Nava Overlorzilor sosi, alunecând de-a lungul traiectoriei ei strălucitoare prin inima Carenei. Îşi începuse frânarea printre planetele exterioare, dar când trecuse de Marte mai avea o fracţiune considerabilă din viteza luminii. Încet, câmpurile uriaşe ce înconjurau Soarele îi absorbeau momentul inerţial, în timp ce, la un milion de kilometri în urmă, energiile Propulsiei Stelare pictaseră bolta cu lumină.
Jan Rodricks revenea, mai bătrân cu şase luni, în lumea părăsită cu optzeci de ani în urmă.
De data aceasta nu mai era un pasager clandestin, pitit într-o odăiţă secretă. Stătea înapoia celor trei piloţi (de ce oare, se întrebase el, erau necesari atâţia?), privind liniile ce apăreau şi dispăreau pe display-ul uriaş care domina cabina de comandă. Formele şi culorile nu însemnau nimic pentru el; presupunea că reprezentau informaţii care, într-o navă omenească, s-ar fi transpus în mărimi referitoare la distanţe. Uneori însă ecranul arăta stelele înconjurătoare şi în scurt timp, spera el, avea să arate Pământul.
Era bucuros că revenea acasă, în ciuda eforturilor făcute pentru a evada de acolo. În acele ultime luni se maturizase. Văzuse multe, călătorise atât de departe, iar acum tânjea după planeta lui. Ştia acum de ce Overlorzii le interziseseră pământenilor stelele. Omenirea avea un drum lung de parcurs până să poată juca un rol în civilizaţia pe care o întrezărise.
S-ar fi putut, deşi el refuza să accepte această ipoteză, ca omenirea să nu poată depăşi niciodată stadiul unei specii inferioare, păstrată într-o grădină zoologică aparte, cu Overlorzii ca supraveghetori. Poate că asta dorise Vindarten să spună înainte de plecare, când îi dăduse lui Jan avertismentul acela ambiguu: «Cât timp ai lipsit de pe planeta ta», zisese Overlordul, «s-au putut întâmpla multe… S-ar putea să nu-ţi mai recunoşti lumea, atunci când o vei vedea».
Poate că aşa este, se gândi: optzeci de ani reprezintă timp lung şi, deşi tânăr şi adaptabil, s-ar fi putut să priceapă cu greu toate schimbările petrecute. De un lucru era însă sigur: oamenii aveau să dorească să-i asculte relatările şi să afle ce întrezărise din civilizaţia Overlorzilor.
Fusese bine tratat, aşa cum prevăzuse de altfel. Nu-şi amintea nimic din călătoria interstelară; când narcoticul îşi încetase efectul, nava intra deja în sistemul planetar al Overlorzilor. Ieşise din ascunzătoare şi constatase cu uşurare că n-avea nevoie de buteliile cu oxigen. Aerul era mai dens, dar putea respira fără dificultate. Se afla în cala gigantică a navei, scăldată într-o lumină roşie, printre alte nenumărate colete uriaşe. Îi trebuise aproape o oră să găsească drumul spre cabina de comandă şi să se prezinte echipajului.
Lipsa lor de surpriză îl uluise; ştia că Overlorzii nu-şi trădau sentimentele, totuşi se aşteptase la o reacţie. Extratereştrii continuaseră însă să-şi vadă de treburi, supraveghind ecranul imens şi apăsând nenumărate taste de pe pupitrele de comandă. Atunci înţelesese că ajunseseră la destinaţie, deoarece, din timp în timp, pe display fulgera imaginea mereu crescătoare a unei planete. Nu simţise însă nici cea mai mică senzaţie de mişcare sau acceleraţie, doar o gravitaţie perfect constantă, pe care o aprecia la o cincime din cea terestră. Forţele imense ce deplasau nava erau compensate cu o precizie extraordinară.
Apoi cei trei piloţi se ridicaseră simultan şi el îşi dăduse seama că drumul se terminase. Overlorzii nu discutaseră cu pasagerul lor, nici între ei, şi când îi făcuseră semn să-i urmeze, Jan fusese fulgerat de o idee la care ar fi trebuit să se gândească mai demult. Era posibil ca acolo, la capătul liniei de aprovizionare a lui Karellen, să nu existe nici un cunoscător al graiurilor pământene.
