În ultimul timp, Stormgren avea un somn agitat; curios, deoarece în scurt timp urma să părăsească pentru totdeauna grijile funcţiei sale. Slujise omenirea timp de patruzeci de ani, iar alţi cinci ani pe stăpânii ei. Puţini oameni cunoscuseră o viaţă cu atâtea ambiţii împlinite. Poate că acesta era necazul; în anii pensionării, oricâţi ar fi fost ei, nu mai avea alte ţeluri cărora să se dedice. De când murise Martha, iar copiii îşi întemeiaseră propriile familii, legăturile lui cu lumea păreau că se destrămaseră. Se putea, de asemenea, să fi început să se identifice cu Overlorzii, detaşându-se astfel de omenire.
Aceasta avea să fie o altă noapte de nesomn, cu creierul învârtindu-se mereu, precum o maşină dereglată. Ştia că n-avea nici un rost să mai încerce să doarmă, aşa încât coborî din pat. Îmbrăcă halatul şi ieşi în grădina de pe terasa apartamentului. Toţi subalternii săi aveau locuinţe mult mai luxoase, dar apartamentul acela era suficient pentru necesităţile lui Stormgren. Atinsese o poziţie unde nici avutul personal, nici ceremoniile oficiale nu mai puteau adăuga nimic.
Noaptea era caldă, aproape sufocantă, cu cerul senin, iar o Lună strălucitoare atârna jos, spre sud-vest. La zece kilometri depărtare, luminile New York-ului sclipeau pe linia orizontului.
Stormgren îşi plimbă ochii peste oraşul adormit, suind apoi înălţimile pe care numai el, dintre toţi oamenii în viaţă, le urcase. În ciuda depărtării, putea zări învelişul navei lui Karellen scânteind sub razele Lunii. Se întrebă ce făcea Administratorul în momentul acela, deoarece nu credea că Overlorzii dormeau vreodată.
Sus de tot, un meteor sclipi pe boltă. Dâra luminoasă rămase vizibilă puţin timp, apoi dispăru, lăsând numai stelele. Părea o metaforă brutală: peste o sută de ani, Karellen avea să continue să conducă omenirea către un ţel cunoscut doar lui, dar numai peste patru luni, un alt om urma să fie secretar general. Pe Stormgren nu-l afecta în mod deosebit acest lucru; ceea ce conta era puţinul timp rămas pentru a afla ce anume se ascundea înapoia ecranului întunecat.
De-abia în ultimele zile începuse să admită că taina Overlorzilor îl obseda. La început, încrederea sa în Karellen îl eliberase de îndoieli, dar acum, protestele Ligii Libertăţii începuseră să-şi facă efectul. Era adevărat: toate lozincile şi vorbăria despre înrobirea omului nu constituiau altceva decât propagandă. Puţini credeau cu adevărat în ele sau doreau o reîntoarcere la zilele de altădată. Oamenii se obişnuiseră cu conducerea discretă a lui Karellen, totuşi îi îmboldea curiozitatea să afle cine îi cârmuia. Şi nu puteau fi învinuiţi pentru asta.
Deşi cea mai cuprinzătoare, Liga Libertăţii nu era decât una dintre organizaţiile ce se împotriveau lui Karellen ― şi implicit oamenilor care cooperau cu extratereştrii. Obiecţiile şi politica acelor grupări erau extrem de variate: unele îmbrăcau o formă religioasă, pe când altele exprimau doar sentimentul inferiorităţii. (Se simţeau, pe bună dreptate, aidoma indienilor culţi din secolul nouăsprezece privind colonialismul britanic.) Străinii aduseseră Pământului pace şi prosperitate, dar cine putea şti care avea să fie preţul? Istoria nu era încurajatoare; chiar şi cele mai paşnice contacte între rase cu niveluri culturale foarte diferite duseseră, de multe ori, la dispariţia societăţii inferioare. Precum indivizii, naţiunile îşi puteau pierde entuziasmul în faţa unei încercări căreia nu-i puteau face faţă. Iar civilizaţia Overlorzilor, învăluită în mister, reprezenta încercarea cea mai teribilă la care fusese supus vreodată omul.
Se auzi un «clic» slab dinspre faxul din încăperea alăturată, care imprimase rezumatul orar trimis de ştirile Centrale. Stormgren intră în apartament şi frunzări fără chef hârtiile. Pe cealaltă emisferă a globului, Liga Libertăţii inspirase un titlu nu foarte original: «OMUL ESTE CONDUS DE MONŞTRI?», întreba ziarul şi continua: «Luând cuvântul astăzi, în cadrul unui miting la Madras, dr. C. V. Krishnan, preşedintele filialei orientale a Ligii Libertăţii, a declarat: «Explicaţia comportării Overlorzilor este foarte simplă. Aspectul lor fizic este atât de străin şi repulsiv, încât ei nu îndrăznesc să se arate omenirii, îi cer Administratorului să nege această afirmaţie!»«.
Stormgren azvârli dezgustat foaia. Chiar dacă acuzaţiile ar fi fost reale, ce importanţă avea? Ipoteza era veche, însă nu-l deranjase niciodată. Nu credea în existenţa unei forme biologice, oricât de stranii, care să nu poată fi acceptată cu timpul, ba poate chiar să fie considerată frumoasă. Importantă era mintea, nu trupul. Dacă-l putea convinge pe Karellen de asta, poate că Overlorzii şi-ar fi modificat politica. Cu siguranţă nu puteau fi nici pe jumătate atât de hidoşi pe cât îi arătau desenele şi caricaturile ce umpluseră ziarele, la scurt timp după sosirea lor!
Dorea totuşi să vadă cum aveau să se termine lucrurile. Recunoştea cu sinceritate că, principial, era o chestiune de curiozitate umană. Îl ştia pe Karellen ca fiinţă raţională, dar nu avea să fie mulţumit până când n-avea să-i descopere înfăţişarea.
