― În primele zile, spuse Karellen, nu era periculos să mergem printre ei. Însă n-au mai avut nevoie de noi. Rolul nostru a luat sfârşit atunci când i-am strâns laolaltă şi le-am pus la dispoziţie un continent întreg. Priveşte!
Peretele din faţa lui Jan dispăru. Privea în jos, de la o altitudine de câteva sute de metri, spre o regiune împădurită. Iluzia era atât de perfectă încât pe moment simţi o uşoară ameţeală.
― Asta este după cinci ani, când a început a doua fază.
Sub ei se mişcau siluete şi aparatul coborî asupra lor ca o pasăre de pradă.
― O să suferi, continuă Karellen. Nu uita însă că normele tale nu mai sunt valabile. Nu priveşti copii umani.
Totuşi, aceea fu impresia imediată a lui Jan şi nici un fel de logică n-o putea înlătura. Puteau fi nişte sălbatici, angajaţi într-un dans ritual. Erau goi şi murdari, cu părul lung şi încâlcit intrându-le în ochi. După cât îşi dădea seama, aveau între cinci şi cincisprezece ani, deşi toţi se deplasau cu aceeaşi viteză, precizie şi completă indiferenţă faţă de împrejurimi.
Apoi, le zări chipurile. Înghiţi un nod şi se strădui să nu-şi ferească privirea. Feţele copiilor erau mai inexpresive decât ale morţilor, fiindcă până şi un cadavru poartă pe trăsăturile sale un mesaj cioplit de dalta timpului, pentru a vorbi atunci când buzele sunt inerte. Acolo însă nu existau mai multe emoţii sau sentimente decât pe figura unui şarpe sau a unei insecte. Overlorzii înşişi erau mai umani.
― Cauţi ceva ce nu mai există, zise Karellen. Aminteşte-ţi: n-au mai multă individualitate decât celulele corpului tău. Însă laolaltă reprezintă ceva mult mai însemnat decât tine.
― De ce se mişcă aşa?
― Noi l-am denumit Dansul Cel Lung, răspunse Overlordul. Ştii, ei nu dorm niciodată, iar asta durează de aproape un an. Sunt trei sute de milioane şi toţi execută aceleaşi mişcări, pe întregul continent. Am analizat mişcările respective, tiparul lor, dar nu ne-au dezvăluit nimic, poate pentru că vedem doar partea fizică ― puţinul ce se găseşte aici, pe Pământ. Poate că ceea ce noi am numit Overminte îi educă deocamdată, contopindu-i într-o singură unitate înainte de a-i putea absorbi pe de-a întregul în entitatea ei.
― Dar cum se descurcă cu hrana? Şi ce se întâmplă dacă nimeresc peste un obstacol: pomi, stânci sau apă?
― Apa nu contează, nu se pot îneca. Atunci când se lovesc de obstacole, uneori se rănesc, dar nu reacţionează niciodată. În privinţa hranei, la început aveau la îndemână fructe şi animale mici. Acum au depăşit această necesitate, ca şi multe altele. În principiu, hrana este o sursă de energie, iar ei au învăţat să acceseze surse mult mai mari.
Imaginea tremură, de parcă ar fi trecut un val de căldură. Când redeveni clară, agitaţia de pe sol încetase.
― Priveşte, rosti Karellen. Trei ani mai târziu.
Micile creaturi, neajutorate şi patetice pentru cineva care nu cunoştea adevărul, stăteau nemişcate în păduri, poiene şi câmpii. Aparatul alerga fără oprire de la unul la altul; deja, gândi Jan, chipurile lor tindeau către un tipar comun. Văzuse câteva fotografii făcute prin suprapunerea a zeci de trăsături, pentru a se obţine o figură «medie». Rezultatul fusese la fel de lipsit de personalitate ca aici.
Parcă dormeau sau erau în transă. Ţineau ochii închişi şi nu păreau mai conştienţi de cele din jur decât copacii sub care stăteau. Ce gânduri, se întrebă tânărul, străbăteau reţeaua complexă în care minţile lor nu reprezentau decât firele unei uriaşe ţesături? O ţesătură care, înţelesese acum, cuprindea multe lumi şi rase, şi continua să crească mereu.
Ceea ce urmă se petrecu cu o repeziciune ce surprinse ochiul şi ameţi mintea. Până atunci, Jan privise un teren mănos, fără nimic aparte, exceptând numeroase statui mici, risipite ― deşi nu aleatoriu ― în lung şi lat. În clipa următoare, toţi copacii, iarba şi creaturile vii ce populaseră ţinutul dispăruseră brusc. Rămăseseră doar lacurile neclintite, râurile unduitoare, dealurile cafenii, lipsite acum de pătura verde… şi figurile indiferente şi tăcute care provocaseră distrugerea.