Îl priviseră gravi, în vreme ce uşile gigantice glisaseră sub ochii lui iscoditori. Acela era momentul culminant al vieţii sale: avea să fie prima fiinţă umană care să vadă o planetă scăldată în lumina altui soare. Razele lui NGS 549672 inundară nava, iar acolo, înaintea lui, se afla planeta Overlorzilor.
La ce se aşteptase? Nu era sigur. Clădiri vaste, oraşe cu turnurile pierdute printre nori, maşini dincolo de orice imaginaţie ― toate acestea nu l-ar fi surprins. Văzuse însă o câmpie aproape obişnuită, întinzându-se până la un orizont prea apropiat, şi alte trei nave ale Overlorzilor, câţiva kilometri mai departe.
Pentru o clipă, simţise o undă de dezamăgire. După aceea, înălţase din umeri, înţelegând că, la urma urmei, amplasarea unui port spaţial într-o regiune îndepărtată şi nelocuită constituia un lucru normal.
Era rece, dar nu ger. Lumina uriaşului soare roşu, aflat puţin deasupra orizontului, era suficientă pentru ochii umani, totuşi Jan se întrebase peste cât timp avea să ducă dorul verdelui şi albastrului. Apoi zărise ridicându-se pe cer o semilună uriaşă, ca un arc plasat înapoia soarelui. O privise mult timp până să înţeleagă că drumul nu se terminase încă. Aceea era planeta Overlorzilor. Acum se afla pe un satelit al ei, probabil baza de plecare a navelor.
Îl duseseră la o navetă de mărimea unui avion terestru. Simţindu-se ca un pigmeu, se căţărase într-unul din scaunele uriaşe, încercând să zărească prin hublourile de observaţie ceva din planeta ce se apropia.
Călătoria fusese atât de rapidă încât abia avusese timp să distingă câteva detalii ale globului ce se mărea sub el. Chiar acolo, atât de aproape de căminul lor, se părea că Overlorzii foloseau o variantă a Propulsiei Stelare, pentru că după numai câteva minute traversaseră o atmosferă groasă, pătată de nori. Când uşile se deschiseseră, păşise într-o încăpere al cărei plafon probabil glisase, închizându-se imediat după sosirea navei, deoarece deasupra nu exista nici urmă de intrare.
Tânărul părăsise clădirea abia după două zile. Constituia un pasager neaşteptat şi nu aveau unde-l ţine. În plus, nici un Overlord nu înţelegea engleza. Comunicarea era practic imposibilă şi Jan îşi dăduse seama cu amărăciune că un contact cu o rasă străină nu se desfăşura chiar atât de uşor cum fusese adesea descris în ficţiuni. Limbajul semnelor se dovedise lipsit de succes, deoarece depindea prea mult de gesturi, expresii şi atitudini ce nu erau comune Overlorzilor şi oamenilor.
Ar fi fost îngrozitor, se gândise, ca singurii Overlorzi care-i vorbeau graiul să se fi găsit pe Pământ. Putea doar să aştepte şi să spere. Cu siguranţă, vreun savant, vreun expert în rase străine avea să vină să se ocupe de el! Sau era atât de lipsit de importanţă încât nici unul nu putea fi deranjat?
Nu putea părăsi clădirea, fiindcă uşile nu aveau comenzi vizibile. Se deschideau, pur şi simplu, atunci când un Overlord se îndrepta spre ele. Jan încercase acelaşi lucru, agitase obiecte în aer, ca să influenţeze eventualele celule fotoelectrice, dar fără rezultat. Pricepuse că un om din epoca de piatră, rătăcit într-un oraş modern, ar fi fost la fel de neajutorat. O dată încercase să iasă alături de un Overlord, însă fusese împins delicat înapoi. Deoarece nu dorea să-şi irite gazdele în vreun fel, nu mai insistase.
Vindarten sosise înainte ca pământeanul să înceapă să dispere. Overlordul vorbea o engleză stâlcită şi mult prea rapidă, dar şi-o îmbunătăţise cu iuţeală. După câteva zile, putuseră conversa în legătură cu orice subiect ce nu necesita un vocabular de specialitate.