În dimineaţa următoare, când Stormgren nu apăru la ora obişnuită, Pieter Van Ryberg fu surprins şi puţin îngrijorat. Deşi secretarul general obişnuia să întreprindă mai multe vizite de lucru în drum spre sediu, anunţa de obicei secretariatul. În dimineaţa respectivă, înrăutăţind şi mai mult lucrurile, sosiseră o mulţime de mesaje extrem de urgente, adresate lui Stormgren. Van Ryberg telefonă la şase-şapte ministere, încercând să-l găsească, apoi renunţă dezgustat.
Pe la amiază, începu să se alarmeze şi trimise o maşină la locuinţa lui Stormgren. Peste zece minute, tresări, auzind ţipătul unei sirene; o maşină de poliţie apăru dinspre şoseaua Roosevelt. Pesemne că agenţiile de ştiri aveau amici în maşina respectivă, deoarece, pe când Van Ryberg o privea apropiindu-se, radiourile anunţau lumii că el nu mai era adjunct, ci secretar general al Naţiunilor Unite.
Dacă ar fi avut mai puţine griji, Van Ryberg s-ar fi amuzat studiind reacţia presei faţă de dispariţia lui Stormgren. În ultima lună, ziarele din întreaga lume se împărţiseră în două facţiuni bine definite. Pe de o parte, presa occidentală aproba planurile lui Karellen de a-i face pe toţi oamenii cetăţeni ai lumii. Pe de altă parte, statele orientale se simţeau rănite în mândria lor naţională. Unele dintre ele fuseseră independente mai mult de o generaţie, iar acum se simţeau frustrate de toate realizările obţinute. Overlorzii erau criticaţi în mod unanim şi energic; după o perioadă iniţială de prudenţă extremă, presa descoperise că putea fi dură cu Karellen fără să păţească nimic. Acum excela în atacuri violente.
Cele mai multe atacuri, deşi verbale, nu reprezentau opinia maselor mari. De-a lungul frontierelor, care în curând urmau să fie desfiinţate pentru totdeauna, paza fusese dublată, dar soldaţii se priveau cu o prietenie încă nerostită. Politicienii şi generalii puteau tuna şi fulgera, însă milioanele tăcute şi răbdătoare simţeau că un capitol lung şi sângeros al istoriei avea să se încheie nu peste multă vreme.
Iar acum dispăruse Stormgren, nimeni nu ştia unde… Tumultul încetă brusc; lumea îşi dădu seama că pierduse singurul om prin care Overlorzii, din motive necunoscute, se adresaseră Pământului. Muţenia îi cuprinse pe ziarişti şi reporteri; în tăcerea lăsată se auzea doar glasul Ligii Libertăţii, proclamându-şi îngrijorată neamestecul.
Când Stormgren se trezi, era beznă. Pentru câteva clipe, fu prea somnoros ca să remarce ciudăţenia faptului. După aceea, se ridică şi se întinse către întrerupătorul de lângă pat.
Pe întuneric, mâna lui întâlni un zid rece din piatră. Încremeni, cu mintea şi trupul paralizate de surpriză. Apoi, neştiind ce să creadă, îngenunche pe pat şi porni să exploreze peretele necunoscut cu vârful degetelor.
De-abia începuse, când se auzi un «clic» şi o fâşie din beznă dispăru. Zări o siluetă, pe un fundal slab luminat, după aceea uşa se închise la loc, lăsându-l iarăşi în întuneric. Totul se petrecuse atât de repede încât nu izbutise să vadă nimic din camera în care se afla.
Peste o clipă, fu orbit de lumina puternică a unei lanterne. Raza îi poposi pe chip, îl fixă un moment, apoi coborî, luminând patul, care nu era decât o saltea simplă, aşezată pe câteva scânduri.
Din beznă se auzi un glas blând, vorbind o engleză perfectă, dar cu un accent pe care nu-l putea identifica.
― Ah, domnule secretar, mă bucur că v-aţi trezit. Sper că vă simţiţi bine…
Ceva din ultima propoziţie îi atrase atenţia lui Stormgren şi întrebările îi muriră pe buze. Privi în întuneric şi întrebă calm:
― Cât timp am fost inconştient?
― Câteva zile, chicoti interlocutorul său. Ni s-a promis că nu vor apărea efecte secundare. Îmi pare bine să văd că aşa este.
Atât pentru a câştiga timp, cât şi pentru a-şi testa reacţiile, Stormgren coborî picioarele peste marginea patului. Purta pijamaua, însă aceasta era mototolită şi părea foarte murdară. Când se mişcă, simţi o ameţeală uşoară; nu neplăcută, dar suficient pentru a se convinge că într-adevăr fusese drogat.
Se întoarse către raza lanternei.
― Unde mă aflu? rosti tăios. Wainwright ştie?
― Nu te enerva, i se răspunse din întuneric. Deocamdată n-o să discutăm despre toate astea. Cred că ţi-e destul de foame. Îmbracă-te şi să mergem la masă.
Pata luminoasă traversă camera şi, pentru prima dată, Stormgren îşi dădu seama de dimensiunile acesteia. De fapt, nu era tocmai o încăpere; pereţii păreau din stâncă goală, tăiată grosolan, înţelese că se găsea sub pământ, posibil la mare adâncime. Iar dacă fusese inconştient câteva zile, se putea afla oriunde pe glob.
Lanterna lumină un teanc de haine aşezate pe o valiză.
― Astea ar trebui să-ţi ajungă, vorbi glasul. Lenjeria constituie o problemă aici, de aceea ţi-am luat vreo două costume şi nişte cămăşi.
― Frumos din partea voastră, replică Stormgren.
― Ne pare rău de absenţa mobilierului şi a luminii electrice. Din anumite considerente, locul acesta e adecvat, dar lipsesc unele conforturi.
