Stormgren n-ar fi crezut niciodată, chiar cu numai câteva zile în urmă, că avea să ia în serios planurile actuale. Probabil că răpirea, care privită retrospectiv semănase cu o dramoletă de mâna a treia, era în mare parte răspunzătoare de aceste planuri. Pentru prima dată în viaţă fusese expus unei acţiuni fizice violente ― diferită de confruntările verbale din sala de conferinţe. Fie că microbul îi pătrunsese în sânge, fie că senilitatea se apropia mai repede decât crezuse.
Simpla curiozitate constituia o motivaţie puternică; la fel şi dorinţa de a se răzbuna pentru farsa jucată. Acum era foarte clar: Karellen îl folosise drept momeală şi, chiar dacă scopul scuză mijloacele, nu-l putea ierta imediat pe Administrator.
Pierre Duval nu păru surprins când Stormgren intră neanunţat în biroul său. Erau prieteni şi nu reprezenta ceva neobişnuit ca secretarul general să-l viziteze pe şeful Biroului ştiinţific. Cu siguranţă, lui Karellen nu i s-ar fi părut nimic anormal dacă, întâmplător, aparatele lui de observaţie ar fi fost îndreptate asupra acelei încăperi.
Cei doi bărbaţi discutară despre afaceri şi bârfe politice, apoi, ezitând, Stormgren abordă subiectul dorit. În timp ce-l asculta, bătrânul francez se lăsă pe spate în scaun, ridicând sprâncenele încet, milimetru cu milimetru. O dată sau de două ori fu gata să spună ceva, dar se răzgândi de fiecare dată.
Când Stormgren termină, savantul privi nervos în jur.
― Crezi că ascultă? întrebă el.
― Nu ştiu dacă poate… Am asupra mea un «spion» ― aşa-i spune el ― pentru protecţie, dar care nu funcţionează sub pământ. Acesta-i unul din motivele pentru care am venit aici, în vizuinele tale. Sunt izolate împotriva oricăror forme de radiaţie, nu-i aşa? Karellen nu este un vrăjitor. Ştie unde mă găsesc, însă numai atât.
― Sper să ai dreptate. Lăsând asta la o parte, n-o să ai neplăceri când va descoperi ce vrei să faci? Pentru că va afla… ştii şi tu…
― Îmi asum riscul. În plus, mă înţeleg bine cu el.
Fizicianul privea în gol, jucându-se cu creionul.
― Pare o problemă drăguţă, rosti el simplu. Îmi place.
Scotoci într-un sertar şi scoase un blocnotes uriaş, cel mai mare văzut vreodată de Stormgren.
― Bun, începu mâzgălind cu furie într-un soi de stenografie personală. Să fiu sigur că ştiu totul… Spune-mi tot ce poţi despre încăperea unde se desfăşoară întrevederile. Nu omite nici un detaliu, oricât de banal ţi s-ar părea.
― Nu sunt multe de zis. Pereţii par a fi de metal… Înălţimea încăperii este de vreo patru metri, iar suprafaţa cam de opt metri pătraţi. Ecranul are latura de un metru, iar imediat dedesubtul lui se găseşte o masă… ar fi mai uşor dacă ţi-aş desena.
Schiţă cu repeziciune camera pe care o cunoştea atât de bine şi împinse foaia spre Duval. În momentul acela îşi reaminti, cu un fior uşor, ultima dată când făcuse acelaşi lucru. Se întrebă ce se întâmplase cu galezul orb şi cu tovarăşii săi, şi cum reacţionaseră la dispariţia lui.
Francezul studie încruntat desenul.
― Asta-i tot ce-mi poţi spune?
― Da.
― Dar iluminatul? pufni dezgustat Duval. Doar nu stai pe întuneric? Şi ventilaţia, încălzirea…
Stormgren surâse înaintea exploziei caracteristice.
― Plafonul este luminos şi din câte mi-am dat seama aerul pătrunde prin grila difuzorului. Nu ştiu cum este evacuat, poate prin inversarea periodică a curentului… n-am observat. Nu există semne vizibile ale unei instalaţii de aer condiţionat, totuşi camera are permanent o temperatură normală.
