Cincizeci de ani reprezintă timp suficient pentru a schimba aproape complet o lume şi pe locuitorii ei. Este necesară numai cunoaşterea profundă a ingineriei sociale, imaginea clară a ţelului final şi… puterea.
Overlorzii deţineau toate acestea. Deşi ţelul rămânea necunoscut, cunoştinţele şi puterile erau vădite.
Puterea îmbrăca multe forme, dintre care puţine identificabile de oamenii ale căror destine le conduceau acum Overlorzii. Forţele ascunse în navele lor uriaşe fuseseră evidente oricui. Dar înapoia etalării aceleia de forţă latentă existau alte arme, mai subtile.
― Toate problemele politice, îi spusese cândva Karellen lui Stormgren, pot fi rezolvate prin aplicarea corectă a puterii.
― Mi se pare o remarcă destul de cinică, replicase nesigur Stormgren. Sună puţin în genul: «Puterea are totdeauna dreptate». În trecutul nostru, folosirea puterii s-a dovedit lipsită de succes pentru rezolvarea problemelor.
― Corect! N-aţi deţinut niciodată puterea adevărată sau ştiinţa necesară aplicării ei. Precum în orice altă problemă, există moduri de abordare eficiente sau ineficiente. Să presupunem, de exemplu, că una dintre naţiunile voastre, condusă de un lider fanatic, ar fi încercat să se răscoale împotriva mea. În faţa unei asemenea ameninţări, răspunsul cel mai ineficient l-ar fi constituit utilizarea câtorva miliarde de unităţi energetice sub forma unor bombe atomice. Dacă aş fi folosit suficiente bombe, soluţia ar fi fost completă şi finală. În acelaşi timp, ar fi fost, aşa cum am spus, absolut ineficientă.
― Şi care era soluţia eficientă?
― Cea care necesită mai puţină energie decât bateria unui aparat de radio dar multă dibăcie în aplicare. Importantă este aplicarea puterii, nu mărimea ei. Cât crezi că ar fi durat cariera lui Hitler ca dictator al Germaniei dacă, oriunde ar fi mers, un glas i-ar fi vorbit întruna în ureche? Sau dacă o frază muzicală stereotipă, suficient de intensă pentru a acoperi toate celelalte sunete şi a face somnul imposibil, i-ar fi răsunat zi şi noapte în creier? Observă ― nimic brutal. Totuşi, în ultimă instanţă, la fel de eficient ca o bombă cu tritiu.
― Înţeleg, rostise Stormgren. Dar nu poate exista vreo ascunzătoare?
― Nu există nici un loc unde să nu-mi pot trimite… maşinăriile, dacă doresc într-adevăr s-o fac. De aceea, nu va trebui niciodată să folosesc metode realmente drastice pentru a-mi menţine poziţia.
Flota lui nu fusese decât un simbol, iar lumea ştia acum că toate navele, cu o singură excepţie, fuseseră plăsmuiri. Totuşi, prin simpla prezenţă, schimbaseră istoria Pământului. Acum, sarcina lor luase sfârşit şi succesul rămăsese în urmă.
Aprecierile lui Karellen fuseseră corecte. Şocul repulsiei trecuse rapid, deşi mai existau destui indivizi care se mândreau cu eliberarea de superstiţii dar nu puteau privi un Overlord. Exista ceva straniu aici, dincolo de raţiune sau logică. În evul mediu, oamenii credeau în Diavol, şi se temeau de el. Insă acum era secolul douăzeci şi unu; la urma urmei, putea să existe o memorie rasială?
În mod universal se acceptase că Overlorzii, sau fiinţe ale aceleiaşi specii, intraseră într-un conflict violent cu omul primitiv. Întâlnirea avusese loc pesemne în trecutul foarte îndepărtat, pentru că în istoria scrisă nu rămăsese nici o urmă a ei. Acesta era un alt mister, iar Karellen nu oferea nici un ajutor pentru rezolvarea lui.