Odată cu apariţia lui Vindarten, Jan scăpase de griji. Nu avea însă ocazia de a face lucrurile dorite, pentru că-şi petrecea aproape tot timpul cu cercetătorii Overlorzi, doritori să efectueze teste lipsite de înţeles, cu nişte instrumente complicate. Lui Jan nu-i plăceau deloc experienţele acelea şi, după o şedinţă cu un fel de aparat de hipnoză, avusese o durere de cap îngrozitoare vreme de câteva ore. Dorea să coopereze, totuşi nu era sigur dacă Overlorzii îi cunoşteau limitele mintale şi fizice. Avusese nevoie de timp îndelungat să-i convingă că trebuie să doarmă la intervale regulate.
Între şedinţe întrezărise câteva aspecte ale oraşului şi-şi dăduse seama cât de dificil şi periculos ar fi fost să încerce să-l exploreze. Străzile erau practic inexistente şi se părea că nu există nici o suprafaţă de transport. Acela era căminul unor fiinţe care puteau zbura şi nu se temeau de gravitaţie. Era perfect normal să te trezeşti în faţa unui abis de câteva sute de metri, sau să constaţi că singura cale de acces într-o încăpere se găsea undeva sus, într-o deschidere din perete. Din sute de exemple, Jan începuse să priceapă că psihologia unei rase înaripate diferea fundamental de cea a creaturilor legate de sol.
Era straniu să-i vadă pe Overlorzi zburând aidoma unor păsări imense printre turnurile oraşului, mişcând aripile prin lovituri rare şi puternice. Aici apărea însă o problemă ştiinţifică. Planeta era uriaşă, mult mai mare decât Pământul, totuşi gravitaţia era scăzută şi Jan se întrebase cum de avea o atmosferă atât de densă. Îl iscodise pe Vindarten şi aflase, aşa cum bănuise, că lumea aceea nu era planeta de baştină a Overlorzilor. Ei apăruseră şi evoluaseră pe o planetă mult mai mică, colonizând-o ulterior pe aceasta, schimbându-i nu numai atmosfera, ci şi gravitaţia.
Arhitectura Overlorzilor era mohorât de funcţională. Pământeanul nu zări nici un ornament, nimic care să nu servească unui scop, chiar dacă uneori acesta depăşea capacitatea lui de înţelegere. Dacă un om al vremurilor medievale ar fi putut vedea oraşul acela scăldat în lumina roşie şi fiinţele ce se deplasau prin el, s-ar fi crezut cu siguranţă în Iad. Până şi Jan, cu toată curiozitatea şi detaşarea lui ştiinţifică, se găsea uneori la limita unei spaime inexplicabile. Absenţa unui singur punct de referinţă familiar poate deveni agasantă chiar şi pentru minţile cele mai limpezi şi detaşate.
Existau apoi multe detalii pe care nu le pricepea şi pe care Vindarten nu putea sau nu voia să i le explice. Ce erau luminile străfulgerătoare şi formele schimbătoare, lucrurile mişcându-se într-atât de iute prin văzduh încât niciodată nu putea fi sigur de existenţa lor? Puteau fi ceva uluitor şi inspirator de veneraţie, sau ceva spectaculos dar banal, aidoma reclamelor luminoase de pe vremuri.
Jan înţelese de asemenea că lumea Overlorzilor cuprindea sunete pe care el nu le putea auzi. Ocazional, distingea ritmuri complexe, gonind de-a lungul spectrului auditiv, pentru a dispărea la una din limitele acestuia. Vindarten părea că nu înţelege conceptul lui Jan despre muzică şi de aceea nu izbuti să rezolve în chip satisfăcător problema.
Oraşul nu era foarte mare; cu siguranţă mult mai mic decât Londra sau New York-ul din zilele lor de glorie. După spusele lui Vindarten, existau câteva mii de asemenea aşezări răspândite pe planetă, fiecare având un scop precis determinat. Pe Pământ, conceptul cel mai apropiat ar fi fost cel de orăşel universitar, cu excepţia faptului că gradul de specializare ajunsese mult mai departe. Locul în care se găsea pământeanul se ocupa exclusiv cu studiul raselor străine.