― Adecvat pentru ce? întrebă Stormgren îmbrăcând o cămaşă. Atingerea ţesăturii familiare îi conferi o senzaţie de siguranţă.
― Doar… adecvat, răspunse necunoscutul. Apropo, deoarece vom petrece destul timp împreună, îmi poţi spune Joe.
― În ciuda naţionalităţii, remarcă secretarul. Eşti polonez, nu-i aşa? Cred că ţi-aş putea pronunţa numele adevărat. N-ar fi mai dificil decât majoritatea numelor finlandeze.
Urmă o pauză şi raza de lumină tremură puţin.
― Ar fi trebuit să mă aştept, făcu Joe resemnat. Probabil c-ai mai avut de-a face cu chestii de astea…
― E un talent util unui om cu funcţia mea. Cred c-ai fost crescut în Statele Unite, dar n-ai părăsit Polonia până când…
― Ajunge, îl opri Joe ferm. Se pare c-ai terminat cu îmbrăcatul… mulţumesc!
Uşa se deschise şi, îndreptându-se într-acolo, Stormgren se simţi încântat de mica lui victorie. Când Joe păşi în lateral, lăsându-l să treacă, se întrebă dacă era înarmat. Mai mult ca sigur; oricum, avea tovarăşi prin apropiere.
Coridorul era slab iluminat cu lămpi de gaz dispuse din loc în loc şi, pentru prima dată, Stormgren îl putu distinge pe Joe. Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, având probabil peste o sută de kilograme. Totul părea imens la el, începând cu hainele cazone, care puteau proveni de la cel puţin şase forţe armate, şi până la inelul cu sigiliu de pe mâna stângă. Un individ cu dimensiunile lui n-avea pesemne nevoie de armă. Nu va fi dificil de dat în urmărire, îşi spuse Stormgren, dacă avea să scape de aici. Totuşi îl descuraja puţin faptul că şi Joe era probabil perfect conştient de acest lucru.
Pereţii din jurul lor, deşi betonaţi pe unele porţiuni, erau cel mai adesea stâncă goală. Secretarul bănui că se găsea într-o mină părăsită şi se gândi la alte câteva temniţe mai eficiente. Până atunci, posibilitatea răpirii sale nu-l neliniştise prea mult. Crezuse că, orice s-ar fi întâmplat, uriaşele resurse ale Overlorzilor aveau să-l găsească şi să-l elibereze. Acum nu mai era la fel de sigur. Trecuseră deja câteva zile… şi nu se întâmplase nimic. Poate că şi puterea lui Karellen avea limitele ei, iar dacă într-adevăr era îngropat în vreun continent îndepărtat, toată ştiinţa Overlorzilor nu-l mai putea descoperi.
În jurul mesei din încăperea slab iluminată se aflau alţi doi bărbaţi. La apariţia lui Stormgren, ridicară ochii cu interes, chiar cu puţin respect. Unul îi întinse un platou cu sandvişuri. Deşi se simţea extrem de flămând, ar fi preferat o masă mai rafinată, însă era limpede că nici temnicerii lui nu mâncaseră mai bine.
În timp ce mesteca, îi studie pe cei trei. Joe constituia de departe personajul cel mai interesant, şi nu numai datorită aspectului fizic. Ceilalţi doi, în mod vădit ajutoarele lui, erau indivizi şterşi, a căror origine, Stormgren ar fi putut-o deduce dacă i-ar fi auzit vorbind.
Îi turnară vin într-un pahar nu prea curat, şi bău. Simţindu-se mai întremat, se întoarse către polonezul uriaş:
― Bun…, rosti el. Poate că acum îmi veţi spune despre ce-i vorba şi ce vreţi să obţineţi prin asta…
Joe îşi drese glasul, apoi vorbi:
― Aş vrea să lămurim un lucru. N-avem nici o legătură cu Wainwright. Va fi la fel de surprins ca şi toţi ceilalţi.
Stormgren se aşteptase la aşa ceva, deşi se întreba de ce Joe dorea să-i confirme suspiciunile. Bănuise de mult timp existenţa unei mişcări extremiste în sânul Ligii Libertăţii.
― Ca simplă curiozitate, întrebă el, cum m-aţi răpit?
Nu crezuse că avea să i se răspundă şi rămase oarecum surprins de promptitudinea, ba chiar nerăbdarea celuilalt de a-i explica.
― A semănat mai degrabă cu un film poliţist, începu încântat Joe. Nu eram siguri dacă nu eşti supravegheat de Karellen, aşa încât am folosit nişte precauţii deosebite. Te-am adormit cu gaz introdus prin instalaţia de climatizare… asta a fost uşor. După aceea, te-am transportat într-o maşină. Nici o greutate. Pot spune că astea n-au fost făcute de oamenii noştri. Am angajat… ăăă… nişte profesionişti. Karellen poate că i-a descoperit, de fapt nu cred că i-a fost greu, dar l-am tras pe sfoară. După ce a părăsit locuinţa ta, automobilul a intrat într-un tunel rutier, la mai puţin de o mie de kilometri de New York. A ieşit prin partea opusă, purtând un bărbat drogat, foarte asemănător ţie. După un timp, un camion mare, încărcat cu lăzi din metal, a ieşit în direcţia opusă şi s-a îndreptat spre un aeroport unde lăzile au fost încărcate într-un avion, cu acte absolut legale. Sunt convins că proprietarii lăzilor ar fi îngroziţi dacă ar afla ce utilizare au avut.
Între timp, primul automobil a urmat o rută ocolită spre graniţa canadiană. Poate Karellen a pus deja mâna pe el… nu ştiu şi nici nu-mi pasă. După câte vezi ― sper să-mi apreciezi sinceritatea ― tot planul nostru se bazează pe o singură ipoteză. Suntem aproape siguri că Administratorul poate să vadă şi să audă orice se petrece pe suprafaţa Pământului dar, dacă nu foloseşte vrăji, nu poate vedea sub pământ. De aceea, nu va afla despre transferul din tunel sau, cel puţin, va afla prea târziu. Evident, ne-am asumat nişte riscuri, însă mai existau una sau două variante sigure, pe care nu vreau să le amintesc. S-ar putea să mai avem nevoie de ele.