― Adică vaporii de apă îngheaţă, dar nu şi bioxidul de carbon? Secretarul se strădui să zâmbească la gluma veche.
― Cred că ţi-am spus totul, sfârşi el. Cabina din vehiculul care mă transportă la nava lui Karellen nu se deosebeşte de cea a unui ascensor decât prin prezenţa unei mese şi a unui pat.
Vreme de câteva minute se lăsă linişte, timp în care fizicianul mâzgălea floricele microscopice pe blocnotes. Privindu-i, Stormgren se întrebă de ce un om ca Duval, a cărui minte era incomparabil mai sclipitoare decât a sa, nu ajunsese niciodată o celebritate în lumea ştiinţei. Îşi aminti comentariul caustic, şi probabil neadevărat, al unui prieten din Departamentul de Stat: «Francezii produc cei mai capabili rataţi din lume. « Duval era tipul de om care întărea afirmaţia respectivă.
Fizicianul clătină satisfăcut din cap, se aplecă înainte şi îndreptă creionul spre Stormgren.
― De ce crezi tu, Rikki, întrebă el, că ecranul lui Karellen este un ecran de televiziune?
― Aşa mi s-a părut de la început… arată exact ca un aparat TV. Oricum, ce altceva ar putea fi?
― Când spui că arată ca un ecran de televiziune, te gândeşti ― nu-i aşa? ― că seamănă cu un ecran de-al nostru.
― Sigur că da.
― Mă îndoiesc să fie tocmai aşa. Sunt convins că aparatele Overlorzilor nu utilizează ceva în genul unui ecran fizic… probabil că ei materializează imaginile spaţial. Totuşi de ce s-ar complica Karellen cu un sistem TV? Soluţia cea mai simplă este întotdeauna şi cea mai bună. Nu ţi se pare mult mai probabil ca acest «ecran» al tău să fie în realitate o oglindă cu spatele transparent?
Stormgren fu atât de uluit încât pentru o clipă rămase tăcut, căzând pe gânduri. Nu pusese niciodată la îndoială explicaţiile lui Karellen, totuşi îi spusese ceva Administratorul despre utilizarea unui sistem TV? Aşa crezuse el; totul fusese un truc psihologic, care funcţionase perfect. Presupunând bineînţeles că ipoteza lui Duval era corectă. Se grăbea însă cu concluziile; deocamdată nu dovedise nimic.
― Dacă ai dreptate, zise el, nu-mi rămâne decât să sparg ecranul.
― Oamenii ăştia care n-au nici o tangenţă cu ştiinţa! suspină Duval. Crezi că ecranul este făcut dintr-un material care poate fi străpuns fără ajutorul unor explozii? Iar dacă reuşeşti, ce şanse sunt ca Administratorul să respire acelaşi aer ca noi? N-ar fi plăcut pentru nici unul dintre voi, dacă el trăieşte… într-o atmosferă de clor, de pildă.
Stormgren se simţi stânjenit. Trebuia să se fi gândit la asta.
― Atunci ce propui?
― Vreau să mă mai gândesc. Pentru început, trebuie să aflăm dacă ipoteza mea este corectă, apoi să vedem care ar fi natura ecranului. O să pun câţiva oameni la treabă. Apropo, presupun că ai o servietă atunci când îl vizitezi pe Karellen. Este aceeaşi de acum?
― Da.
― E suficient de mare. N-ar fi bine să atragem atenţia, schimbând-o, mai ales dacă s-a obişnuit cu ea.
― Ce vrei să fac? întrebă Stormgren. Să car un aparat de raze X?
― Nu ştiu încă, zâmbi fizicianul, dar ne vom gândi la ceva. O să te anunţ peste vreo două săptămâni. Chicoti: ştii la ce mă duc cu gândul toate astea?
― Da, răspunse Stormgren prompt, la perioada când construiai aparate de radio clandestine pe timpul ocupaţiei germane.
Duval păru dezamăgit.
― Presupun că ţi-am mai spus-o, o dată sau de două ori. Dar mai este ceva…
― Ce anume?
― Când te vor prinde, eu n-am nici un amestec.
― Cum…? După toată gălăgia pe care o făceai cândva despre responsabilitatea socială a omului de ştiinţă? Mi-este ruşine de tine, Pierre!
