jumătate de metru deasupra patului, în vreme ce Jennifer Anne zâmbea calmă, cu mânuţele strânse laolaltă.
Fetiţa începuse mai târziu, însă progresa rapid. În curând avea să-şi întreacă fratele, deoarece avea mult mai puţine rutine de dezbărat.
― Aţi procedat înţelept, spuse Rashaverak, că nu i-aţi atins jucăria. Nu cred că aţi fi putut-o mişca. Dar dacă aţi fi reuşit, ea s-ar fi putut supăra. Şi atunci nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.
― Vreţi să spuneţi, făcu George posomorât, că nu puteţi face nimic?
― Nu vreau să vă dezamăgesc. Putem privi şi analiza, aşa cum şi facem de altfel. Însă nu putem interveni, pentru că nu înţelegem.
― Atunci ce-o să facem? Şi de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă?
― Trebuia să se întâmple cuiva. În voi nu există nimic mai deosebit decât în, să zicem, primul neutron care declanşează reacţia în lanţ din interiorul unei bombe atomice. Întâmplător, neutronul respectiv este primul. Oricare alt neutron ar fi îndeplinit acelaşi rol, aşa cum Jeffrey putea fi oricare alt copil din lume. Noi denumim faza aceasta Trecerea Totală. Mă bucur că acum nu mai este nimic de tăinuit. Aşteptam de multă vreme să se petreacă aşa ceva, încă de la sosirea noastră pe Pământ. Nu se putea determina când şi unde va începe până ce, din pură întâmplare, ne-am întâlnit la petrecerea lui Rupert Boyce. Atunci am ştiut, aproape cu siguranţă, că primii vor fi copiii soţiei dumneavoastră.
― Dar… pe atunci nu eram căsătoriţi. Nici măcar…
― Da, ştiu. Însă mintea domnişoarei Morrel fusese canalul care, fie numai pentru o singură clipă, dovedise o cunoaştere pe care nici o fiinţă vie n-o putea deţine în momentul acela. Putea veni doar de la altă minte, legată intim de ea. Faptul că era un creier ce nu se născuse încă, nu era important. Timpul este mult mai puternic decât credeţi.
― Încep să înţeleg. Jeff ştie lucrurile acestea… el poate privi în alte lumi şi poate spune de unde aţi venit. Într-un fel anume, deşi băiatul nu era încă născut, Jean i-a recepţionat gândurile.
― Nu este numai atât… dar nu cred că vă veţi apropia mai mult de adevăr. În istorie au existat oameni cu puteri inexplicabile, care păreau că transcend timpul şi spaţiul. Ei înşişi nu înţelegeau aceste puteri. Aproape fără excepţie, explicaţiile lor erau pure născociri. Cunosc perfect lucrurile acestea, am citit foarte multe!
Există însă o analogie sugestivă şi folositoare. Revine permanent în literatura voastră. Imaginaţi-vă că mintea fiecărui om este o insulă înconjurată de ocean. Fiecare insulă pare izolată, însă în realitate toate sunt legate prin fundul oceanului, ale cărui creste sunt. Dispariţia oceanului ar însemna şi sfârşitul insulelor. Toate ar fi părţi ale aceluiaşi continent, dar individualitatea lor n-ar mai exista.
Telepatia, cum i-aţi spus voi, reprezintă ceva similar. În anumite condiţii favorabile, creierele se pot uni, împărtăşindu-şi conţinutul şi retrăind memoriile experienţei, atunci când sunt iarăşi izolate. În stadiul ei cel mai formidabil, puterea aceasta nu cunoaşte limitele obişnuite ale timpului şi spaţiului. De aceea, Jean a putut împărtăşi cunoaşterea fiului ei încă nenăscut.
Urmă o tăcere lungă, timp în care George se luptă cu ideile uluitoare. Schema începea să capete contur. Era incredibil, totuşi avea logica ei. În plus, explica ― dacă termenul putea fi utilizat pentru ceva atât de ciudat ― tot ceea ce se întâmplase după petrecerea de la Boyce. Explica, de asemenea, îşi dădu el seama, fascinaţia lui Jean faţă de supranatural.
― De ce a început totul? întrebă George. Şi unde va duce?
― La aceste întrebări nu putem răspunde. În Univers există multe rase, iar unele dintre ele au descoperit puterile respective cu mult înainte ca voi ― sau noi ― să fi apărut pe scena vieţii. V-au aşteptat să vă alăturaţi lor… şi acum a sosit clipa.
― Atunci ce căutaţi voi aici?
― Probabil că, aidoma majorităţii oamenilor, ne-aţi privit mereu ca pe stăpânii voştri. Nu-i adevărat. N-am fost altceva decât nişte paznici, executând o sarcină impusă… Sarcina aceea este greu de definit: ne puteţi considera nişte moaşe care supraveghează o naştere dificilă. Încercăm să ajutăm la apariţia a ceva nou şi minunat.
Rashaverak ezită o clipă, părând că-şi caută cuvintele.
― Aşa este, suntem moaşele. Noi însă suntem sterpi.
În momentul acela, George înţelese că se găsea înaintea unei tragedii ce o depăşea pe a lui. Incredibil, totuşi adevărat: în ciuda puterilor şi strălucirii lor, Overlorzii ajunseseră la capătul unei fundături evoluţioniste. Alcătuiau o rasă măreaţă şi nobilă, superioară omenirii pe toate planurile, dar lipsită de viitor şi conştientă de acest lucru. În comparaţie cu ei, problemele bărbatului deveneau brusc neînsemnate.
― Înţeleg acum, rosti el, de ce l-aţi supravegheat pe Jeffrey. El era cobaiul acestui experiment.
― Exact, deşi… experimentul nu era controlat de noi. Nu noi l-am provocat, ci am încercat doar să-l studiem. N-am intervenit decât atunci când am fost siliţi.
Da, se gândi George, tsunami-ul… Nu puteau permite distrugerea unui specimen atât de valoros. Apoi se simţi ruşinat de gândurile sale.
― Mai am o singură întrebare, spuse el. Ce trebuie să facem cu copiii noştri?
― Bucuraţi-vă de ei cât mai puteţi, răspunse încet Rashaverak. Nu vor mai fi mult timp ai voştri.
Sfatul putea fi valabil pentru orice părinte şi în orice epocă; acum însă conţinea o ameninţare şi o spaimă necunoscute.