Totuşi, într-un an de muncă nu avansaseră prea mult. În cele din urmă schimbaseră şi mesaje, dar zadarnic.
― Încearcă la-ntîmplare! explodă Lamont. Orice! Încearcă!
― Asta şi fac, Pete. De ce eşti atît de nerăbdător? M-am chinuit doisprezece ani cu inscripţiile etrusce. Te aştepţi ca asta să ne ia mai puţin?
― Dumnezeule, Mike! E prea mult!
― De ce? Pete, am impresia că se-ntîmplă ceva cu tine. De vreo lună ai devenit imposibil. Credeam că ne-am înţeles de la început că asta nu-i ceva care să meargă repede şi că trebuie să fim răbdători. Credeam că ai înţeles că am şi eu treburile mele în cadrul universităţii. Te-am mai întrebat pînă acum de cîteva ori şi te întreb din nou. Acum de ce te grăbeşti?
― Pentru că aşa-i felul meu. Pentru că vreau să terminăm odată.
― Felicitări, făcu Bronowski, şi eu vreau acelaşi lucru. Te aştepţi să mori? Ţi-a spus doctorul că ai cancer?
― Nu.
― Atunci?
― Las-o baltă, zise Lamont şi plecă grăbit.
Iniţial, cînd încercase să-l convingă pe Bronowski să i se alăture, furia lui Lamont era cauzată doar de încăpăţînarea stupidă a lui Hallam în faţa ideii că para-oamenii sunt mai inteligenţi decît pămîntenii. Acesta era singurul motiv pentru care se zbătea el. Nu voia nimic în plus…la început.
Însă, în cursul lunilor următoare, fusese supus la nenumărate şicane. Cererile sale pentru aparatură, asistenţă tehnică sau programare la calculator întîrziau pe drum; solicitările de fonduri pentru deplasări erau respinse; opiniile lui la reuniunile ştiinţifice erau ignorate.
Paharul se umpluse în momentul cînd Henry Garrison, tînăr stagiar, primise o însărcinare plină de prestigiu care, după toate normele, ar fi trebuit să-i revină lui Lamont. În momentul acela, ura lui ajunsese în punctul unde nu-i mai era suficient să aibă dreptate. Voia să-l zdrobească pe Hallam, să-l distrugă definitiv.
Sentimentul sporea cu fiecare zi, aproape cu fiecare oră, prin atitudinea personalului de la Staţia Pompă. Caracterul dur al lui Lamont nu atrăsese multe simpatii, totuşi cîteva existaseră.
Însuşi Garrison era stînjenit. Era un tînăr amabil, cu vorba înceată, care, în mod evident, nu dorea necazuri, iar acum stătea în uşa laboratorului lui Lamont, cu o expresie vădit îngrijorată.
― Hei, Pete, îl interpelă el, ai vreme pentru o discuţie?
― Bineînţeles, se încruntă Lamont, evitînd să-l privească în ochi.
Garrison intră şi se aşeză.
― Pete, spuse el, nu pot refuza proiectul, dar să ştii că n-am tras sforile pentru el. A fost realmente o surpriză.
― Cine ţi-a cerut să-l refuzi? Mie nici nu-mi pasă de el.
― Pete! E vorba de Hallam. Dacă o să-l refuz, n-o să ţi-l dea ţie, ci altcuiva. Ce i-ai făcut bătrînului?
― Tu ce crezi despre Hallam? contraatacă Lamont. După părerea ta, ce fel de om este?
Garrison fu surprins de întrebare. Îşi umezi buzele şi-şi frecă nasul.
― Păi…, făcu el şi rămase aşa.
― Om mare? Savant strălucit? Conducător înzestrat?
― Păi…
― Să-ţi spun eu atunci. E un sonat şi un impostor! A obţinut reputaţia şi poziţia asta, iar acum e înspăimîntat. Ştie că văd prin el şi de asta e pornit contra mea.
Garrison rîse nesigur:
― Doar nu te-ai dus la el şi i-ai spus…
― Nu, nu i-am spus nimic în mod direct. Cîndva o voi face. Dar el ştie. Ştie că sunt unul dintre cei pe care nu-i poate prosti, chiar dacă nu spun nimic.
― Dar, Pete, de ce să-l laşi să ştie? Nici eu nu zic c-ar fi cel mai mare din lume, dar de ce să strig asta în gura mare. Cariera ta e-n mîinile lui.
― Oare? Eu am reputaţia lui în mîinile mele. Am să-i arăt eu!
― Cum?
― Treaba mea, murmură Lamont, care în acel moment n-avea nici cea mai mică idee cum s-o facă.