Joe relatase acţiunea cu atâta satisfacţie încât Stormgren nu-şi putu stăpâni un zâmbet. În acelaşi timp, se simţea îngrijorat. Planul fusese ingenios şi era posibil să-l fi înşelat pe Karellen. Stormgren nu ştia nici măcar dacă Overlorzii îi supravegheau locuinţa. Nici Joe nu părea sigur. Poate de aceea fusese atât de deschis: testase reacţiile prizonierului său… Bine… indiferent de starea lui reală, trebuia să se arate încrezător.
― Sunteţi nişte proşti, rosti el dispreţuitor, crezând că-i puteţi păcăli atât de uşor pe Overlorzi. De fapt, ce vreţi să obţineţi?
Joe îi oferi o ţigară, pe care Stormgren o refuză, apoi îşi aprinse una şi se aşeză pe marginea mesei. Se auzi un scârţâit ameninţător şi bărbatul se ridică repede.
― Motivele noastre, începu polonezul, ar trebui să fie evidente. Am considerat că discuţiile sunt inutile şi trebuie recurs la alte măsuri. Au existat şi până acum mişcări ilegale şi, cu toate resursele lui, Karellen va afla că n-o să-i fie uşor cu noi… Trebuie să luptăm pentru independenţă. Nu mă-nţelege greşit… Nu va fi nimic violent, cel puţin la început, dar Overlorzii sunt nevoiţi să folosească intermediari umani, iar noi le putem face viaţa destul de grea.
Începând cu mine, gândi Stormgren. Se întrebă dacă Joe îi oferise mai mult decât un fragment al întregii istorii. Chiar credeau că metodele acelea gangstereşti îl puteau influenţa câtuşi de puţin pe Karellen? Pe de altă parte, era adevărat că o mişcare de rezistenţă bine organizată putea pricinui destule neplăceri. Joe pusese degetul pe un punct vulnerabil al politicii Overlorzilor. În ultimă instanţă, ordinele acestora se transmiteau prin intermediari umani. Dacă aceştia erau terorizaţi, întregul sistem se putea prăbuşi. Era doar o posibilitate, deoarece Stormgren rămânea încrezător: Karellen avea să găsească o soluţie.
― Şi ce doriţi să faceţi cu mine? întrebă el într-un târziu. Sunt ostatic, sau ce…?
― Nu te îngrijora, te vom trata cu toată grija. Aşteptăm oaspeţi peste câteva zile. Până atunci, te vom întreţine cât putem mai bine.
Adăugă câteva fraze în poloneză şi unul dintre bărbaţi scoase un pachet nou de cărţi de joc.
― Le-am adus special pentru tine, explică Joe. Am citit ieri în Time că ai fost un bun jucător de pocher. Brusc, vocea îi deveni gravă: Sper că ai destui bani în portofel. Nu ţi l-am scotocit. La urma urmei, nu putem accepta cecuri…
Destul de surprins, Stormgren îşi privi fix temnicerii. Apoi, pe măsură ce sesiza umorul situaţiei, simţi brusc că toate grijile şi necazurile funcţiei i se ridicaseră de pe umeri. De acum încolo, era treaba lui Van Ryberg… Indiferent ce s-ar fi întâmplat, el nu putea interveni absolut cu nimic, iar acum cei trei erau nerăbdători să joace pocher.
Lăsă capul pe spate şi râse aşa cum nu mai făcuse de ani de zile.
Nu exista nici o îndoială, se gândi Van Ryberg. Wainwright spunea adevărul. Poate că avea unele bănuieli personale, însă nu ştia cine îl răpise pe Stormgren. Nici nu era de acord cu acţiunea respectivă. Van Ryberg presupunea că, de un timp, extremiştii din Liga Libertăţii exercitau presiuni asupra lui Wainwright pentru a-l determina să adopte o politică mai activă. Acum luaseră acţiunea pe cont propriu.
Răpirea fusese perfect organizată, nu mai exista nici o îndoială. Stormgren se putea afla oriunde pe Pământ şi erau puţine speranţe că-l puteau găsi. Totuşi ceva trebuia făcut, hotărî Van Ryberg, şi cât mai repede. În ciuda deselor lui ironii, adevăratele sale sentimente faţă de Karellen purtau amprenta unui respect copleşitor. Gândul apropierii de Administrator îl umplea de groază, însă n-avea de ales.
Departamentul Comunicaţiilor ocupa ultimul etaj al clădirii. Şiruri de faxuri, unele tăcute, altele ţăcănind preocupate, se întindeau cât vedeai cu ochii. Prin ele curgeau şuvoaie nesfârşite de statistici: cifre de producţie, recensăminte şi toate datele sistemului economic mondial. Undeva sus, în nava lui Karellen, trebuia să se afle echivalentul acelei încăperi uriaşe şi Van Ryberg se întrebă înfiorat cum arătau formele care se deplasau de colo până colo, strângând mesajele trimise Overlorzilor de pe Pământ.
Acum însă nu-l interesau maşinile şi treburile de rutină îndeplinite de acestea. Se îndreptă către odăiţa unde avusese acces numai Stormgren. La indicaţiile lui Van Ryberg, uşa fusese forţată, iar şeful Departamentului îl aştepta acolo.
― Este un telex obişnuit, cu taste ca la maşinile de scris, îi explică acesta. Există şi un fax, dacă doriţi să trimiteţi fotografii sau tabele cu date, dar spuneaţi că nu va fi nevoie de aşa ceva.
Fostul adjunct încuviinţă absent.