― De ce-au făcut-o? icni tânărul.
― Poate că prezenţa altor minţi îi distrăgea ― chiar şi cele rudimentare: ale plantelor şi animalelor. Credem că într-o bună zi vor considera că şi lumea materială îi distrage la fel de mult. Atunci, cine poate şti ce se va întâmpla? Acum înţelegi de ce ne-am retras după ce ne-am îndeplinit sarcina. Continuăm să încercăm să-i studiem, însă nu intrăm niciodată pe teritoriul lor şi nici măcar nu ne trimitem aparatele acolo. Îndrăznim doar să-i observăm din spaţiu.
― Asta s-a petrecut acum mulţi ani, spuse Jan. Ce s-a întâmplat între timp?
― Foarte puţine. De atunci nu s-au mai clintit şi nu-i deranjează faptul că este zi sau noapte, iarnă sau vară. Continuă să-şi testeze puterile: câteva râuri şi-au schimbat cursul, ba chiar unul curge în sens invers. Dar n-au făcut nimic care să pară că ar avea un scop.
― V-au ignorat complet?
― Da, deşi nu este surprinzător. Entitatea ale cărei părţi au devenit cunoaşte totul despre noi. Aparent îi este indiferent dacă încercăm s-o studiem. Când doreşte să plecăm, sau are altă sarcină îşi anunţă intenţiile în mod foarte evident. Până atunci, vom rămâne aici, pentru ca savanţii noştri să acumuleze cât mai multe date.
Deci acesta este sfârşitul omului, îşi spuse Jan cu o resemnare mai presus de tristeţe. Era un sfârşit pe care nu-l întrevăzuse nici un profet, un sfârşit contopind optimismul şi pesimismul.
Totuşi părea firesc; avea inevitabilitatea sublimă a unei capodopere. Jan văzuse câte ceva din imensitatea uluitoare a universului şi acum ştia că nu există un loc pentru om. Îşi dădu seama cât de lipsit de sens ― la urma urmei ― fusese visul care-l ademenise printre astre.
Drumul spre stele se bifurca în două direcţii, dar nici una din ele nu ducea către un ţel care să ia în seamă speranţele sau temerile omului.
La capătul unei bifurcaţii se găseau Overlorzii. Aceştia îşi păstrau individualitatea, personalitatea; erau conştienţi de ei înşişi, iar pronumele «eu» avea un înţeles în graiul lor. Posedau sentimente, unele similare cu cele umane. Însă ajunseseră, înţelese Jan, într-o fundătură din care nu mai puteau evada. Minţile lor erau de zece sau poate de o sută de ori mai puternice decât ale oamenilor. De fapt, nu avea nici o importanţă în privinţa rezultatului final. Erau tot atât de neajutoraţi, tot atât de copleşiţi de inimaginabila complexitate a unei galaxii cu o sută de mii de milioane de sori şi a unui univers cu o sută de mii de milioane de galaxii.
Iar la capătul celeilalte bifurcaţii? Acolo se afla Overmintea, indiferent ce-ar fi însemnat ea, având faţă de om aceeaşi relaţie pe care acesta o avea faţă de amoebă. Potenţial infinită, dincolo de moarte, oare de câtă vreme absorbea rasă după rasă, pe măsură ce se extindea între stele? Avea şi ea dorinţe şi ţeluri? Acum înglobase toate realizările rasei umane, ceea ce nu mai însemna o tragedie, ci o împlinire. Miliardele de scântei de conştiinţă trecătoare care constituiseră omenirea n-aveau să mai strălucească aidoma unor licurici în noapte. Totuşi nu trăiseră zadarnic.
Ultimul act, pricepu pământeanul, nu sosise încă. Putea avea loc peste o zi, sau peste câteva secole. Nici chiar Overlorzii nu ştiau cu siguranţă.
Acum le înţelegea scopurile, înţelegea ceea ce făcuseră cu Omul şi de ce continuau să rămână pe Pământ. Simţea umilinţă faţă de ei, însă şi admiraţie pentru răbdarea inflexibilă cu care aşteptaseră atâta timp.