Într-una din primele călătorii în exteriorul odăiţei în care locuia Jan, Vindarten îl dusese la muzeu. Pentru tânăr reprezentase un impuls psihologic extrem de util, deoarece se trezise într-un loc al cărui scop îl putea înţelege în totalitate. Exceptând dimensiunile sale, muzeul aducea foarte mult cu unul terestru. Merseseră mult până acolo, cu o platformă uriaşă care se mişca aidoma unui piston într-un cilindru vertical de lungime necunoscută. Nu existau comenzi vizibile, iar la începutul şi la sfârşitul coborârii sensul acceleraţiei era evident. Probabil că Overlorzii nu-şi iroseau pe planetă dispozitivele ce produceau câmpuri compensatore. Jan se întrebase dacă întregul interior al planetei era sfredelit de excavaţii şi de ce limitaseră mărimea oraşului prin construcţii subterane, în loc să-l extindă spre exterior? Aceasta era o altă problemă ce avea să rămână fără răspuns.
Puteai să-ţi petreci toată viaţa explorând sălile uriaşe. Aici se găseau realizările mai multor civilizaţii decât putea bănui pământeanul. Nu aveau însă timp suficient pentru a vedea totul. Vindarten îl instalase pe o bandă a podelei care, la prima vedere, părea un desen ornamental. Apoi Jan îşi amintise că aici nu existau ornamente şi, în acelaşi moment, ceva invizibil îl apucase uşor, propulsându-l înainte. Trecuseră prin faţa vitrinelor gigantice, prin faţa unor lumi inimaginabile, cu o viteză de douăzeci-treizeci de kilometri pe oră.
Overlorzii rezolvaseră problema oboselii fizice. Nimeni nu mai era nevoit să meargă pe jos.
Parcurseseră câţiva kilometri când ghidul lui îl apucă din nou şi, cu o bătaie a uriaşelor sale aripi, îl ridicase din mijlocul forţei necunoscute. Înaintea lor se întindea o sală imensă, pe jumătate goală, inundată de o lumină familiară, pe care Jan n-o mai zărise din momentul părăsirii Pământului. Strălucirea era slabă, pentru a nu afecta ochii sensibili ai Overlorzilor, dar era, fără putinţă de greşeală, a Soarelui. Jan nu crezuse niciodată că ceva atât de simplu şi banal i-ar putea deştepta atâta nostalgie.
Deci acolo se găseau exponatele Pământului! Trecuseră la câţiva metri de o machetă superbă a Parisului, de comori de artă din douăsprezece secole, adunate de-a valma, de calculatoare moderne şi topoare paleolitice, de receptoare TV şi turbine cu abur. Deschiseseră o uşă enormă şi intraseră în biroul custodelui pentru Pământ.
Tânărul se întrebase dacă el era primul pământean văzut de acesta, sau dacă fusese vreodată pe Pământ; ori poate era pur şi simplu una dintre numeroasele planete de care răspundea şi a căror poziţie exactă nici măcar n-o cunoştea. În orice caz, nu înţelegea engleza şi Vindarten trebuise să joace rolul de translator.
Jan petrecuse câteva ore acolo, vorbind într-un dispozitiv de înregistrat în vreme ce Overlorzii îi arătaseră diferite obiecte terestre. Spre ruşinea lui, descoperise că nu putea identifica multe din ele. Ignoranţa sa asupra rasei din care făcea parte şi a realizărilor ei era uriaşă; se întrebase dacă Overlorzii, cu toate superbele lor însuşiri mintale, puteau cuprinde într-adevăr întreaga structură a culturii omeneşti.
La ieşirea din muzeu, Vindarten îl condusese pe alt traseu. Plutiseră din nou, fără efort, prin coridoarele gigantice însă, de data aceea, prin faţa lor defilaseră creaţiile naturii, nu ale minţii. Sullivan, gândise Jan, şi-ar fi dat viaţa să fie aici şi să vadă minunile evoluţiei din o sută de lumi. Dar, îşi amintise el, Sullivan era probabil mort…
Apoi, fără nici un avertisment, ieşiseră într-o galerie, sus, deasupra unei camere circulare de aproape o sută de metri circumferinţă.