― Asta-i tot. Mulţumesc. Nu cred să întârzii prea mult. După aceea, adăugă el, încuiaţi şi aduceţi-mi cheile.
Aşteptă până când bărbatul plecă, apoi se aşeză în faţa telexului. Ştia că aparatul era utilizat rareori, deoarece toate problemele se rezolvau la întâlnirile săptămânale dintre Karellen şi Stormgren. Telexul constituia un fel de legătură de urgenţă, aşa încât bănuia un răspuns prompt.
După o clipă de ezitare, începu să bată mesajul cu degete stângace. Maşina bâzâi încetişor şi cuvintele sclipiră câteva secunde pe ecranul negru. După aceea se rezemă de speteaza scaunului şi aşteptă.
Peste nici un minut, telexul bâzâi iarăşi. Nu pentru întâia oară, Van Ryberg se întrebă dacă Administratorul dormea vreodată.
Mesajul era pe cât de scurt, pe atât de nefolositor.
NU DEŢINEM NICI O INFORMAŢIE. LAS TOTUL ÎN SEAMA TA. K.
Plin de amărăciune şi lipsit de orice bucurie, Van Ryberg îşi dădu seama câtă măreţie i se aruncase în spate.
În ultimele trei zile, Stormgren îşi analizase cu atenţie temnicerii. Joe era cel cu adevărat important, ceilalţi fiind nonentităţi, pleavă adunată în jurul oricărei mişcări clandestine. Pentru ei idealurile Ligii Libertăţii nu însemnau mare lucru; unicul lor ţel îl reprezenta o viaţă cu cât mai puţină muncă.
Joe avea o individualitate mult mai complexă, deşi uneori îi amintea lui Stormgren de un copil supradezvoltat. Interminabilele lor jocuri de pocher erau punctate cu dispute politice înfocate şi, în curând, secretarul general înţelese că uriaşul polonez nu se gândise niciodată în mod serios la cauzele pentru care lupta. Sentimentele şi un conservatorism extrem îi întunecau aprecierile. Îndelungata luptă pentru independenţa ţării sale îl condiţionase atât de complet încât continua să trăiască în trecut. Era un supravieţuitor boem, unul dintre cei care nu înţelegeau viaţa ordonată. După dispariţia celor asemenea lui, dacă aveau să dispară vreodată, lumea ar fi devenit un loc mult mai sigur, dar mai puţin interesant.
Stormgren se convinsese: Administratorul nu reuşise să-l descopere, încercase o cacealma, însă răpitorii lui nu căzuseră în plasă. Era sigur că-l ţineau acolo pentru a vedea reacţia lui Karellen, iar acum, deoarece nu se întâmplase nimic, puteau să-şi urmeze planurile.
De aceea, nu fu surprins când, după câteva zile, Joe îi anunţă vizita unor persoane din «afară». De la o vreme, cei trei manifestaseră o nervozitate crescătoare şi Stormgren bănuise că liderii mişcării, văzând că totul era liniştit, veneau să-l ia.
Aşteptau, adunaţi deja în jurul mesei, când Joe îl pofti în cameră. Stormgren observă amuzat că polonezul purta ostentativ un pistol uriaş, pe care-l vedea pentru întâia dată. Ceilalţi doi paznici dispăruseră şi chiar Joe părea reţinut. Secretarul îşi dădu imediat seama că se găsea în faţa unor oameni de alt calibru, iar grupul dinaintea lui îi amintea un tablou, văzut cu mult timp în urmă, al lui Lenin şi tovarăşilor săi în primele zile ale revoluţiei ruse. Deţineau aceeaşi forţă intelectuală, hotărâre fermă şi duritate. Joe şi oamenii lui erau inofensivi; aceşti şase bărbaţi constituiau adevăratele creiere ale organizaţiei.
Înclinând scurt din cap, Stormgren se îndreptă spre singurul scaun liber, încercând să pară stăpân pe sine. Pe când se apropia, bărbatul cel mai vârstnic, aflat de cealaltă parte a mesei, se aplecă înainte şi-l fixă cu ochi cenuşii, pătrunzători. Stormgren se simţi stânjenit şi vorbi primul ― un lucru pe care nu-l dorise.
― Presupun că doriţi să discutăm condiţiile. La cât aţi fixat răscumpărarea?
Observă că undeva în spate cineva stenografia convorbirea. Bărbatul îi răspunse cu un accent galez, muzical.
― O puteţi considera şi aşa, domnule secretar general. Dar ne interesează informaţiile, nu banii.
Deci asta era, se gândi Stormgren. Îl considerau prizonier de război, iar acum urma interogatoriul.
― Ne cunoaşteţi motivaţiile, continuă celălalt cu glasul lui moale. Dacă doriţi, ne puteţi denumi «mişcare de rezistenţă». Considerăm că, mai devreme sau mai târziu, Pământul va trebui să lupte pentru independenţă, dar ne dăm seama că lupta aceasta se poate purta numai prin metode indirecte, cum sunt sabotajul şi răzvrătirea. V-am răpit, pe de o parte ca să-i demonstrăm lui Karellen că privim lucrurile în mod serios şi suntem bine organizaţi, dar în special pentru că sunteţi singurul individ care ne poate spune ceva despre Overlorzi. Sunteţi un om rezonabil, domnule Stormgren. Cooperaţi cu noi şi veţi fi liber.
― Mai exact, ce doriţi să aflaţi? întrebă precaut Stormgren. Ochii aceia extraordinari păreau că-i scotocesc mintea; nu mai întâlnise niciodată aşa ceva. După aceea, glasul muzical îi răspunse:
― Ştiţi cine sau ce sunt Overlorzii în realitate?
― Credeţi-mă, zâmbi secretarul, sunt la fel de curios ca şi voi.
― Atunci ne veţi răspunde la întrebări?
― Nu promit, dar o să încerc.
Joe se mişcă uşurat şi ceilalţi se aplecară înainte.