― E ridicol, spuse Garrison. Nu poţi învinge. Are să te desfiinţeze. Chiar dacă, într-adevăr, nu-i un Einstein sau un Oppenheimer, în ochii lumii e mai mult decît atît. Pentru populaţia Pămîntului, el este Părintele Pompei de Electroni şi nu poţi face nimic atît timp cît Pompa de Electroni este cheia paradisului omenirii. Cîtă vreme o să fie aşa, Hallam nu poate fi atins şi eşti nebun dacă crezi altfel. Ce naiba, Pete, spune-i că e cel mai mare şi vezi-ţi de treabă. Nu fii un alt Denison.
― Ştii ce, Henry? izbucni Lamont. Poate ai treabă şi eu te reţin. Garrison se ridică brusc şi ieşi, fără nici un cuvînt. Lamont îşi făcuse alt duşman; sau cel puţin pierduse alt prieten. Preţul era totuşi cinstit, hotărî el în cele din urmă, căci o remarcă a lui Garrison deschisese o direcţie nouă.
În esenţă, Garrison spusese:”… cîtă vreme Pompa de Electroni este cheia paradisului omenirii… Hallam e invulnerabil.”
Cu această replică sunîndu-i în minte, Lamont îşi luă pentru prima dată gîndul de la Hallam şi se opri asupra Pompei de Electroni.
Era Pompa de Electroni cheia paradisului omenirii? Sau exista vreo neregulă?
În istorie n-a existat nimic perfect. Ce se întîmpla cu Pompa?
Lamont cunoştea destul din istoria para-teoriei ca să ştie că problema unei hibe nu fusese ignorată. Cînd se anunţase că principiul de funcţionare al Pompei de Electroni era tocmai pomparea electronilor din Univers în para-Univers, nu puţini au fost cei care au întrebat: „Dar ce se va întîmpla cînd toţi electronii vor fi pompaţi?”
Răspunsul era simplu. Considerînd un consum maxim al Pompei, rezerva de electroni avea să dureze cel puţin un trilion de trilioane de ani ― şi întregul Univers, chiar la un loc cu para-Universul, n-avea să reprezinte decît o parte infimă din acest timp.
Cealaltă obiecţie era mai sofisticată. Nu era posibil să se pompeze toţi electronii. Pe măsură ce ei erau pompaţi, para-Universul cîştiga sarcini negative, iar Universul sarcini pozitive. Cu fiecare an, pe măsură ce diferenţa dintre sarcini creştea, avea să fie tot mai greu să se pompeze electroni împotriva forţei sarcinii de semn opus. Desigur, în realitate se pompau atomi neutri, dar distorsiunea traiectoriei electronilor orbitali în decursul procesului crea o sarcină efectivă, care creştea extraordinar odată cu schimbările de radioactivitate ce urmau.
Dacă sarcina concentrată rămînea în punctele de pompare, efectul asupra atomilor cu orbite distorsionate, ce erau pompaţi, avea să oprească aproape imediat întregul proces; dar, desigur, trebuia luată în considerare şi difuzia. Sarcina concentrată difuza deasupra Pămîntului şi efectul asupra procesului de pompare se calculase ţinînd seama de aceasta.
În general, sarcina pozitivă crescătoare a pămîntului obliga vîntul solar, încărcat tot pozitiv, să ocolească planeta la distanţă tot mai mare, iar magnetosfera se extindea. Datorită cercetărilor lui McFarland (adevăratul autor al Marii Intuiţii, în versiunea lui Lamont), se demonstra că avea să se atingă un punct de echilibru pe măsură ce vîntul solar mătura tot mai multe dintre particulele pozitive smulse din atmosfera Pămîntului şi purtate în exosferă. Cu fiecare creştere în intensitate a pompării, cu fiecare Staţie-Pompă nou construită, sarcina pozitivă a Pămîntului creştea puţin şi magnetosfera se mărea cu cîţiva kilometri. Totuşi schimbarea era neînsemnată şi, în cele din urmă, sarcina pozitivă era măturată de vîntul solar şi răspîndită în toate colţurile sistemului solar.
Chiar aşa ― chiar acceptînd cea mai rapidă difuzie a sarcinii ― avea să vină un timp cînd diferenţele locale de sarcină între univers şi para-univers, la capetele Pompei, vor creşte pînă la oprirea procesului, iar asta avea să însemne doar o fracţiune din timpul de consum al tuturor electronilor ― aproximativ o trilionime din acel timp.
Prin urmare, Pompa avea să mai funcţioneze un trilion de ani. Un singur trilion de ani, dar asta era suficient. Un trilion de ani reprezenta mai mult decît avea să dureze omul, sau sistemul solar. Iar dacă totuşi omul avea să mai existe pînă atunci (sau altă fiinţă, succesor şi înlocuitor al omului), fără îndoială că se va fi inventat ceva pentru a corecta situaţia. Într-un trilion de ani se puteau face multe lucruri.