Nu aflase niciodată întreaga poveste a simbiozei stranii dintre Overminte şi slujitorii ei. După spusele lui Rashaverak, în istoria rasei sale Overmintea existase dintotdeauna, deşi nu-i utilizase până nu-şi dezvoltaseră o civilizaţie ştiinţifică şi nu putuseră străbate spaţiul pentru a-i îndeplini misiunile.
― Totuşi, de ce are nevoie de voi? întrebă Jan. Cu puterile ei extraordinare, cu siguranţă poate face orice doreşte.
― Nu, răspunse Rashaverak, are limitele ei. Ştim că în trecut a încercat să acţioneze direct asupra minţilor altor rase, pentru a le influenţa dezvoltarea culturală. Întotdeauna, tentativa a eşuat― probabil că efortul este prea mare. Noi suntem intermediarii, paznicii. Sau, ca să folosim una din metaforele voastre, îngrijim câmpul până se pârguieşte recolta. Overmintea culege roadele, iar noi plecăm spre altă sarcină. Aceasta este cea de-a cincea rasă căreia i-am urmărit apoteoza. De fiecare dată, învăţăm ceva nou.
― Dar nu vă deranjează faptul că îndepliniţi rolul unor unelte?
― Relaţia noastră prezintă unele avantaje. În plus, nici o fiinţă inteligentă nu este ofensată de inevitabil.
Adevărul respectiv, reflectă Jan cu amărăciune, nu fusese niciodată pe deplin acceptat de omenire. Existau lucruri dincolo de logică, pe care Overlorzii nu le pricepuseră niciodată.
― Pare curios, zise el, că Overmintea v-a ales pe voi să-i îndepliniţi ordinele, deşi nu deţineţi nici măcar urme ale forţelor parapsihice latente în oameni. Cum comunică cu voi şi cum vă transmite dorinţele ei?
― La întrebarea aceasta nu pot răspunde şi nu-ţi pot spune nici motivele respective. Poate că într-o zi vei afla câte ceva din adevăr.
Jan căzu o clipă pe gânduri, însă ştiu că era inutil să persiste în direcţia respectivă. Trebuia să schimbe subiectul, sperând că în altă ocazie va mai afla câte ceva.
― Mai există un lucru pe care nu l-ai explicat niciodată, rosti el. Ce s-a întâmplat când rasa voastră a sosit pentru întâia dată pe Pământ, în trecutul îndepărtat? De ce aţi devenit pentru noi simbolul răului şi al spaimei?
Rashaverak zâmbi. N-o făcea la fel de bine ca şi Karellen, dar era o imitaţie acceptabilă.
― Nimeni n-a ghicit, niciodată, şi o să-ţi dai seama de ce nu v-am putut spune. Există un singur eveniment care putea avea un asemenea impact asupra omenirii. Iar evenimentul acela nu s-a petrecut în zorii istoriei, ci chiar la sfârşitul ei.
― Ce vrei să spui?
― Prima întâlnire între cele două rase s-a petrecut acum o sută cincizeci de ani, când navele noastre au apărut deasupra Pământului, deşi desigur vă studiaserăm de multă vreme. Cu toate acestea, v-aţi temut de noi şi ne-aţi recunoscut, aşa cum ştiam că urma să se întâmple. Nu era chiar o amintire. Ai avut deja dovada că timpul este mult mai complex decât şi-a imaginat vreodată ştiinţa voastră. Amintirea aceea nu provenea din trecut, ci din viitor― erau acei ultimi ani când rasa umană ştia că totul se terminase. Am făcut tot ce am putut, însă n-a fost un sfârşit uşor. Şi pentru că noi apăream acolo, ne-am identificat cu moartea rasei voastre. Da, chiar dacă era un eveniment situat la zece mii de ani în viitor! A fost aidoma unui ecou reflectat în cercul închis al timpului, din viitor în trecut. Să nu-i spunem «amintire», ci «presimţire».
Ideea era greu de asimilat şi pentru o clipă Jan se luptă cu ea în tăcere. Totuşi era oarecum pregătit; căpătase deja suficiente dovezi că efectul şi cauza îşi puteau inversa ordinea firească.
Exista pesemne o memorie a rasei, cumva independentă de timp. Pentru ea, viitorul şi trecutul erau totuna. De aceea, cu mii de ani în urmă, oamenii întrezăriseră deja o imagine distorsionată a Overlorzilor, învăluită într-o ceaţă de spaimă şi teroare.
― Acum înţeleg, rosti ultimul om.