Secretarul general lăsă jos teancul de foi dactilografiate şi suspină:
― Slavă cerurilor că-i gata în sfârşit! Mi se pare straniu că viitorul omenirii este conţinut în câteva sute de pagini… Statul Mondial! Nu credeam că voi apuca să-l văd vreodată!
Puse dosarul în servietă, al cărei fund se găsea la numai zece centimetri de dreptunghiul întunecat al ecranului. Din când în când, inconştient, degetele îi alunecau nervoase peste încuietorile servietei; nu dorea să apese declanşatorul ascuns, înainte de sfârşitul întrevederii. Exista posibilitatea unui eşec, deşi Duval jurase că nimeni nu putea detecta nimic.
― Spuneai că ai noutăţi pentru mine, continuă el cu o nerăbdare greu reţinută. E vorba despre…
― Da, rosti Karellen. Acum câteva ore am primit hotărârea.
Ce putea însemna asta? se întrebă Stormgren. Evident, nu era posibil ca Administratorul să fi comunicat cu planeta lui de origine, aflată la o depărtare necunoscută, de ani-lumină. Sau poate ― asta fusese ipoteza lui Van Ryberg ― consulta un calculator extrem de complex, capabil să prevadă efectele oricărei acţiuni politice.
― Nu cred, urmă Overlordul, că Liga Libertăţii şi asociaţii ei vor fi prea mulţumiţi, dar poate că tensiunea se va mai reduce. Apropo, ce discutăm acum este neoficial. Rikki, mi-ai spus adesea că indiferent de aspectul nostru fizic, rasa umană se va acomoda repede cu noi. Asta denotă o lipsă de imaginaţie din partea ta. Poate că tu te-ai acomoda repede, însă nu trebuie să uiţi că majoritatea oamenilor n-au primit deocamdată o educaţie după tiparele raţiunii şi sunt îmbâcsiţi de prejudecăţi şi superstiţii, pentru eradicarea cărora ar fi necesare câteva decenii.
Eşti de acord: cunoaştem câte ceva despre psihologia voastră. Ştim destul de exact ce s-ar putea întâmpla dacă ne-am arăta lumii în actualul stadiu de dezvoltare. Nu pot intra în detalii, nici măcar faţă de tine, de aceea trebuie să-mi accepţi analiza ca atare. Putem totuşi face o promisiune care vă poate mulţumi: Peste cincizeci de ani ― două generaţii de acum înainte ― vom coborî din nave şi omenirea va putea să ne vadă, aşa cum suntem.
Stormgren tăcu un timp, absorbind cuvintele Administratorului. Încerca prea puţin din satisfacţia ce i-ar fi oferit-o mai devreme declaraţia lui Karellen. Într-adevăr, se simţea oarecum zăpăcit de succesul lui parţial şi, pentru o clipă, planurile i se clătinară. Adevărul urma să iasă la lumină odată cu trecerea timpului; complotul lui era inutil şi poate lipsit de înţelepciune. Dacă avea totuşi să continue, o făcea numai din motivul egoist că el n-avea să mai fie în viaţă peste alţi cincizeci de ani.
Karellen îi remarcase probabil şovăiala, deoarece continuă:
― Îmi pare rău că te-am dezamăgit, dar cel puţin problemele politice ale viitorului apropiat nu vor mai fi responsabilitatea ta. Te gândeşti poate că temerile noastre sunt exagerate, însă crede-mă: avem dovezi convingătoare ale pericolului reprezentat de orice altă variantă.
Stormgren se aplecă înainte, cu ochii strălucind:
― Deci aţi fost văzuţi de Om!
― N-am spus asta, răspunse Karellen prompt. Lumea voastră nu reprezintă singura planetă de care ne-am ocupat.
Finlandezul nu abandonă atât de uşor.
― Există mai multe legende ce sugerează că Pământul a fost vizitat de alte rase, în trecut.
― Ştiu, am citit raportul Departamentului de Cercetări Istorice. Lasă impresia că Pământul ar fi fost un nod al căilor de comunicaţie din Univers.