Deşi se arătaseră omului, Overlorzii îşi părăseau rareori nava. Poate considerau Pământul lipsit de confort deoarece aripile şi înălţimea lor dovedeau că veneau de pe o planetă cu gravitaţie mult mai mică. Nu fuseseră niciodată zăriţi fără o centură ticsită cu instrumente complicate, despre care se credea că le controlau greutatea şi le permiteau să comunice între ei. Lumina soarelui îi stânjenea şi nu i se expuneau mai mult de câteva secunde. Când erau nevoiţi să stea mult timp în loc deschis, purtau ochelari negri, ce le confereau un aspect ridicol. Deşi se părea că puteau respira aerul terestru, uneori purtau asupra lor recipiente mici cu gaz din care aspirau în răstimpuri.
Poate că problemele acestea de natură pur fiziologică le determina rezerva. Numai o mică parte a rasei umane întâlnise un Overlord în carne şi oase şi nimeni nu ştia câţi anume se găseau la bordul navei lui Karellen. Niciodată nu fuseseră zăriţi mai mult de cinci simultan, dar pe orbită puteau să fie sute, sau chiar mii.
Din multe puncte de vedere, apariţia lor determinase un număr suplimentar de întrebări. Originea continua să le fie necunoscută, iar biologia rămânea o sursă de nesfârşite speculaţii. Dezvăluiseră în mod liber informaţii asupra multor chestiuni, însă, în legătură cu altele, comportarea lor se putea descrie drept reţinută. Totuşi, în ansamblu, problema nu neliniştea pe nimeni, cu excepţia savanţilor. Deşi poate că prefera să nu-i întâlnească pe Overlorzi, omul obişnuit le era recunoscător pentru tot ceea ce făcuseră pentru lume.
După criteriile vremurilor anterioare, se instaurase Utopia. Ignoranţa, bolile, sărăcia şi frica încetaseră să mai existe. Memoria războiului se topea în trecut, aşa cum un coşmar dispare la ivirea zorilor; în curând, avea să fie dincolo de experienţa oricărui om în viaţă.
Cu energiile omenirii direcţionate pe făgaşe constructive, faţa lumii fusese refăcută. Era, aproape literal, o nouă lume. Oraşele, acceptabile pentru generaţiile anterioare, fuseseră reconstruite, sau părăsite şi transformate în muzee, atunci când încetaseră să mai servească unor scopuri utile. Multe fuseseră deja abandonate, deoarece întreaga structură a industriei şi comerţului se schimbase complet. Producţia se automatizase: fabricile-robot livrau bunuri de consum în fluvii aproape nesfârşite, iar necesităţile obişnuite ale vieţii ajunseseră, practic, gratuite. Oamenii munceau pentru obiectele de lux dorite, ori nu munceau deloc.
Era o Singură Lume. Denumirile vechi ale ţărilor se mai utilizau, dar nu reprezentau decât diviziuni poştale. Pe Pământ nu exista nimeni care să nu poată vorbi engleza, să nu poată citi, să nu aibă un televizor sau să nu poată vizita cealaltă emisferă a planetei în numai douăzeci şi patru de ore…
Practic, delictele încetaseră. Deveniseră lipsite de scop şi imposibile. Când nimeni nu duce lipsă de nimic, n-are sens să furi. În plus, toţi infractorii potenţiali ştiau că nu pot scăpa de supravegherea Overlorzilor. La începutul administraţiei lor, interveniseră cu atâta eficienţă de partea legii şi ordinii, încât lecţia nu fusese uitată niciodată.
Crimele pasionale, deşi nu dispăruseră complet, deveniseră extrem de rare. Acum, când multe dintre problemele ei psihologice dispăruseră, omenirea era mult mai sănătoasă şi mai puţin iraţională. Iar ceea ce, în vremurile mai vechi, s-ar fi numit viciu, nu era considerat decât teribilism sau, în cel mai rău caz, lipsă de maniere.
