La început Jean plânsese, dar acum se potolise. Insula strălucea aurie în lumina puternică a soarelui, în vreme ce nava apăru încetişor deasupra vârfurilor gemene ale Spartei. Nu cu mult timp în urmă, pe insula aceea stâncoasă, fiul ei scăpase de la moarte printr-un miracol pe care-l înţelegea acum prea bine. Uneori se întreba dacă n-ar fi fost preferabil ca Overlorzii să nu fi intervenit, ci să-i fi lăsat să-şi înfrunte soarta. Moartea reprezenta o inevitabilitate căreia femeia îi putea face faţă, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri; făcea parte din firea lucrurilor. Însă ceea ce se petrecea acum era mai straniu decât moartea… şi mai definitiv. Şi până atunci oamenii muriseră, dar rasa continuase.
Dinspre copii nu răzbătea nici un sunet. Stăteau pe plajă, în grupuri, la fel de puţin interesaţi unul de celălalt ca şi de locuinţele pe care le părăseau pentru totdeauna. Mulţi purtau prunci ― prea mici ca să umble sau nedorind să-şi folosească puterile ce ar fi făcut inutil mersul. Desigur, gândi George, dacă puteau mişca materia inertă, îşi puteau deplasa şi propriile trupuri. Atunci de ce îi luau navele Overlorzilor?
Nu avea nici o importanţă. Plecau, iar acela era drumul pe care şi-l aleseseră. Atunci bărbatul îşi dădu seama ce anume îi zgândărea memoria. Cândva, demult, văzuse un film vechi al unui astfel de exod. Se petrecea la începutul Primului Război Mondial… sau al celui de-al Doilea. Şiruri lungi de trenuri încărcate cu copii părăseau încet oraşele ameninţate, lăsând în urmă părinţi pe care mulţi dintre ei nu aveau să-i mai revadă. Puţini plângeau; unii erau zăpăciţi, strângându-şi nervoşi lucruşoarele, dar cei mai mulţi păreau nerăbdători să înceapă aventura.
Totuşi analogia era falsă. Istoria nu se repeta niciodată cu adevărat. Cei care plecau astăzi nu mai erau copii, indiferent ce ar fi fost. Iar despre o revedere nu mai putea fi vorba.
Nava aterizase lângă apă, afundându-se în nisipul moale. Simultan, uriaşele panouri curbe glisară în sus şi pasarelele se întinseră către plajă, aidoma unor limbi metalice. Siluetele risipite şi singuratice începură să se adune, mişcându-se cu precizia unui şir ordonat.
Singuratice? De ce se gândise la aşa ceva? se întrebă George. Singuratice nu aveau să mai fie niciodată. Numai indivizii pot fi singuri ― numai fiinţele omeneşti. Când barierele erau dărâmate, singurătatea dispărea odată cu personalitatea. Nenumăratele picături de ploaie aveau să se unească în ocean.
Simţi strângerea mâinii lui Jean, într-un spasm brusc de emoţie.
― Uite, şopti ea. Îl văd pe Jeff. La uşa a doua.
Distanţa era mare şi nu putea fi sigur. Pe ochi i se lăsase un fel de pâclă, împiedicându-l să vadă. Totuşi, neîndoios, era Jeff; acum îşi recunoştea fiul, care pusese deja un picior pe pasarelă.
Atunci, băiatul se întoarse şi privi înapoi. Chipul lui se zărea doar ca o pată albă; din depărtare era greu de spus dacă-i recunoscuse sau dacă-şi amintea ceva din tot ceea ce părăsea. George n-avea să ştie niciodată dacă Jeff se întorsese spre ei pur şi simplu din întâmplare, sau dacă ştiuse, în ultimele momente când era încă fiul lor, că-l priveau intrând într-o lume interzisă lor.
Uşile uriaşe începură să se închidă. În clipa aceea, Fey ridică botul şi schelălăi prelung şi răguşit. Îşi răsuci ochii minunaţi şi limpezi către George şi bărbatul înţelese că ea îşi pierduse stăpânul. Acum rămăsese fără rival.
Pentru cei rămaşi existau multe drumuri, însă o singură destinaţie. Unii spuneau: «Lumea este încă minunată; într-o zi va trebui s-o părăsim, dar de ce să ne grăbim plecarea?».
Alţii, care investiseră în viitor mai mult decât în prezent şi pierduseră tot ce le dădea sens vieţii, nu doreau să mai trăiască. Hotărâseră să părăsească viaţa, singuri sau împreună cu prietenii lor, în funcţie de dorinţa fiecăruia.
Aşa se întâmplă şi cu atenienii. Insula se născuse din foc; urma să piară tot prin foc. Aceia care doreau să plece erau liberi s-o facă, însă cei mai mulţi rămaseră să întâmpine sfârşitul printre fragmentele viselor lor.
Nimeni nu trebuia să ştie când avea să vină clipa. Totuşi, Jean se trezi în tăcerea nopţii şi rămase o secundă privind strălucirile fantomatice ale tavanului. Căută apoi degetele lui George. De obicei, bărbatul dormea adânc, dar acum se trezi imediat. Nu vorbiră, căci cuvintele dorite nu existau.
Jean nu se mai simţea înspăimântată, nici măcar tristă. Depăşise toate stările acelea; acum era detaşată de orice emoţie. Rămăsese de făcut un singur lucru şi ştia că de-abia mai avea timp pentru el.
Fără un cuvânt, George o urmă prin casa tăcută. Traversară pata de lumină pătrunsă prin lucarna atelierului şi intrară în linişte în camera copiilor.
Nu se schimbase nimic. Fluorodesenele pictate cândva cu grijă de George continuau să strălucească pe pereţi. Clopoţeii lui Jennifer Anne zăceau în colţul unde-i azvârlise în clipa când mintea ei se transformase în înstrăinarea necunoscută în care locuia acum.
Ea şi-a abandonat jucăriile, gândi George, dar ale noastre ne vor urma. Se gândi la odraslele regale ale faraonilor, ale căror păpuşi şi mărgele fuseseră îngropate împreună cu ele, cu cinci mii de ani în urmă. Aşa avea să fie şi acum. Nimeni, îşi spuse el, nu va mai iubi vreodată comorile noastre; le vom lua cu noi şi nu vor mai putea pleca.
Încet, Jean se întoarse spre bărbat şi-şi lăsă capul pe umărul lui. George o cuprinse cu braţele şi dragostea pe care o cunoscuseră cândva reveni din nou, estompată, dar clară ca un ecou dinspre nişte munţi îndepărtaţi. Era prea târziu acum să-i spună tot ce dorise şi încercă regrete nu atât pentru dezamăgirile lui, cât pentru indiferenţa anterioară.
Apoi Jean rosti încet:
― Adio, iubitule, şi-şi strânse braţele în jurul său. George nu avu timp să-i răspundă, însă chiar şi în acea ultimă clipă simţi o uimire scurtă, întrebându-se de unde ştiuse ea că sosise sfârşitul.
Adânc în stâncă, fragmentele de uraniu începuseră să se grăbească, căutând fuziunea ce n-o puteau realiza niciodată.
Iar insula se înălţă în întâmpinarea zorilor.