Rashaverak îi comunicase vestea tânărului, însă acesta o bănuise deja. În primele ore ale dimineţii îl trezise un coşmar şi nu mai putuse adormi. Nu izbutea să-şi amintească visul, lucru foarte ciudat, deoarece era convins că orice vis poate fi reamintit dacă, imediat după trezire, te străduieşti realmente. Îşi amintea doar faptul că în vis era iarăşi băieţel, pe o câmpie imensă şi pustie, ascultând un glas tunător, vorbindu-i într-o limbă necunoscută.
Visul îl tulburase; se întrebase dacă reprezenta primul efect al singurătăţii asupra psihicului său. Ieşise din vilă, pe pajiştea neîngrijită.
O lună plină scălda peisajul într-o lumină aurie, atât de puternică, încât putea vedea perfect. Cilindrul uriaş şi strălucitor al navei lui Karellen se afla înapoia clădirilor bazei Overlorzilor, dominându-le şi reducându-le la proporţiile lor pământene. Jan privi nava, încercând să retrăiască emoţiile ce i le trezise odată. Fusese o vreme când ea era un ţel de neatins, un simbol a ceea ce nu sperase realmente să obţină. Acum nu mai însemna nimic.
Cât de liniştit era totul! Desigur, Overlorzii nu-şi încetaseră permanenta activitate, dar acum nu se zărea nici o mişcare. Putea foarte bine să fie singur pe Pământ… cum era, de altfel, dintr-un anumit punct de vedere. Privi către Lună, căutând o imagine familiară pe care să-şi odihnească gândurile.
Zărea mările binecunoscute. Străbătuse patruzeci de ani-lumină în spaţiu, totuşi nu păşise niciodată pe câmpiile acelea colbuite, aflate la mai puţin de două secunde-lumină. Pentru o clipă, se amuză căutând craterul Tycho. Când îl descoperi, rămase surprins că se afla mult mai departe decât crezuse, de linia centrală a discului. Abia atunci îşi dădu seama că lipsea ovalul întunecat al Mării Crizelor.
Faţa arătată de satelit Pământului nu era cea care privise lumea încă din zorii vieţii. Luna începuse să se rotească în jurul axei sale.
Asta însemna un singur lucru. Pe cealaltă emisferă a planetei, în teritoriul pe care-l lipsiseră atât de brusc de viaţă, ei se trezeau din transa cea lungă. Aidoma unui copil care trezindu-se, îşi întinde braţele pentru a întâmpina ziua, ei îşi exersau muşchii, jucându-se cu forţele nou descoperite…
― Ai ghicit, rosti Rashaverak. Nu mai suntem în siguranţă dacă rămânem. Poate că deocamdată ne ignoră, dar nu putem risca. Plecăm imediat ce încărcăm echipamentul, probabil peste două sau trei ore.
Ridică privirea spre cer, temându-se parcă de un alt miracol. Totul era însă liniştit. Luna îşi oprise rotaţia şi doar câţiva nori goneau purtaţi de vântul dinspre apus.
― Nu contează prea mult dacă se amuză jucându-se cu Luna, reluă Rashaverak, dar dacă vor începe şi cu Soarele? Bineînţeles, vom lăsa aparatele aici, ca să aflăm ce se întâmplă.
― Eu rămân, vorbi brusc Jan. Am văzut destul din univers. Acum mă interesează un singur lucru: soarta planetei mele.
Sub picioare, solul tremură uşor.
― Era de aşteptat, continuă pământeanul. Dacă au modificat rotaţia Lunii, momentul unghiular trebuie să se conserve, aşadar Pământul încetineşte. Nu ştiu ce mă intrigă mai mult: cum o fac, sau de ce?
― Încă se joacă, răspunse Rashaverak. Ce logică există în acţiunile unui copil? Şi, în multe feluri, entitatea în care s-a transformat rasa voastră este deocamdată un copil. Încă nu e pregătită să fuzioneze cu Overmintea. Totuşi o va face în curând şi întregul Pământ îţi va aparţine.
Nu-şi încheie fraza şi Jan o sfârşi pentru el:
―… dacă desigur Pământul va continua să existe.
― Îţi dai seama de pericol şi totuşi doreşti să rămâi?
― Da! M-am întors acasă acum cinci ani… sau şase. Orice se va întâmpla, n-am nimic de reproşat.
― Sperasem, începu Rashaverak, că vei dori să rămâi. Există ceva ce poţi face pentru noi…
Lumina Propulsiei Stelare scânteie, apoi se stinse undeva dincolo de orbita tui Marte. De-a lungul drumului aceluia, gândi Jan, călătorise şi el, singurul dintre miliardele de oameni care trăiseră şi muriseră pe Pământ. Şi nimeni n-avea să mai călătorească vreodată pe acolo.