― S-ar putea să fi existat unele contacte despre care voi nu ştiţi, rosti Stormgren plin de speranţă. Deşi, dacă ne-aţi studiat vreme de mii de ani, nu mi se pare posibil…
― Cam aşa este, răspunse misterios Overlordul.
În momentul acela, Stormgren se hotărî.
― Karellen, vorbi el brusc, o să redactez declaraţia şi ţi-o voi trimite pentru aprobare. Îmi rezerv însă dreptul de a continua să te sâcâi şi, dacă se va ivi prilejul, voi încerca să-ţi aflu secretul.
― Sunt conştient de asta, chicoti interlocutorul său.
― Şi nu-ţi pasă?
― Absolut deloc, atât timp cât nu vei folosi arme nucleare, gaze toxice sau orice altceva care ne-ar putea afecta prietenia.
Bărbatul se întrebă dacă Administratorul ghicise adevărul. Înapoia tachinărilor sale recunoscuse o undă de înţelegere, poate ― cine ştie? ― chiar de încurajare.
― Mă bucur să aflu asta, vorbi el cât mai calm.
Se ridică în picioare şi închise capacul servietei. Degetul mare îi alunecă peste încuietoare.
― O să redactez declaraţia, repetă, şi ţi-o trimit chiar astăzi, prin fax.
În timp ce vorbea, apăsă butonul şi ştiu că temerile sale fuseseră inutile. Senzorii lui Karellen nu erau mai subtili decât ai Omului. Administratorul nu detectase nimic; nu simţi nici o schimbare în glasul său, atunci când îşi luă rămas bun şi rosti obişnuitele cuvinte-cod ce deschideau uşa încăperii.
Cu toate acestea, Stormgren continuă să se simtă aidoma unui hoţ ieşind dintr-un magazin sub ochii supraveghetorului şi răsuflă uşurat când peretele neted se închise înapoia lui.
― Recunosc, spuse Van Ryberg, că unele din ipotezele mele n-au fost satisfăcătoare. Despre asta ce crezi?
― Trebuie neapărat să răspund? suspină Stormgren.
Pieter îi ignoră resemnarea.
― Nu-i chiar ideea mea, urmă el cu modestie. Mi-a venit citind o povestire de Chesterton. Dacă Overlorzii ascund faptul că n-au nimic de ascuns?
― Mi se pare niţel cam complicat, făcu Stormgren uşor interesat.
― Uite ce vreau să spun, reluă Van Ryberg cu energie. Cred că din punct de vedere fizic ei sunt fiinţe omeneşti, ca şi noi. Şi-au dat seama că vom tolera conducerea unor creaturi pe care ni le imaginăm diferite şi superinteligente. Dar rasa umană, fiind ceea ce este, nu va accepta să fie condusă de fiinţe asemenea ei.
― Foarte ingenios… ca toate teoriile tale, reflectă Stormgren. Aş dori să le numerotezi, ca să pot face referire la ele. Obiecţia mea asupra acesteia…
În momentul acela fu anunţată sosirea lui Alexander Wainwright.
Secretarul era curios ce gândea acesta. În acelaşi timp, se întreba dacă Wainwright discutase cu răpitorii. Puţin probabil, întrucât credea în afirmaţiile lui referitoare la dezaprobarea violenţei. Extremiştii mişcării se discreditaseră şi avea să treacă mult timp până cînd lumea să mai audă de ei.
Conducătorul Ligii Libertăţii ascultă atent declaraţia lui Karellen. Stormgren spera că-i va aprecia gestul, deşi fusese ideea Administratorului. Abia după douăsprezece ore, restul omenirii avea să afle promisiunea adresată nepoţilor lor.
― Cincizeci de ani, rosti gânditor Wainwright. Mult de aşteptat…
― Poate pentru omenire, nu şi pentru Karellen, răspunse Stormgren. Abia acum începea să-şi dea seama de inteligenţa soluţiei Overlorzilor. Le oferea răgazul pe care-l considerau necesar şi despica pământul sub Liga Libertăţii. Nu-şi închipuia că Liga avea să capituleze, dar poziţia ei urma să fie şubrezită în mod considerabil. Cu siguranţă că şi Wainwright înţelegea lucrul acesta.