Ca de obicei, nu exista nici un parapet protector şi la început Jan ezitase să se apropie de margine. Vindarten stătea chiar pe muchie, privind calm în jos, de aceea Jan avansase prudent lângă Overlord.
Podeaua se afla doar la douăzeci de metri dedesubt, mult prea aproape. Mai târziu, pământeanul fusese convins că ghidul său nu dorise să-l surprindă şi rămăsese complet uluit de reacţia lui. Urlase îngrozitor şi sărise înapoi, căutând să se ascundă. Abia când ecourile înăbuşite ale răcnetului se stinseseră în atmosfera densă, hotărâse să înainteze iarăşi.
Bineînţeles, era lipsit de viaţă ― nu cum crezuse în prima clipă de panică, viu şi privindu-l. Umplea aproape întreg spaţiul circular şi lumina rubinie strălucea şi scânteia în adâncimile lui de cristal.
Era un ochi gigantic.
― Ce te-a făcut să emiţi sunetul acela? întrebase Vindarten.
― Mi-a fost frică, recunoscuse ruşinat Jan.
― De ce? Doar nu-ţi închipui că aici poate fi vreun pericol?
Omul se întrebase dacă i-ar fi putut explica ce înseamnă o acţiune reflexă, dar se hotărâse să nu încerce.
― Orice lucru cu totul neaşteptat este înfricoşător. Până la analizarea unei situaţii noi, e mai sigur să presupui răul.
Inima continuase să-i bată violent, când privise din nou ochiul monstruos. Desigur, fusese un model mărit, aşa cum se proceda cu insectele şi microbii din muzeele terestre. Totuşi, chiar în momentul întrebării, Jan ştiuse, cu o siguranţă ciudată, că aşa ceva putea exista.
Vindarten nu-i spusese mare lucru; nu constituia domeniul lui de activitate şi nu-l interesa. Din descrierea Overlordului, Jan izbutise să alcătuiască imaginea unei fiinţe ciclopice, trăind printre sfărâmăturile asteroidale ale unui soare îndepărtat, cu înălţimea nelimitată de forţa gravitaţiei, depinzând pentru hrană şi viaţă de raza şi puterea de descompunere a unicului său ochi.
Părea că nu există limită în privinţa creaţiilor Naturii, dacă era silită, şi Jan simţise o plăcere iraţională, descoperind ceva ce Overlorzii nu încercaseră. Aduseseră un caşalot de pe Pământ, dar se opriseră aici.
Sosise apoi momentul când urcase la nesfârşit, până ce pereţii ascensorului trecuseră de la opalescenţă la o transparenţă de cristal. Păruse că stă, nesusţinut, printre cele mai înalte turnuri ale oraşului, cu nimic ferindu-l de abis. Nu simţise însă o ameţeală diferită celei dintr-un avion, fiindcă nu exista nici o senzaţie de contact cu solul îndepărtat.
Se afla deasupra norilor, împărţindu-şi cerul cu câteva piscuri din metal sau piatră. Dedesubt, stratul de nori se rostogolea alene, precum un ocean trandafiriu. Pe cer, nu departe de soarele sumbru, existau două luni mititele şi palide, iar aproape de centrul discului sângeriu se zărea o umbră mică şi neagră, perfect rotundă. Putea fi o pată solară sau altă lună în tranzit.
Jan îşi plimbase încet privirea pe linia orizontului. Acoperişul de nori se întindea până la marginea planetei uriaşe, dar la o distanţă greu de apreciat, un petic întunecat putea marca turnurile altui oraş. Îl examinase un timp, apoi îşi reluase cercetarea atentă.
Când parcursese jumătate din cercul orizontal, văzuse muntele. Nu se afla la orizont, ci dincolo de el ― un singur pisc ridicându-se desupra marginii lumii, cu pantele inferioare ascunse, aşa cum partea cea mai mare a unui aisberg se găseşte sub linia de plutire. Încercase să-i aproximeze mărimea, însă nu izbutise. Chiar pe o planetă cu gravitaţia atât de scăzută, era greu de crezut că pot exista asemenea munţi. Oare Overlorzii, se întrebase el, făceau ascensiuni pe pantele acelea, plutind aidoma unor vulturi?