Planeta rămăsese a lui. Tot ce avea nevoie ― toate bogăţiile râvnite vreodată de cineva ― se aflau acum la îndemâna sa, însă nu-l mai interesau. Nu-l mai înspăimânta nici singurătatea planetei pustiite, nici prezenţa aflată încă acolo, în ultimele clipe înaintea plecării în căutarea viitorului necunoscut. În dezastrul inimaginabil al acelei plecări, Jan nu se aştepta ca el şi problemele lui să poată supravieţui mult timp.
Era mai bine aşa. Făcuse tot ceea ce dorise să facă, iar continuarea unei vieţi lipsite de un ţel, pe lumea aceea pustie, ar fi însemnat un sfârşit chinuitor. Ar fi putut pleca împreună cu Overlorzii, dar la ce bun? Ştia, aşa cum nu mai ştiuse nimeni, că Administratorul spusese adevărul când declarase: «Stelele nu sunt pentru Om».
Întoarse spatele nopţii şi intră pe uşa uriaşă a bazei Overlorzilor. Mărimea ei nu-l afecta deloc: simpla imensitate nu mai avea nici o putere asupra minţii sale. Luminile roşii ardeau, alimentate de energii colosale. De cealaltă parte se aflau maşinării ale căror secrete n-avea să le afle niciodată, abandonate de Overlorzi în retragerea lor. Trecu de ele şi urcă treptele foarte înalte spre camera de comandă.
Spiritul extraterestrilor continua să domnească acolo: aparatele lor erau încă vii, îndeplinind ordinele stăpânilor care plecaseră. Ce putea el adăuga, se întrebă Jan, acelor informaţii transmise deja în spaţiu?
Se sui în scaunul uriaş, căutând o poziţie cât mai comodă. Microfonul îl aştepta; probabil că îl urmărea şi ceva echivalent unei camere TV, dar nu ştia de unde anume.
Dincolo de pupitrul cu instrumente lipsite de sens, ferestrele uriaşe priveau în noaptea înstelată către o vale, dormind sub razele lunii, şi un lanţ îndepărtat de munţi. Un râu şerpuia prin vale, sclipind pe alocuri, unde lumina izbea vreun vârtej. Totul era extraordinar de liniştit. Aşa fusese poate şi la naşterea Omului… la fel şi acum, la sfârşitul său.
Undeva, la multe milioane de kilometri depărtare, Karellen aştepta. Era curios să te gândeşti că nava Overlorzilor se îndepărta de Pământ aproape cu aceeaşi viteză ca şi semnalul ce o urma. Aproape, însă nu chiar egală. Avea să fie o cursă lungă, dar cuvintele lui Jan urmau să-l ajungă pe Administrator, achitându-şi astfel datoriile.
Câte oare fuseseră plănuite de el, se întrebă Jan, şi câte fuseseră improvizaţii extraordinare? Nu cumva, cu un secol în urmă, Karellen îl lăsase în mod deliberat să plece în spaţiu pentru a putea reveni şi juca rolul de acum? Nu, părea prea fantastic. Pământeanul era însă convins că Overlordul era implicat într-o urzeală vastă şi complicată. Chiar în timp ce servea Overmintea, el o cerceta cu toate instrumentele de care dispunea. Jan bănuia că nu doar simpla curiozitate ştiinţifică îl îndemna pe extraterestru; poate că Overlorzii visau că, într-o bună zi, aveau să evadeze din fundătura aceea, atunci când învăţaseră destule despre puterile pe care le slujeau. Părea greu de crezut că el putea, prin ceea ce urma să facă, să adauge ceva la cunoştinţele existente deja. «Povesteşte-ne ce vezi», îi spusese Rashaverak. «Imaginile văzute de tine vor fi transmise şi de aparatele noastre, însă mesajul perceput de creierul tău poate fi diferit şi ne poate dezvălui multe lucruri. « Ei bine, avea să încerce să facă tot ce putea.
― Deocamdată nimic, începu el. Acum câteva minute am văzut jetul navei voastre dispărând pe boltă. Luna a trecut de fază plină şi aproape jumătate din faţa ei cunoscută este îndreptată spre Pământ… dar cred că ştiţi deja asta.
Se opri, simţindu-se puţin stânjenit. Ceea ce făcea era ridicol, ba chiar puţin absurd. Se afla în momentul culminant al istoriei şi se comporta aidoma unui crainic radiofonic la un meci de box, sau la o cursă. Apoi înălţă din umeri şi abandonă gândul. Presupunea că banalul nu lipsise din nici un moment măreţ şi, cu siguranţă, numai el îi putea remarca prezenţa aici.