― Peste cincizeci de ani, zise cu amărăciune bărbatul, răul va fi deja făcut. Cei care şi-ar mai reaminti lupta noastră pentru independenţă vor fi morţi ― omenirea îşi va fi uitat strămoşii.
Cuvinte, cuvinte goale, gândi Stormgren. Cuvinte pentru care, odată, oamenii au luptat şi au murit, şi pentru care nu vor mai lupta şi muri niciodată. Iar în felul acesta lumea va fi mai bună.
Privindu-i pe Wainwright plecând, Stormgren se întrebă câte necazuri avea să mai producă Liga în anii următori… Deşi asta, îşi spuse el oarecum uşurat, devenea problema succesorului său.
Existau lucruri pe care numai timpul le putea vindeca. Ticăloşii puteau fi înlăturaţi, dar nu se putea face nimic împotriva oamenilor buni care erau induşi în eroare.
― Uite servieta, spuse Duval. Este ca şi nouă.
― Mulţumesc, răspunse Stormgren, inspectând-o totuşi grijuliu. Acum poate că-mi spui şi mie despre ce-a fost vorba şi ce vom face în continuare.
Fizicianul părea mai interesat de propriile gânduri.
― Ce nu pot înţelege, făcu el, este uşurinţa cu care am obţinut-o. Dacă aş fi fost în locul lui Kar…
― Dar n-ai fost. Treci la subiect, omule! Ce aţi descoperit?
― Of, of, rasele astea nordice! suspină francezul. În servietă se afla un tip de radar cu putere minimă. Pe lângă undele radio de frecvenţă foarte mare, aparatul utiliza infraroşii: toate acestea fiind unde despre care suntem siguri că nu pot fi percepute de nici o creatură, indiferent ce fel de ochi ar avea.
― Ce vă face atât de siguri? întrebă Stormgren, uşor intrigat de problema tehnică.
― N-am putea fi foarte siguri, admise Duval. Dar Karellen te zăreşte în lumină naturală, nu-i aşa? Deci în privinţa spectrului perceput, ochii lui trebuie să fie asemănători alor noştri. Oricum, aparatul a funcţionat. Am dovedit că în spatele ecranului se află o încăpere largă. Ecranul are o grosime de trei centimetri şi înapoia lui există un spaţiu de cel puţin zece metri. N-am putut detecta un ecou de la peretele îndepărtat, dar nici nu ne aşteptam, fiindcă n-am îndrăznit să folosim o energie prea mare. Totuşi am obţinut asta…
Împinse înaintea lui Stormgren o fotografie pe care se zărea o singură linie, ondulată. Într-un punct, linia urca puţin, aidoma unei înregistrări seismografice.
― Vezi vârful ăsta?
― Da… ce este?
― Karellen.
― Dumnezeule! Eşti sigur?
― Aproape. Se găsea cam la doi metri dincolo de ecran. Dacă rezoluţia ar fi fost ceva mai bună, am fi putut să-i calculăm chiar şi dimensiunile.
Privind inflexiunea abia vizibilă a curbei, Stormgren încercă un sentiment ciudat. Până în momentul acela, nu existase nici o dovadă privind natura materială a iui Karellen. Dovada continua să fie indirectă, dar o acceptă imediat.
― Apoi, continuă Duval, a trebuit să calculăm transmisia luminii obişnuite prin ecran. Am stabilit deja o valoare ― oricum nu contează nici dacă am greşit cu un factor de valoare zece. Îţi dai seama, bineînţeles, că în realitate nu este o oglindă cu spate transparent. Pur şi simplu, e o chestiune de iluminare. Karellen stă într-o cameră obscură, în vreme ce tu eşti luminat, asta-i tot. Ei bine, o să schimbăm relaţia, chicoti el.
Scotoci în birou cu aerul unui iluzionist şi scoase un fel de bliţ. La un capăt, acesta se termina printr-o duză mare, conferindu-i aspectul unei flinte.
― Nu-i atât de periculos pe cât pare, zâmbi fizicianul. N-ai altceva de făcut decât să lipeşti duza de ecran şi să apeşi pe trăgaci. Bliţul emite vreme de zece secunde o rază foarte puternică şi în timpul acela îl poţi deplasa, ca să examinezi întreaga încăpere. Lumina lui va trece prin ecran, dezvăluindu-l pe prietenul tău.