― Ne-am format o idee generală, continuă galezul, despre circumstanţele în care vă întâlniţi cu Karellen. Dar poate că ni le puteţi descrie… fără să uitaţi nimic important!
Nimic rău în asta, îşi spuse Stormgren. O făcuse de multe ori până atunci şi avea să lase impresia cooperării. În jurul lui se aflau minţi agere, care puteau descoperi ceva nou. Le convenea orice informaţie deţinută de el, atâta vreme cât le-o împărtăşea. Nu credea nici o clipă că-l putea afecta în vreun fel pe Karellen.
Se căută în buzunare şi scoase un creion şi un plic vechi. Desenând rapid, începu să vorbească:
― Ştiţi desigur că până la nava lui Karellen sunt transportat de o navetă lipsită de elemente evidente de propulsie. Pătrunde în navă… sunt convins că aţi văzut filmările prin transfocator ale acestui moment. Uşa, dacă vreţi s-o numiţi aşa, se deschide şi intru într-o încăpere mică, cu o masă, un scaun şi un ecran… dispuse astfel…
Împinse planul spre bătrânul galez, însă ochii cei stranii nu se aplecară către hârtie. Continuau să fie fixaţi pe chipul lui Stormgren şi, privindu-i, ceva păru că se schimbă în profunzimea lor. Brusc, încăperea deveni tăcută, dar înapoia lui îl auzi pe Joe ţinându-şi răsuflarea.
Zăpăcit şi nedumerit, Stormgren se uită spre ceilalţi şi înţelese. Mototoli plicul şi-l azvârli pe jos.
Acum ştia de ce ochii aceia cenuşii i se păruseră atât de ciudaţi. Bărbatul dinaintea lui era orb.
Van Ryberg nu încercă să-l mai contacteze pe Karellen. Cele mai multe probleme: transferul de informaţii statistice, rezumatele presei mondiale şi toate celelalte continuaseră în mod automat. La Paris, consilierii juridici continuau să se lupte cu Constituţia Mondială, dar deocamdată chestiunile respective nu-l priveau pe el. Administratorul dorea rezoluţia finală peste două săptămâni; dacă nu era gata până atunci, Karellen avea să acţioneze aşa cum credea el de cuviinţă.
Şi în continuare, nici o veste despre Stormgren…
Tocmai dicta o listă, când telefonul pentru urgenţe începu să sune. Ridică receptorul şi ascultă stupefiat, apoi îl azvârli şi se repezi la fereastră. De pe străzi se înălţau strigăte de uimire, iar traficul se oprise.
Era adevărat: nava lui Karellen, simbolul imuabil al Overlorzilor, nu se mai zărea pe cer. Îşi încordă privirea, însă n-o găsi. După aceea, brusc, i se păru că se lăsase noaptea. Coborând dinspre nord, cu carena neagră ca un nor de furtună, uriaşa navă trecea deasupra zgârie-norilor New York-ului. Involuntar, Van Ryberg strânse umerii înaintea gigantului. Ştiuse dintotdeauna cât de imense erau vehiculele extratereştrilor, totuşi una era să le vezi departe în spaţiu şi alta să-ţi treacă deasupra capului, precum nişte nori duşi de diavol.
O urmări în bezna eclipsei parţiale, până dispăru spre sud. Nu se auzea nici un sunet, nici măcar vârtejul aerului, şi Van Ryberg îşi dădu seama că nava trecuse la mai puţin de un kilometru deasupra. Apoi clădirea se scutură, izbită de unda de şoc, iar undeva se auzi zăngănitul geamurilor sparte.
Înapoia lui, în încăpere, telefoanele începură să sune toate odată, dar Van Ryberg nu se clinti. Rămase rezemat de pervazul ferestrei, privind către sud, paralizat de prezenţa unei puteri fără limite.
În vreme ce vorbea, Stormgren avea impresia că mintea îi opera simultan pe două planuri. Pe de o parte încerca să-şi sfideze răpitorii, însă pe de altă parte spera că-l vor putea ajuta să afle secretul lui Karellen. Era un joc periculos care, în mod surprinzător, îl aţâţa.
Galezul orb condusese aproape permanent interogatoriul. Era fascinant să urmăreşti inteligenţa aceea, încercând una după alta variantele, probând şi respingând ipotezele abandonate de Stormgren însuşi, de multă vreme. În cele din urmă, se lăsă pe spate, suspinând.
― N-ajungem nicăieri, spuse el resemnat. Avem nevoie de mai multe fapte şi asta înseamnă acţiune, nu argumentaţie.
Ochii fără privire păreau că-l fixează gânditori pe Stormgren. O clipă bătu darabana, nervos, pe masă; primul semn de nesiguranţă observat la el. După aceea, continuă:
― Sunt surprins, domnule secretar, că n-aţi încercat niciodată să aflaţi mai multe despre Overlorzi…
― Şi ce sugeraţi? întrebă Stormgren cu răceală, căutând să-şi ascundă interesul. V-am spus: în camera unde au loc discuţiile cu Karellen există o singură uşă, iar aceea duce înapoi pe Pământ.
― Poate că există instrumente care ne-ar putea lămuri, observă galezul. Nu sunt om de ştiinţă, dar putem analiza posibilitatea respectivă. Dacă vă eliberăm, ne puteţi ajuta în acest sens?
― O dată şi pentru totdeauna, rosti Stormgren furios, lăsaţi-mă să-mi explic limpede poziţia! Karellen se zbate pentru o lume unită şi nu voi face nimic ca să-i ajut duşmanii. Nu-i cunosc planurile finale, dar cred că sunt bune!
― Ce dovezi avem noi?
― Toate acţiunile întreprinse de la apariţia navelor! Spuneţi-mi un singur fapt care, în ultimă instanţă, n-a constituit un beneficiu pentru omenire.