― În ultima oră am înregistrat trei cutremure slabe, continuă tânărul. Controlul lor asupra rotaţiei Pământului este extraordinar, dar nu perfect… Ştii, Karellen, o să-mi vină foarte greu să spun ceva care să nu fi fost deja transmis de aparatura voastră. Ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi sugerat la ce mă pot aştepta şi cam la ce intervale de timp au loc principalele transformări. Dacă nu se petrece nimic, voi reveni peste şase ore, aşa cum am stabilit…
Hei! Pesemne v-au aşteptat să plecaţi. Începe să se întâmple ceva. Stelele pălesc, ca şi cum bolta este acoperită foarte repede de un nor imens. De fapt, nu-i un nor. Are un fel de structură… disting o reţea neregulată de linii şi dungi, schimbându-şi permanent poziţiile. Stelele par prinse în plasa unui păianjen fantomă.
Întreaga reţea a început să strălucească, să pulseze cu lumină, parcă ar fi vie. Presupun că este vie… sau există ceva superior vieţii, aşa cum viaţa e superioară lumii anorganice?
Lumina se deplasează în alt sector al cerului… aşteaptă o clipă, până ajung la cealaltă fereastră.
Da, trebuia să fi bănuit! Spre vest, la orizont, se înalţă o coloană arzătoare, uriaşă, aidoma unui copac de foc. Este foarte departe şi cred că ştiu de unde se ridică: ei sunt, în sfârşit, pe cale de a deveni parte a Overminţii. Experimentele au luat sfârşit; abandonează ultimele rămăşiţe ale materiei.
Pe măsură ce focul se înalţă dinspre pământ, reţeaua devine mai puţin ceţoasă. Pe alocuri, pare chiar solidă, deşi stelele strălucesc slab prin ea.
Acum îmi dau seama. Nu este chiar la fel, dar ceea ce am văzut ridicându-se deasupra planetei voastre, Karellen, semăna mult cu asta. Făcea parte din Overminte? Cred că mi-aţi ascuns adevărul, ca să n-am idei preconcepute şi să fiu un observator obiectiv. Sunt curios ce vă arată aparatele. Aş compara imaginile lor cu ceea ce văd eu!
Aşa vă vorbeşte şi vouă, Karellen, în astfel de culori şi forme? Îmi amintesc display-urile din nava voastră şi desenele brăzdându-le întruna, într-un limbaj vizual pe care ochii voştri îl pot descifra.
Acum seamănă cu perdelele unei aurore boreale, dansând şi sclipind printre stele. Sunt sigur că asta este: o gigantică furtună auroreală. Întregul peisaj e luminat… e mai luminos decât ziua… roşu, auriu şi verde se urmăresc pe cer… oh, e mai presus de cuvinte, ce păcat că le pot vedea numai eu… nicicând n-am gândit asemenea culori…
Furtuna se stinge acum, dar reţeaua ceţoasă n-a dispărut. Cred că aurora a fost doar un efect secundar al energiilor eliberate acolo, la frontierele spaţiului…
O clipă: am observat altceva. Greutatea mea se micşorează. Ce-nseamnă asta? Am dat drumul unui creion… cade încet. Se întâmplă ceva cu gravitaţia… Afară e un vânt puternic, în vale zăresc copacii încovoindu-se.
Desigur; atmosfera se pierde. Lemne şi pietre se înalţă spre cer… parcă Pământul însuşi ar vrea să-i urmeze în spaţiu. A apărut un nor gigantic de praf, mânat de vijelie. Este tot mai greu să văd… poate se va limpezi şi-mi voi da seama ce se întâmplă.
Da… aşa-i mai bine! A dispărut orice obiect care putea fi urnit, iar norii de praf s-au risipit. Mă întreb cât va mai rezista clădirea? E şi mai greu de respirat… trebuie să încerc să vorbesc mai rar.
Acum pot vedea iarăşi limpede. Coloana arzătoare este tot acolo, însă se reduce, îngustându-se: arată ca pâlnia unei tornade retrăgându-se între nori. Şi… oh, e greu de descris, dar m-am simţit înconjurat de un ocean de emoţii. Nu erau bucurii sau tristeţi, ci aveau un sens de împlinire, de realizare. A fost imaginaţia mea sau a venit din exterior? Nu ştiu.
Iar acum, asta nu poate fi tot imaginaţia, simt lumea pustie. Înfiorător de pustie! Parcă aş asculta la un aparat de radio care a amuţit brusc. Cerul este iarăşi limpede: reţeaua ceţoasă a dispărut. Spre ce lume se va îndrepta, Karellen? Tu vei continua să fii acolo, slujind-o?