Una din schimbările cele mai evidente fusese încetinirea ritmului nebunesc ce caracterizase secolul douăzeci. Viaţa era mai tihnită în comparaţie cu cea a generaţiilor anterioare. Pentru unii, pierduse din picanterie, însă pentru cei mai mulţi câştigase în seninătate. Occidentalii reînvăţaseră ceea ce restul lumii nu uitase niciodată: timpul liber nu reprezenta câtuşi de puţin un păcat, atâta vreme cât nu degenera în pură trândăveală.
Indiferent ce probleme ar fi adus viitorul, timpul nu zorea deocamdată mâna omenirii. Educaţia era mai amănunţită şi dura mai mult. Puţini părăseau şcoala înainte de douăzeci de ani, iar aceasta constituia doar o primă etapă, întrucât reveneau la douăzeci şi cinci de ani, pentru altă perioadă de minimum trei ani, după ce călătoriile şi experienţa le lărgiseră orizonturile. Chiar şi după aceea, se întorceau ca să urmeze cursuri asupra subiectelor care-i interesau.
Extinderea uceniciei omeneşti dincolo de trecerea în maturitatea fizică crease destule schimbări sociale. Unele dintre ele erau necesare de multe generaţii, însă generaţiile anterioare refuzaseră înfruntările ori pretextaseră inexistenţa lor. În special, structura relaţiilor sexuale, în măsura în care se poate vorbi de o asemenea structură, se modificase radical. Fusese pur şi simplu zguduită de două invenţii datorate, ca o ironie a sorţii, numai oamenilor, nu şi Overlorzilor.
Prima fusese un anticoncepţional oral absolut sigur; a doua, o metodă infailibilă şi la fel de precisă ca amprentele, bazată pe analiza foarte detaliată a sângelui, permiţând identificarea paternităţii oricărui copil. Efectul celor două invenţii asupra societăţii umane poate fi descris doar ca devastator, măturând ultimele rămăşiţe ale concepţiilor puritane.
O altă schimbare importantă o constituia mobilitatea extremă a noii societăţi. Graţie perfecţionării transportului aerian, oricine putea merge oriunde dorea, în timpul cel mai scurt. În văzduh exista incomparabil mai mult spaţiu decât pe şosele, şi secolul douăzeci şi unu repetase, la o scară sporită, reuşita americană de a pune o întreagă naţiune pe roţi. Acum se dăduseră aripi omenirii!
Deşi nu literal. Aerocarul, ori avionul obişnuit, nu avea deloc aripi şi nici măcar o suprafaţă vizibilă de control. Dispăruseră până şi elicele greoaie ale vechilor elicoptere. Omul nu descoperise totuşi antigravitaţia; doar Overlorzii păstrau secretul acela suprem. Aerocarele erau propulsate de forţe pe care fraţii Wright le-ar fi înţeles. Pilotarea se făcea cu ajutorul unor jeturi reactive, în mod direct sau prin metode mai subtile, de tipul controlului la limita fuselajului. Aerocarele micuţe şi omniprezente anulaseră ultimele bariere dintre oameni, aşa cum n-ar fi putut-o face nici o lege sau dispoziţie a Overlorzilor.
Dispăruseră şi lucruri mult mai profunde. Societatea era absolut laică. Dintre credinţele existente înainte de sosirea extratereştrilor mai supravieţuise doar o formă de budism purificat, poate cea mai austeră dintre toate religiile. Crezurile bazate pe miracole şi revelaţii se prăbuşiseră complet. Se destrămaseră lent, simultan cu dezvoltarea sistemului educaţional, dar Overlorzii nu interveniseră în privinţa respectivă. Deseori, Karellen fusese întrebat despre vederile sale asupra religiei, însă răspunsese stereotip că orientările omului îl privesc numai pe om, atât timp cât nu ameninţă libertatea altora.
Poate că vechile credinţe ar fi supravieţuit câteva generaţii, dacă n-ar fi existat curiozitatea umană. Se ştia că Overlorzii aveau acces la trecut, iar istoricii apelaseră nu o dată la Karellen pentru a lămuri unele controverse străvechi. Poate că Administratorul se plictisise de asemenea întrebări, însă probabil îşi dădea perfect seama de efectul generozităţii sale.
