― Aceasta este ziua, şopteau radiourile într-o sută de graiuri.
― Aceasta este ziua! declarau titlurile uriaşe din peste o mie de ziare.
― Aceasta este ziua! gândeau tehnicienii, verificând şi reverificând echipamentele adunate în jurul uriaşului loc gol unde avea să coboare nava lui Karellen.
Rămăsese acum singura navă, deasupra New York-ului.
Într-adevăr, aşa cum abia descoperiseră oamenii, celelalte nave dispăruseră. Cu o zi înainte, flota uriaşă a Overlorzilor se dizolvase în neant, topindu-se precum ceaţa sub soarele dimineţii.
Vehiculele de aprovizionare, venind şi dispărând undeva în spaţiul îndepărtat, erau reale, însă norii argintii ce plutiseră vreme de generaţii deasupra capitalelor Pământului fuseseră simple iluzii. Nimeni nu ştia cum fuseseră realizate, dar se părea că toate nu reprezentaseră decât imagini ale navei lui Karellen. Fusese însă mai mult decât o simplă iluzie optică, deoarece păcălise radarele şi trăiau încă oameni care puteau jura că le auziseră vuind, atunci când flota pătrunsese în cerurile Pământului.
Amănuntul devenise lipsit de importanţă; mai interesant era că Administratorul nu mai simţea nevoia etalării forţei. Abandonase armele psihologice.
― Nava se deplasează! sosi vestea, transmisă instantaneu în toate colţurile planetei. Se îndreaptă către vest!
Cu mai puţin de o mie de kilometri pe oră, coborând lin din înălţimile stratosferei, nava înainta spre şesul întins şi spre a doua ei întâlnire cu istoria. Descinse în faţa videocamerelor şi a miilor de spectatori înghesuiţi, dintre care doar puţini puteau vedea măcar tot atât cât si milioanele de oameni adunaţi înaintea televizoarelor.
Solul ar fi trebuit să se cutremure şi să crape sub greutatea uriaşă, dar nava continua să se afle sub acţiunea forţelor necunoscute ce o purtaseră printre stele. Sărută pământul cu gingăşia unui fulg de zăpadă.
Peretele curbat la douăzeci de metri deasupra solului păru că tremură şi se unduieşte: acolo unde înainte fusese o suprafaţă netedă şi lucioasă, apăru acum o deschizătură mare. În interiorul ei nu se întrezărea nimic, nici chiar de către ochii indiscreţi ai transfocatoarelor. Era la fel de întunecoasă şi umbrită precum intrarea unei peşteri.
Dinăuntru apăru o pasarelă largă şi strălucitoare, care se întinse către sol. Semăna cu o bandă solidă de metal, cu balustrade de ambele părţi. Nu avea trepte; era abruptă, părea lunecoasă aidoma unui tobogan, şi oricine ar fi considerat-o, în egală măsură, imposibil de urcat sau coborât în vreo modalitate cunoscută.
Oamenii priveau portalul întunecos, în interiorul căruia nu se clintise încă nimic. Apoi, glasul lui Karellen, rareori auzit dar de neuitat, răsună dintr-un difuzor invizibil. Cuvintele lui au fost absolut neaşteptate:
― La piciorul pasarelei sunt câţiva copii. Aş dori ca doi dintre ei să urce, ca să ieşim împreună.
Pentru o clipă se făcu linişte. După aceea, un băieţel şi o fetiţă se desprinseră din mulţime şi păşiră, câtuşi de puţin intimidaţi, spre pasarelă şi istorie. Îi urmară alţii, dar se opriră când Karellen chicoti:
― Doi ajung!
Anticipând aventură, copiii ― nu puteau avea mai mult de şase ani ― săriră pe banda metalică. Atunci se petrecu primul miracol.
Râzând fericiţi către mulţimea de sub ei şi către părinţii îngrijoraţi, care îşi amintiseră probabil prea târziu de legenda lui Pied Piper, copiii începură să urce cu repeziciune panta abruptă. Totuşi picioarele le erau nemişcate, iar în curând, deveni clar că şi trupurile lor făceau un unghi drept cu ciudata pasarelă. Aceasta avea o gravitaţie proprie, ignorând-o pe cea a Pământului. Copiii se amuzau încă pe seama noutăţii şi se întrebau ce anume îi purta în sus, când dispărură în navă.
Timp de douăzeci de secunde, o tăcere apăsătoare se lăsă asupra lumii, deşi, după aceea, nimeni nu credea că intervalul fusese atât de scurt. Apoi întunericul deschizăturii păru că se deplasează înainte şi în lumina soarelui apăru Karellen. Băieţelul îi stătea în stânga, iar fetiţa în dreapta. Amândoi erau prea ocupaţi să se joace cu aripile Administratorului pentru a simţi tensiunea mulţimii.
Faptul că numai câţiva oameni au leşinat făcea dovada minuţioasei analize psihologice a Overlorzilor şi a anilor de pregătire atentă. Cu toate că în întreaga lume au existat câţiva, puţini, care, pentru o clipă îngrozitoare, au simţit fiorul străvechi de spaimă, înainte ca raţiunea să-l anuleze pentru totdeauna.
Nu era nici o greşeală. Aripile membranoase, coarnele scurte, coada ascuţită… toate se aflau acolo… Cel mai teribil dintre mituri înviase dintr-un trecut necunoscut. Acum stătea zâmbitor, într-o măreţie de abanos, cu soarele sclipind pe trupul uriaş şi cu câte un copil încrezător în fiecare parte.