― Nu-l va răni pe Karellen?
― Nu, dacă vei mişca bliţul de jos în sus. În felul acesta, ochii Administratorului se vor putea acomoda ― presupun că are reflexe asemănătoare cu ale noastre şi nu vrem să-l orbim.
Stormgren privi neîncrezător aparatul şi-l cântări în mână. În ultimele săptămâni avea mustrări de conştiinţă. Karellen îl tratase întotdeauna cu o afecţiune vădită, în ciuda îngrozitoarei lui sincerităţi; iar acum, când se apropia momentul despărţirii, n-ar fi vrut să facă ceva care să întineze amintirea relaţiilor lor. Dar îl avertizase, iar Stormgren era convins că, dacă ar fi depins numai de el, Karellen s-ar fi arătat de mult. Acum se hotărâse: la sfârşitul ultimei lor convorbiri, avea să vadă chipul Administratorului.
Dacă, bineînţeles, avea un chip…
Nervozitatea simţită iniţial de Stormgren trecuse de mult. Karellen monopolizase conversaţia, folosind frazele acelea complicate de care era atât de mândru. Cândva stilul său i se păruse lui Stormgren cel mai minunat şi, cu siguranţă, cel mai surprinzător dintre talentele lui Karellen. Acum nu mai avea aceeaşi impresie, deoarece ştia că, asemenea majorităţii însuşirilor extraterestrului, era simplul rezultat al puterii intelectului, nu o aptitudine ieşită din comun.
Când îşi încetinea gândirea la viteza graiului omenesc, Overlordul părea să aibă vreme pentru orice cantitate de compoziţie literară.
― Nu trebuie să existe nici cea mai neînsemnată temere, din partea ta sau a succesorului tău, cu privire la Liga Libertăţii, chiar dacă aceasta îşi va reveni din impasul actual. Luna trecută, Liga a fost potolită şi, deşi va renaşte, nu va reprezenta un pericol pentru anii următori. Dimpotrivă, deoarece întotdeauna este important să cunoşti planurile opoziţiei, ea va fi o organizaţie foarte utilă. Sunt chiar gata s-o subvenţionez, dacă va avea vreodată dificultăţi financiare.
Nu pentru prima dată, Stormgren nu izbuti să ghicească dacă Administratorul glumea. Rămase impasibil şi continuă să asculte.
― În curând, Liga va pierde un alt argument. Au existat multe critici, unele dintre ele puerile, referitoare la poziţia specială deţinută de tine în ultimii ani. La începutul Administraţiei le-am considerat utile, dar acum, când lumea evoluează conform direcţiilor generale prevăzute, ele pot înceta. Pe viitor, toate legăturile mele cu Pământul vor fi indirecte, iar biroul secretarului general poate redeveni ceea ce a fost iniţial. În următorii cincizeci de ani vor apărea multe crize, însă vor fi depăşite. Structura viitorului este destul de clară şi într-o bună zi dificultăţile acestea o să fie uitate ― chiar şi de o rasă cu o memorie atât de îndelungată cum sunteţi voi.
Ultimele cuvinte fuseseră rostite cu o emfază specială şi Stormgren simţi că îngheaţă în scaun. Era convins, Karellen nu făcea erori accidentale; până şi indiscreţiile lui erau calculate la zecimală. Nu avu însă răgazul să pună întrebări ― la care, cu siguranţă, n-ar fi primit răspuns ― deoarece Administratorul schimbă din nou subiectul.
― M-ai întrebat deseori despre planurile noastre pe termen lung, continuă el. Înfiinţarea Statului Mondial constituie bineînţeles un prim pas. Întemeierea lui te va prinde în viaţă, deşi schimbările vor fi atât de imperceptibile încât puţini îi vor remarca apariţia. După aceea va urma o perioadă de consolidare lentă, în timp ce vă veţi pregăti pentru apariţia noastră. Apoi va sosi ziua promisă. Îmi pare rău că nu vei fi acolo.
Ochii lui Stormgren erau deschişi, dar privirea sa ţintea dincolo de bariera întunecată a ecranului. Privea în viitor, imaginându-şi ziua la care n-avea să asiste niciodată; ziua când, în cele din urmă, navele uriaşe ale Overlorzilor urmau să coboare pe Pământ şi să se deschidă înaintea oamenilor.