Secretarul general se opri o clipă, parcurgând rapid în minte evenimentele ultimilor ani, apoi zâmbi.
― Dacă doriţi o singură dovadă a… să-i zicem, bunăvoinţei Overlorzilor, amintiţi-vă de dispoziţia referitoare la cruzimea faţă de animale, anunţată la o lună după sosirea lor. Dacă aş fi avut vreo îndoială faţă de Karellen, restricţia aceea mi-ar fi înlăturat-o, deşi mi-a provocat mai multe necazuri decât oricare altă măsură întreprinsă de atunci.
Nu-i o exagerare, se gândi el. Episodul fusese extraordinar; prima revelaţie a repulsiei Overlorzilor faţă de cruzime. Aceasta, împreună cu dreptatea şi ordinea păreau sentimentele dominante ale vieţii lor ― judecându-i după acţiunile întreprinse.
Ocazia respectivă fusese de altfel şi singura în care Karellen se arătase mânios, cel puţin în aparenţă. «Vă puteţi omorî între voi, dacă doriţi», spusese mesajul, «aceasta vă priveşte pe voi şi legile voastre. Dar dacă ucideţi animalele cu care împărţiţi lumea, exceptând cazurile de procurare a hranei şi autoapărare, atunci deveniţi răspunzători în faţa mea.»
Nimeni nu cunoştea precis limitele restricţiei, sau ce avea să facă Administratorul ca s-o întărească. N-a fost nevoie de o prea îndelungată aşteptare…
Când matadorii şi asistenţii lor îşi făcură intrarea, Plaza de Toros era arhiplină. Totul părea normal; soarele sclipea pe costumele tradiţionale, iar mulţimea îşi ovaţiona favoriţii, aşa cum o făcuse de sute de ori până atunci. Totuşi, din loc în loc, chipuri neliniştite priveau cerul şi forma argintie şi tăcută, aflată la peste cincizeci de kilometri deasupra Madridului.
Picadorii îşi ocupară locurile şi taurul intră pufnind în arenă. Caii slăbănogi, cu nările dilatate de spaimă, avansară, îndemnaţi de călăreţi. Prima suliţă sclipi, lovi şi în momentul acela se înălţă un sunet, niciodată auzit pe Pământ până atunci.
Fusese strigătul a zece mii de oameni, simţind durerea aceleiaşi răni, zece mii de oameni care, revenindu-şi din şoc, se descoperiră nevătămaţi. Fusese însă şi sfârşitul luptei, precum şi al tuturor luptelor cu tauri, deoarece vestea se răspândise rapid. Ar merita amintit că afficionados fuseseră atât de zguduiţi încât numai unul din zece solicită banii înapoi, iar Daily Mirror din Londra agravă situaţia, sugerând spaniolilor să adopte crichetul drept nou sport naţional.
― Poate că ai dreptate, replică bătrânul galez. Poate că motivaţia Overlorzilor este corectă după normele lor, care, uneori, coincid cu ale noastre. Rămân totuşi nişte intruşi. Noi nu le-am cerut să vină aici şi să ne răstoarne lumea, să distrugă idealuri ― da, şi naţiuni ― pe care generaţii întregi au luptat să le apere.
― Eu provin dintr-o naţiune mică, nevoită să lupte pentru libertate, izbucni Stormgren. Cu toate astea, sunt de partea lui Karellen. Îl puteţi sâcâi, puteţi chiar întârzia realizarea aspiraţiilor lui, dar în cele din urmă toate astea nu vor însemna nimic. Fără îndoială, sunteţi sinceri în spusele voastre. Vă înţeleg teama că tradiţiile şi culturile statelor mici vor fi copleşite în momentul realizării unui stat mondial. Totuşi greşiţi, n-are rost să ne agăţăm de trecut. Chiar înainte de sosirea Overlorzilor, statul, ca suveran, murea. Overlorzii i-au grăbit sfârşitul. Acum, nimeni nu-l mai poate salva şi nici nu trebuie să încerce.
Nici un răspuns. Bărbatul din faţa lui nu se clinti. Stătea cu gura întredeschisă, cu ochii lipsiţi de viaţă şi nemişcaţi. În jurul lui, ceilalţi erau la fel: nemişcaţi, împietriţi în atitudini ciudate. Cu un icnet de spaimă, Stormgren se ridică în picioare şi se retrase către uşă. Tăcerea fu brusc întreruptă:
― A fost un discurs frumos, Rikki, mulţumesc! Acum cred că putem pleca.
Stormgren se răsuci pe călcâie şi privi în coridorul întunecos. Acolo, plutind la nivelul ochilor, se afla un glob mic ― fără îndoială, sursa forţelor misterioase puse în mişcare de Overlorzi. Nu putea fi sigur, dar i se păru că aude un bâzâit slab, asemănător cu al unui stup de albine.
― Karellen! Slavă Domnului! Ce s-a întâmplat aici?
― Fii fără grijă, n-au păţit nimic. Îi poţi spune paralizie, însă este ceva mult mai subtil. Pur şi simplu, ei trăiesc de câteva mii de ori mai încet decât normal. Nu vor şti niciodată ce s-a întâmplat.
― Îi laşi aici până vine poliţia?
― Nu. Am o idee mai bună. Îi las să plece.
În mod surprinzător, Stormgren se simţi uşurat. Privi pentru ultima oară încăperea strâmtă şi bărbaţii încremeniţi. Joe stătea într-un picior, privind în gol. Brusc, secretarul general izbucni în râs şi se scotoci prin buzunare.
― Mulţumesc pentru ospitalitate, Joe, vorbi el. Cred c-o să-ţi las o amintire.
Căută printre bucăţelele de hârtie până găsi cifrele dorite. Apoi, pe o foaie relativ curată, scrise cu atenţie:
BANCA MANHATTAN
Plătiţi lui Joe suma de o sută treizeci şi cinci de dolari şi cincizeci de cenţi (135, 50 $)
R. Stormgren
Când lăsă peticul de hârtie lângă polonez, vocea lui Karellen întrebă:
― Ce faci acolo?