Apoi, încet, muntele începuse să se transforme. La început, avusese un roşu posomorât, aproape sinistru, cu câteva semne vagi, greu de distins, în partea superioară. Tocmai încerca să se concentreze asupra lor, când îşi dăduse seama că se mişcau…
La început, nu-i venise să creadă. După aceea, se străduise să-şi reamintească faptul că prejudecăţile nu aveau nici o valoare aici, că nu trebuia să-i permită minţii să respingă nici un mesaj adus de simţuri în tainiţele creierului. Nu trebuia să înţeleagă, ci doar să observe. Înţelegerea avea să vină mai târziu, sau niciodată.
Muntele ― continua să-l numească aşa, întrucât nu exista alt cuvânt pe care să-l poată folosi ― părea viu. Îşi amintise de ochiul monstruos din criptă… dar nu, aşa ceva era de neconceput. Ceea ce vedea nu constituia viaţă organică; ba chiar, bănuise tânărul, nici măcar materie în sensul cunoscut lui.
Roşul cel sumbru se deschisese spre o nuanţă mai ameninţătoare. Apăruseră dungi viu colorate în galben şi, pentru o clipă, lui Jan i se păruse că privea un vulcan revărsând şuvoaie de lavă. Însă şuvoaiele respective, aşa cum deducea după petele şi împestriţările lor, se deplasau în sus.
Apoi, din norii rubinii situaţi în jurul bazei muntelui se înălţase altceva: un inel uriaş, perfect orizontal şi rotund, colorat în nuanţa pe care Jan o lăsase atât de departe; poate nici chiar cerurile Pământului n-aveau un azuriu mai frumos. Nu mai văzuse culorile acelea nicăieri în lumea Overlorzilor şi simţise un nod în gât, cu gândul la amintirile deşteptate.
Inelul se lărgise pe măsură ce urca. Ajunsese deasupra muntelui şi curba exterioară înainta rapid spre tânăr. Era probabil un fel de tornadă, se gândise Jan, un inel de fum aflat deja la mulţi kilometri înălţime. Nu zărise însă rotaţia bănuită şi părea că rămâne la fel de solid, în ciuda dilatării.
Umbra lui se ivise cu mult înainte ca inelul însuşi să treacă pe deasupra, continuând să se înalţe în spaţiu. Îl privise până devenise o linie subţire şi albastră, greu de urmărit pe cerul roşu. Când dispăruse în cele din urmă, se afla pesemne la multe mii de kilometri depărtare şi continua să se extindă.
Privise înapoi către munte. Acesta era acum auriu şi lipsit de semne distinctive. Poate fusese numai o impresie ― ajunsese să creadă orice ― însă părea mai înalt şi mai îngust şi se rotea aidoma unui vârtej. Abia atunci, încă paralizat şi uluit, îşi amintise de videocameră. O ridicase, îndreptând-o spre fenomenul straniu.
Imediat, Vindarten i se aşezase în faţă. Ferm, acoperise cu palmele obiectivul şi-l determinase să coboare aparatul. Jan nu încercase să se împotrivească; ar fi fost inutil, bineînţeles, dar simţise brusc o spaimă teribilă faţă de spectacolul la care asistase şi nu mai dorise să afle nimic despre el.
În celelalte călătorii, Overlordul nu-i interzisese să fotografieze şi nici nu refuzase să-i dea explicaţii. Acum însă, Vindarten petrecu mult timp solicitându-i lui Jan să descrie amănunţit ceea ce observase.
În momentele acelea, Jan îşi dăduse seama că ochii lui Vindarten văzuseră cu totul altceva; atunci bănuise, întâia oară, că şi Overlorzii aveau stăpâni.