― În ziua aceea, continuă Karellen, rasa omenească va simţi ceva asemănător unui şoc psihologic. Nu va fi însă cu urmări. Oamenii acelor timpuri vor fi mai stăpâni pe ei decât proprii bunici. Noi vom reprezenta o parte integrantă a vieţii lor şi, atunci când ne vor vedea, nu le vom părea atât de… stranii cum ţi-am părea ţie.
Karellen nu mai fusese niciodată atât de contemplativ, dar asta nu-l surprinse pe Stormgren. Era convins de faptul că nu cunoscuse decât câteva faţete ale personalităţii Administratorului; adevăratul Karellen era, şi poate avea să rămână, necunoscut oamenilor. Bărbatul încercă iarăşi senzaţia că adevăratele interese ale Overlordului se aflau altundeva; că el dirija Pământul doar cu o fracţiune a minţii sale, cu aceeaşi lipsă de efort cu care un maestru al şahului tridimensional putea juca dame.
― Şi după aceea? întrebă el încet.
― După aceea, o să putem începe adevărata muncă.
― M-am întrebat de multe ori ce ar putea fi munca aceasta. Epurarea lumii noastre şi civilizarea omenirii este doar un mijloc, dar trebuie să aveţi şi un scop. Vom fi vreodată capabili să zburăm în spaţiu şi să vedem lumea voastră ― poate chiar să vă ajutăm în unele probleme?
― Poţi spune şi aşa, rosti Karellen, iar glasul său conţinea o notă de tristeţe evidentă, însă inexplicabilă, care-l tulbură pe Stormgren.
― Să presupunem totuşi că experimentul vostru cu Omul eşuează. Noi am păţit asemenea lucruri în contact cu triburi primitive. Aţi avut şi voi astfel de cazuri, nu?
― Da, vorbi Karellen atât de încet încât Stormgren abia îl auzi. Şi noi am avut eşecurile noastre.
― Ce faceţi în cazurile astea?
― Aşteptăm… şi încercăm iarăşi.
Urmă apoi o pauză, durând poate cinci secunde. Când Administratorul vorbi din nou, cuvintele lui au fost atât de neaşteptate încât, pe moment, pământeanul nu reacţionă.
― La revedere, Rikki!
Karellen îl păcălise; probabil era prea târziu. Paralizia lui Stormgren dură numai o clipă. După aceea, cu o singură mişcare îndelung practicată scoase bliţul şi-l lipi de ecran.
Pinii ajungeau până aproape de lac, lăsând de-a lungul malului doar o fâşie de iarbă verde, lată de câţiva metri. În fiecare seară, dacă era cald, Stormgren, în ciuda celor nouăzeci de ani ai săi, se plimba încet prin iarbă, spre debarcader, privea soarele afundându-se în lac şi se întorcea acasă înainte ca vântul tăios al nopţii să coboare din pădure. Ritualul acesta simplu îi oferea multă fericire şi dorea să-l urmeze cât aveau să-l ţină puterile.
Departe, deasupra lacului, ceva se apropia dinspre vest, zburând jos şi rapid. Avioanele erau rare prin partea locului, exceptând liniile transpolare ce treceau pe deasupra, la fiecare oră din zi sau din noapte. Prezenţa lor nu se făcea însă niciodată simţită, cu excepţia ocazională a vreunei dâre de condensare în stratosferă. Aparatul de acum era un elicopter şi se îndrepta în mod vădit către el. Stormgren privi în lungul ţărmului şi văzu că nu avea nici o şansă de scăpare. Înălţă din umeri şi se aşeză pe banca de lemn de la capătul debarcaderului.
Reporterul se comportă atât de respectuos încât Stormgren rămase surprins. Începuse să uite că nu era doar un politician pensionar, ci şi ― în afara ţării sale ― o figură aproape legendară.
― Domnule Stormgren, începu reporterul, vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez… Mă întreb dacă aţi binevoi să comentaţi o chestiune, recent aflată, referitoare la Overlorzi.