Ultimul Om! Jan se obişnuia greu cu ideea aceasta. Când plecase în spaţiu, acceptase posibilitatea unui exil etern, dar singurătatea nu-l descurajase. Pe măsură ce anii treceau, dorinţa de a vedea altă fiinţă omenească s-ar fi putut să-l copleşească, însă în prezent compania Overlorzilor îl ajuta să-şi învingă solitudinea.
Cu zece ani în urmă, mai existaseră oameni pe Pământ, dar erau supravieţuitori degeneraţi şi Jan nu pierduse nimic neîntâlnindu-i. Din motive pe care Overlorzii nu le puteau explica, însă cărora bărbatul le bănuia natura psihologică, nu se mai născuseră copii care să-i înlocuiască pe cei dispăruţi. Homo Sapiens apusese.
Poate că, pierdut într-unul din oraşele încă intacte, exista manuscrisul unui Gibbon al ultimelor zile, consemnând sfârşitul rasei umane. Dacă ar fi fost aşa, Jan nu era sigur că s-ar fi deranjat să-l citească; Rashaverak îi spusese tot ce dorise să afle.
Cei care nu se sinuciseseră, căutaseră uitarea în activităţi tot mai febrile, în sporturi violente şi riscante, puţin deosebite de nişte războaie în miniatură. Pe măsură ce populaţia se micşorase, supravieţuitorii îmbătrâniţi se strânseseră laolaltă, aidoma unei armate înfrânte, în retragere.
Ultimul act, înainte de căderea finală a cortinei, fusese poate luminat cu străfulgerări de eroism şi devotament sau întunecat de sălbăticie şi egoism. Dacă se sfârşise în disperare sau indiferenţă, Jan n-avea să afle niciodată.
Existau destule lucruri cu care să-şi ocupe timpul. Baza Overlorzilor se afla la un kilometru de o vilă părăsită şi Jan petrecu luni de zile ticsind-o cu echipament provenit din cel mai apropiat oraş, situat la vreo treizeci de kilometri depărtare. Zburase până acolo cu Rashaverak, a cărui prietenie o suspecta că nu era pe de-a întregul altruistă. Psihologul Overlord continua să studieze ultimul specimen de Homo Sapiens.
Oraşul fusese probabil evacuat înainte de sfârşit, întrucât clădirile şi numeroasele servicii publice continuau să fie funcţionale. N-ar fi fost necesară multă muncă pentru pornirea generatoarelor, astfel ca străzile pustii să mai strălucească o dată, cu iluzia vieţii. Jan cochetă puţin cu ideea respectivă, apoi o abandonă ca fiind prea morbidă. Nu dorea cu nici un preţ să se gândească la trecut.
Acum avea tot ce-i trebuia pentru restul vieţii, dar cel mai mult îşi dorea un pian electric şi anumite partituri de Bach. Niciodată nu avusese suficientă vreme pentru muzică, iar acum dorea să recupereze. Când nu cânta, asculta înregistrări ale unor simfonii şi concerte celebre, aşa încât vila nu era niciodată tăcută. Muzica devenise talismanul său împotriva singurătăţii ce avea să-l copleşească, cu siguranţă, într-o bună zi.
Adesea făcea plimbări lungi pe dealuri, reflectând la cele petrecute în lunile de când văzuse ultima oară Pământul. Cu optzeci de ani tereştri în urmă, când îşi luase rămas bun de la Sullivan, nu bănuise nici o clipă că tocmai se năştea ultima generaţie a omenirii.
Ce tânăr nesăbuit fusese! Totuşi, nu era sigur că-şi regreta acţiunea; dacă ar fi rămas pe Pământ, ar fi fost martorul acelor ultimi ani peste care acum timpul trăsese cortina. El sărise însă peste ei, ajungând în viitor, şi aflase răspunsuri la întrebări pe care nici un alt om n-avea să le pună. Curiozitatea îi era aproape satisfăcută, deşi uneori se întreba de ce mai aşteptau Overlorzii şi ce se va întâmpla atunci când răbdarea urma să le fie răsplătită.
În majoritatea timpului, cu resemnarea mulţumită ce coboară de obicei asupra omului numai spre sfârşitul unei vieţi lungi şi bogate, Jan stătea înaintea claviaturii şi umplea văzduhul cu acordurile iubitului său Bach. Poate se autoamăgea, poate era o reacţie subconştientă a creierului, dar avea impresia că asta dorise să facă dintotdeauna. Ambiţia lui secretă îndrăznise în cele din urmă să iasă la lumina conştientului.
Jan fusese întotdeauna un pianist bun… iar acum era cel mai bun pianist din lume.