― Noi, Stormgrenii, ne plătim întotdeauna datoriile. Ceilalţi doi trişau, dar Joe a jucat cinstit. Cel puţin, nu l-am prins niciodată trişând.
Se simţea vesel şi aproape cu patruzeci de ani mai tânăr. Se îndreptă spre uşă, iar globul metalic se deplasă lateral, lăsându-l să treacă. Bănui că era un fel de robot; asta explica modul cum izbutise Karellen să-l descopere sub straturile de piatră şi pământ.
― Mergi drept înainte o sută de metri, răsună glasul Administratorului. Apoi ia-o la stânga.
Se repezi înainte, deşi ştia că n-avea de ce se grăbi. Globul rămase plutind pe coridor, acoperindu-i probabil retragerea.
După un minut, găsi altă sferă, aşteptându-l într-o nişă a coridorului.
― Ai de mers o jumătate de kilometru, i se adresă vocea. Ţine-o mereu la stânga, până ne întâlnim din nou.
Pe drumul spre ieşire, mai întâlni şase sfere. La început, se întrebă dacă nu cumva robotul i-o lua înainte pe alt drum; după aceea, înţelese că era un lanţ, asigurând un circuit complet până în adâncurile minei. La intrare, un grup de paznici alcătuiau o compoziţie statuară, supravegheaţi de alt glob. La câţiva metri mai departe, se afla naveta cu care Stormgren călătorea întotdeauna la Karellen.
Se opri pentru un moment, clipind din ochi în lumina soarelui. Apoi zări ruinele instalaţiilor miniere din jurul său şi, mai departe, o linie ferată coborând panta. După câţiva kilometri, o pădure deasă acoperea poalele muntelui, iar hăt în depărtare se întrezărea sclipirea unui lac întins. Bănui că se găsea undeva prin America de Sud, cu toate că-i venea greu să explice de ce anume încerca senzaţia respectivă.
Suind în navetă, Stormgren privi pentru ultima dată intrarea minei şi oamenii încremeniţi în jurul ei. După aceea, uşa se închise înapoia lui şi, cu un suspin de uşurare, bărbatul se lăsă pe spate în scaunul familiar.
Tăcu un timp, până îşi recăpătă suflarea, după care rosti:
― Ei bine?
― Îmi pare rău că nu te-am putut elibera mai devreme. Dar îţi dai seama cât era de important să aşteptăm până se strângeau toţi şefii…
― Vrei să spui, izbucni Stormgren, că ai ştiut tot timpul unde mă găsesc? Dacă aş fi…
― Nu te pripi, făcu Karellen, lasă-mă să termin de explicat.
― Bine, încuviinţă Stormgren sumbru. Ascult… Începuse să-şi dea seama că fusese o simplă momeală într-o capcană extrem de rafinată.
― De mai multă vreme ai asupra ta un… să-i zicem «spion», începu Karellen. Deşi recenţii tăi amici au presupus în mod corect că nu-i pot urma sub pământ, totuşi te-am putut supraveghea până au coborât în mină. Transferul din tunel a fost ingenios, dar când primul automobil n-a mai emis semnalul de locaţie, planul lor s-a năruit şi te-am găsit imediat. După aceea, a fost doar o chestiune de răbdare. Ştiam că atunci când vor fi convinşi că te-am pierdut, liderii lor vor veni aici şi voi putea să-i prind pe toţi.
― Totuşi i-ai lăsat să plece!
― Până azi, reluă Administratorul, nu ştiam cine dintre cele două miliarde şi jumătate de locuitori ai acestei planete sunt adevăraţii conducători ai mişcării. Acum când îi cunosc, îi pot urmări oriunde pe Pământ şi, dacă doresc, le pot vedea fiecare mişcare. Este mai bine decât dacă ar fi fost arestaţi. Orice acţiune duce la trădarea tovarăşilor lor… Sunt realmente neutralizaţi şi ei ştiu asta. Eliberarea ta le va părea inexplicabilă, deoarece ai dispărut pur şi simplu din faţa lor.
Râsul lui sonor umplu încăperea micuţă.
― Toată afacerea a fost o comedie, însă a avut un scop serios. Nu mă refer la vârfurile organizaţiei, ci la efectul moral asupra altor grupuri similare.
Stormgren rămase tăcut. Nu era complet mulţumit, dar înţelegea punctul de vedere al lui Karellen şi-i trecuse o parte din mânie.
― Păcat că se întâmplă aşa ceva în ultimele săptămâni ale mandatului meu, rosti el în cele din urmă, însă de azi îmi instalez o gardă permanentă în jurul locuinţei. Data viitoare pot să-l răpească pe Pieter… Apropo, cum s-a descurcat?
― L-am urmărit cu atenţie în ultima săptămână şi în mod deliberat am evitat să-l ajut. În general s-a descurcat foarte bine, totuşi nu este omul care să-ţi ia locul…
― Mai bine pentru el, spuse secretarul puţin mâhnit. Încă ceva… ai primit vreun răspuns de la superiorii tăi, referitor la desconspirarea secretului vostru? M-am convins acum că problema reprezintă atuul principal al celor care vi se împotrivesc. Mi-au spus-o iarăşi şi iarăşi: «Nu ne putem încrede în Overlorzi până nu-i vedem. «
Karellen suspină.
― Nu. Nimic până acum. Ştiu însă care va fi răspunsul…
Stormgren nu mai insistă. Altădată ar fi încercat, dar acum, pentru întâia oară, în minte începea să i se contureze ideea vagă a unui plan. Îşi aminti cuvintele galezului. Da, poate că existau instrumente…
Ceea ce refuzase să facă sub constrângere, avea să încerce din proprie voinţă.