Stormgren se încruntă uşor. Deşi trecuseră atâţia ani, continua să împărtăşească neplăcerea lui Karellen faţă de denumirea «Overlorzi».
― Nu cred, spuse el, că mai pot adăuga ceva la ceea ce s-a scris deja.
Ziaristul îl urmărea cu o încordare curioasă.
― Bănuiam răspunsul acesta. De curând am aflat o istorie destul de ciudată… Se pare că acum treizeci de ani, un tehnician din Departamentul ştiinţific a realizat pentru dumneavoastră un echipament special. Ne întrebăm dacă ne puteţi spune despre ce-a fost vorba…
Pentru o clipă, Stormgren rămase tăcut, întorcându-se cu gândurile spre trecut. Nu-l surprindea că secretul fusese descoperit. Ba chiar era de mirare că fusese aflat aşa târziu.
Se ridică şi porni de-a lungul debarcaderului, cu reporterul urmându-l la câţiva paşi.
― Povestea asta, rosti el, conţine o parte de adevăr. Cu prilejul ultimei vizite pe nava lui Karellen, am luat cu mine un aparat, în speranţa că-l voi putea vedea pe Administrator. A fost mai degrabă o prostie, dar… În sfârşit, aveam numai şaizeci de ani pe atunci.
Chicoti, apoi continuă:
― Te-ai deranjat degeaba până aici. Ştii… n-a funcţionat.
― N-aţi zărit nimic?
― Nu, absolut nimic. Mă tem că va trebui să aşteptaţi. La urma urmei, mai sunt doar douăzeci de ani.
Douăzeci de ani. Da, Karellen avusese dreptate. Până atunci lumea avea să fie pregătită, aşa cum nu fusese cu treizeci de ani în urmă, când îi spusese lui Duval aceeaşi minciună.
Karellen crezuse în el şi Stormgren nu-i înşelase încrederea. Era absolut sigur că Administratorul îi cunoscuse intenţiile din capul locului şi prevăzuse fiecare moment al actului final.
De ce altfel scaunul acela enorm fusese deja gol atunci când cercul de lumină poposise asupra lui? în acelaşi moment, deplasase fascicolul, temându-se că era prea târziu. Uşa metalică, de două ori mai înaltă decât o uşă obişnuită, tocmai se închidea când o zărise, dar nu se închidea îndeajuns de repede.
Da… Karellen crezuse în el; nu dorise să-l lase să coboare în lungul amurg al vieţii, obsedat de un mister pe care nu-l mai putea dezlega. Karellen nu îndrăznea să înfrunte puterile necunoscute de deasupra lui (oare şi acelea aparţineau rasei sale?), însă făcuse tot ce-i stătuse în putinţă. Dacă le încălcase dispoziţiile, n-o puteau demonstra niciodată. Era dovada finală, Stormgren ştia asta, a afecţiunii pe care i-o purtase Administratorul. Deşi putea fi afecţiunea unui om pentru un câine devotat şi inteligent, nu însemna că era mai puţin sinceră, iar viaţa îi oferise lui Stormgren puţine satisfacţii mai mari ca aceea.
«Şi noi am avut eşecurile noastre… «
Da, Karellen, era adevărat; oare tu ai fost cel care n-a reuşit, înainte de zorile istoriei omeneşti? Trebuie să fi fost un eşec de proporţii, gândi Stormgren, pentru ca ecourile lui să se rostogolească de-a lungul timpului, hăituind copilăria fiecărei rase a omului. În cincizeci de ani, puteai oare depăşi şi învinge puterea tuturor miturilor şi legendelor lumii?
Stormgren ştia însă că n-avea să urmeze şi un al doilea eşec. Când cele două rase urmau să se întâlnească din nou, Overlorzii îşi vor fi câştigat încrederea şi prietenia omenirii şi nici chiar şocul apariţiei lor nu mai putea strica toată munca. Împreună, ei aveau să se îndrepte spre viitor, şi tragedia necunoscută care întunecase trecutul urma să se piardă pentru totdeauna în hăurile obscure ale preistoriei.
Iar Stormgren speră că atunci când Karellen va putea să umble din nou pe Pământ, avea să vină într-o bună zi în pădurile nordice şi să se aşeze lângă mormântul primului om care îi fusese prieten.