Curios, împrejurul meu totul a rămas neschimbat. Nu ştiu de ce, dar crezusem că…
Jan se opri. Pentru o clipă se strădui să-şi găsească cuvintele, apoi închise ochii, căutând să-şi recapete controlul. Acum nu mai putea fi vorba de teamă sau panică; avea de îndeplinit o datorie ― faţă de Om şi faţă de Karellen.
Începu să vorbească încet, parcă trezindu-se din vis:
― Clădirile din jurul meu, solul, munţii… totul e transparent… pot vedea prin ele. Pământul se dizolvă… Greutatea mea este aproape inexistentă. Ai avut dreptate: au terminat cu joaca.
Cred că mai sunt doar câteva secunde. Munţii se topesc ca nişte nori de fum. Adio, Karellen, Rashaverak ― îmi pare rău pentru voi. Deşi nu pot înţelege, am văzut ce a devenit rasa mea. Tot ceea ce am înfăptuit s-a dus acolo sus, printre stele. Poate că asta încercau să transmită vechile religii. Ele au înţeles greşit: considerau omenirea extrem de importantă, deşi suntem o rasă printre… voi ştiţi câte? Totuşi acum am devenit ceva ce voi nu veţi putea fi niciodată!
A pierit şi râul. Cu toate acestea, nici o schimbare pe cer. Abia mai pot respira. Curios cum Luna continuă să strălucească acolo sus! Mă bucur că au lăsat-o, dar va fi singură acum…
Lumină! De sub mine… din interiorul Pământului… strălucind în sus, prin piatră, prin sol, totul… e tot mai intensă, mai intensă, orbitoare…
Într-o explozie tăcută de lumină, miezul Pământului îşi eliberă energiile acumulate. Pentru scurt timp, undele gravitaţionale traversară dus şi întors Sistemul Solar, modificând foarte puţin orbitele planetare. După aceea, ceilalţi copii ai Soarelui îşi reluară potecile străvechi, aşa cum un lemnişor, plutind pe un iaz liniştit, călăreşte micile valuri create de undele apărute în urma căderii unei pietre.
Din Pământ nu mai rămăsese nimic. Ei sorbiseră ultimii atomi ai substanţei sale. Planeta îi hrănise în momentele culminante ale uluitoarei lor metamorfoze, aşa cum hrana înmagazinată într-un bob de grâu alimentează firicelul plantei ce se înalţă spre Soare.
La şase mii de milioane de kilometri dincolo de orbita lui Pluto, Karellen stătea înaintea unui ecran ce se întunecase brusc. Înregistrarea era completă, misiunea terminată; se îndrepta către lumea pe care o părăsise cu atâta timp în urmă. Era împovărat de greutatea secolelor şi de o mâhnire pe care n-o putea alunga nici o raţiune. Nu jelea Omul; tristeţea era pentru rasa lui, de-a pururi oprită de la împlinire prin forţe pe care nu le putea învinge.
Cu toate realizările sale, se gândi Karellen, cu toate că stăpânea universul fizic, seminţia lui nu era cu nimic superioară unui trib ce-şi desfăşurase întreaga existenţă pe o câmpie netedă şi colbuită. În depărtare se înălţau munţii unde dăinuia frumuseţea şi puterea, unde tunetul se rostogolea deasupra gheţarilor, iar aerul era limpede şi tăios. Acolo soarele continua să strălucească, acoperind piscurile de glorie, în vreme ce ţinutul de dedesubt era scufundat în beznă. Iar ei puteau doar să privească şi să se minuneze; nu puteau escalada niciodată înălţimile acelea.
Totuşi, Karellen ştia, aveau să încerce până în ultima clipă, aveau să-şi aştepte destinul, fără să dispere. Continuau să slujească Overmintea pentru că nu exista alternativă, dar chiar şi în aservirea aceea n-aveau să-şi piardă sufletele.
Display-ul uriaş fulgeră pentru o clipă cu o lumină rubinie, sumbră; fără un efort conştient, Overlordul citi mesajul liniilor schimbătoare. Nava părăsea graniţele Sistemului Solar; energiile ce alimentaseră Propulsia Stelară se retrăgeau rapid. Îşi încheiaseră misiunea.
Karellen ridică mâna şi imaginea se schimbă. În centrul ecranului strălucea o singură stea; de la distanţa aceea, nimeni nu putea spune dacă Soarele avusese vreodată planete, sau că una dintre ele era acum pierdută. Karellen privi mult timp peste hăul ce se lărgea rapid, în vreme ce nenumărate amintiri îi treceau prin mintea sa vastă şi întortocheată. Într-un rămas bun tăcut, îi salută pe oamenii pe care-i cunoscuse, indiferent dacă îl împiedicaseră sau îl ajutaseră în misiunea lui.
Nimeni nu îndrăzni să-l deranjeze sau să-i întrerupă gândurile; şi brusc, întoarse spatele Soarelui care se micşora.