Acum, revenea acasă, iar teama, uimirea şi misterul rămăseseră mult în urmă. Presupunea că se afla pe aceeaşi navă, deşi cu siguranţă echipajul era altul. Oricât de lungi le-ar fi fost vieţile, era greu de crezut că Overlorzii ar fi dorit să rămână atâta vreme departe de casă, petrecându-şi zeci de ani în călătorii interstelare.
Bineînţeles, efectul relativist al timpului acţiona în ambele sensuri. Overlorzii îmbătrâneau doar cu patru luni pe durata călătoriei, dar când reveneau acasă, prietenii lor îmbătrâniseră cu optzeci de ani.
Fără îndoială, dacă ar fi dorit, Jan ar fi putut rămâne restul vieţii pe planeta Overlorzilor. Însă Vindarten îl prevenise că pentru câţiva ani nu mai erau programate călătorii spre Pământ şi-l sfătuise să profite de prima ocazie. Poate Overlorzii înţeleseseră că, deşi stătuse destul de puţin timp pe planeta lor, mintea tânărului se apropiase de capătul resurselor. Sau devenise o bătaie de cap inutilă şi nu-şi mai puteau pierde timpul cu el.
Conta prea puţin acum, când Pământul se afla în faţa lui. Mai văzuse imaginea aceea de cel puţin o sută de ori, însă întotdeauna prin ochiul rece şi mecanic al camerei de televiziune. În sfârşit, acum se găsea el însuşi în spaţiu; se desfăşura ultimul act al visului său, iar Pământul se rostogolea sub ochii lui, pe eterna orbită.
Secera verde-albastră era în primul pătrar; mai mult de jumătate din discul vizibil rămăsese ascunsă în întuneric. Se zăreau puţini nori, doar câteva petice răzleţite de vânturi. Calota arctică strălucea scânteietor, întrecută însă de reflexiile orbitoare ale Soarelui în nordul Pacificului.
Puteai crede că era o planetă acvatică: emisfera respectivă nu avea nici un petec de pământ. Dintre continente se distingea numai Australia, ca o ceaţă întunecată, în pâcla atmosferică.
Nava intră în conul uriaş de umbră al Pământului; semiluna strălucitoare se subţie, se reduse până la un arc de foc şi dispăru. În faţă se întindeau bezna şi noaptea. Lumea dormea.
Abia atunci îşi dădu seama tânărul că ceva era în neregulă. Sub el se aflau acum continente, dar unde erau salbele strălucitoare de lumini şi coloniile de licurici ce indicau oraşele Omului? în toată emisfera umbrită, nici o scânteie nu înfrunta bezna. Dispăruseră fără urmă milioane de kilowaţi care, odată, fuseseră azvârlite cu nepăsare spre stele. Privea un Pământ ce putea fi asemănător cu cel dinaintea apariţiei omului.
Nu aceasta era întoarcerea aşteptată. Nu putea face nimic altceva decât să privească, în vreme ce în inima lui sporea teama înaintea necunoscutului. Se întâmplase ceva… ceva inimaginabil. Totuşi nava coborî într-o curbă lungă, revenind deasupra emisferei însorite.
Nu văzu nimic la aterizare, deoarece Pământul dispăru brusc de pe display, înlocuit de configuraţii luminoase şi lipsite de sens. Când imaginea reapăru, se găseau pe sol. În depărtare se zăreau clădiri uriaşe, maşini şi un grup de Overlorzi.
De undeva răsună şuierul înăbuşit al aerului, atunci când nava egaliză presiunile, apoi zgomotul deschiderii uşilor uriaşe. Nu mai aşteptă; giganţii tăcuţi îl priviră, toleranţi sau indiferenţi, ieşind în fugă din cabina de comandă.
Se afla acasă, sub razele Soarelui său, respirând aerul ce-i înviorase pentru prima oară plămânii. Pasarela era deja coborâtă, dar trebui să aştepte până ce ochii i se acomodară cu lumina.
Lângă un vehicul transportor plin cu lăzi se găsea Karellen, la mică distanţă de însoţitorii săi. Jan nu se întrebă cum de-l recunoscuse pe Administrator, nici nu rămase surprins, văzându-l neschimbat. Prezenţa Overlordului era aproape singurul lucru petrecut aşa cum prevăzuse.
― Te aşteptam, rosti Karellen.