Aparatul împrumutat Fundaţiei Istoria Lumii nu se deosebea de un monitor TV decât prin sistemul complicat de determinare a coordonatelor spaţio-temporale. Se afla probabil în legătură cu o maşină mult mai complexă, situată pe nava lui Karellen, funcţionând pe baza unor principii inimaginabile. Tot ce aveai de făcut era să reglezi butoanele şi se deschidea o fereastră în trecut. Aproape întreaga istorie pământeană din ultimii cinci mii de ani devenea accesibilă într-o clipă. Aparatul nu funcţiona dincolo de limita respectivă, arătând doar pete neclare. Putea fi o cauză obiectivă sau o cenzură deliberată a Overlorzilor.
Deşi dintotdeauna fusese clar oricărei minţi raţionale că nu toate scrierile religioase ale lumii pot avea dreptate, şocul fusese neaşteptat de profund. Aparatul constituia o revelaţie pe care nimeni n-o putea nega sau contesta; aici, văzute prin intermediul magiei necunoscute a Overlorzilor, se aflau adevăratele începuturi ale marilor crezuri ale popoarelor. Cele mai multe erau nobile şi înălţătoare, dar asta nu era suficient. În câteva zile, nenumăraţi profeţi ai omenirii îşi pierduseră divinitatea. Sub lumina puternică şi lipsită de pasiune a adevărului, dispăruseră ca roua dimineţii credinţe în care milioane de oameni speraseră de două mii de ani. Toate faptele, bune sau rele, produse vreodată de ele au fost brusc măturate în trecut şi n-au mai putut atinge minţile oamenilor.
Omenirea îşi pierduse zeii cei vechi; acum era suficient de matură pentru a nu avea nevoie de alţii.
Deşi puţini remarcaseră, prăbuşirea religiei fusese însoţită de declinul ştiinţei. Existau mulţi tehnologi, dar puţini savanţi mai extindeau frontierele cunoştinţelor umane. Curiozitatea nu pierise, timp exista din belşug, însă inimile nu se mai îndreptau spre cercetarea ştiinţifică fundamentală. Părea inutil să-ţi petreci viaţa căutând taine pe care Overlorzii le descoperiseră probabil cu ere în urmă.
Declinul fusese parţial camuflat de înflorirea puternică a ştiinţelor descriptive: zoologia, botanica şi astronomia bazată pe observaţii. În domeniile acestea nu mai activaseră niciodată atâţia amatori, adunând fapte pentru propria lor plăcere ― dar existau puţini teoreticieni care să coreleze informaţiile.
Sfârşitul tuturor rivalităţilor şi conflictelor însemnase şi sfârşitul practic al artelor creatoare. Exista un număr vast de artişti amatori şi profesionişti, totuşi, vreme de o generaţie, nu se înregistrase nici o lucrare cu adevărat remarcabilă în domeniul literaturii, muzicii, picturii sau sculpturii. Lumea continua să trăiască din gloria unui trecut ce nu mai putea reveni.
Nimeni nu-şi făcea griji, cu excepţia câtorva filozofi. Oamenii erau prea interesaţi în savurarea noii libertăţi pentru a mai avea timp să privească dincolo de satisfacţiile prezentului. Aici se afla în sfârşit Utopia; noutatea ei încă nu fusese asaltată de duşmanul suprem al tuturor utopiilor ― plictiseala.
Poate că Overlorzii deţineau o soluţie şi pentru sastisire, aşa cum aveau pentru toate celelalte probleme. La o generaţie după apariţia lor, nimeni nu le ştia scopul final. Omenirea ajunsese să se încreadă în ei şi să accepte fără întrebări altruismul suprauman care-i ţinuse atâta timp pe Karellen şi tovarăşii săi exilaţi de la căminele lor.
Dacă, într-adevăr, era vorba de altruism. Deoarece mai existau câţiva oameni care se întrebau dacă întotdeauna politica Overlorzilor avea să coincidă cu adevăratul progres al omenirii.