Lamont trebuia să fie de acord cu asta.
Atunci îşi aminti altceva, de care se ocupase însuşi Hallam într-un articol de popularizare. Căută revista respectivă cu dispreţ. Înainte de a merge mai departe, era important să vadă ce afirmase Hallam.
„Din cauza forţei gravitaţionale mereu prezentă, s-a asociat expresia < la vale > cu schimbarea inevitabilă folosită pentru a produce energie ce poate fi apoi trecută în lucru mecanic. În secolele trecute, apa care curgea la vale învîrtea roţi care, mai departe, acţionau maşini precum pompele şi generatoarele. Dar ce se întîmplă cînd toată apa a curs la vale?
Evident, totul se opreşte, pînă cînd apa este readusă sus ― iar asta înseamnă muncă, nu glumă. De fapt, se consumă mai mult împingînd apa în sus decît s-a acumulat prin curgerea ei la vale. Lucrăm cu pierdere de energie. Din fericire, Soarele munceşte pentru noi.
Apa din oceane se evaporă, vaporii urcă în atmosferă, formează nori şi eventual revin sub formă de ploaie sau zăpadă. Acestea pătrund în sol, alimentează izvoarele şi pîraiele şi menţin curgerea apei la vale.
Nu însă pentru totdeauna. Soarele poate ridica vaporii de apă numai pentru că, într-un sens nuclear, şi el curge la vale. Curge la vale imens, mai mult decît ar face-o orice rîu de pe Pămînt, iar cînd se va termina, nu ştim cum l-am putea readuce sus.
Toate sursele de energie din universul nostru se epuizează. Nu putem face nimic. Totul curge la vale într-o singură direcţie şi putem forţa o temporară urcare înapoi, doar folosind avantajul unei < adîncimi > mai mari în vecinătate. Dacă vrem energie folositoare şi veşnică, avem nevoie de un drum care s-o ia la vale în ambele sensuri. Acesta e un paradox în universul nostru; este logic ca atunci cînd cobori într-o direcţie, să urci în direcţie opusă.
Trebuie oare să ne rezumăm doar la universul nostru? Să ne gîndim la para-univers. Şi el are drumuri care coboară într-o direcţie şi urcă în cealaltă. Ele însă nu se potrivesc cu drumurile noastre. Este posibil să existe un drum coborîtor din para-univers spre noi, care atunci cînd e parcurs de la noi spre para-univers, să coboare din nou, deoarece universurile au legi diferite de comportare.
Pompa de Electroni exploatează avantajele unui drum care coboară în ambele direcţii. Pompa de Electroni…”
Lamont reciti titlul articolului: „Drumul ce coboară în ambele direcţii.”
Căzu pe gînduri. Desigur, conceptul îi era familiar, ca şi consecinţele sale termodinamice. Dar de ce să nu examineze ipotezele? Orice teorie are un punct slab. Dacă ipotezele, prin definiţie considerate corecte,erau greşite? Care ar fi fost consecinţele dacă pornea de la alte ipoteze? Contradictorii?
Începu orbeşte, dar peste o lună încercă senzaţia aceea cunoscută oricărui savant ― nesfîrşitul clic-clic, pe măsură ce piese neaşteptate cad la locul lor, iar anomaliile se limpezesc… Era senzaţia Adevărului.
Din acel moment, începu să exercite presiuni asupra lui Bronowski.
― Mă duc iarăşi la Hallam, îi spuse într-o bună zi.
― De ce? ridică din sprîncene arheologul.
― Ca să mă refuze.
― Da, ăsta eşti tu, Pete. Eşti nefericit dacă n-ai necazuri.
― Nu-nţelegi! E important să refuze să mă asculte. Mai tîrziu, să nu poată să spună că l-am evitat, că ignora problema…
― Ce problemă? A descifrării para-simbolurilor? Nici nu există încă. Nu întinde coarda, Pete.
― Nu, nu-i vorba de asta ― şi nu mai adăugase nimic.
Evident, Hallam nu-i veni în ajutor; abia peste cîteva săptămîni găsi vreme să-l primească. Însă nici Lamont nu intenţiona să-l ierte. Intră în cabinet, îmbufnat şi pus pe harţă. Hallam îl primi cu chipul împietrit şi-l atacă direct:
― Despre ce criză este vorba?
― A apărut ceva, domnule, rosti plat Lamont, inspirat de unul din articolele dumneavoastră.
― Aha. Care anume?
― „Drumul ce coboară în ambele direcţii.” Cel prevăzut pentru revista Teen-age Life.
― Despre ce-i vorba?
― Consider că Pompa de Electroni nu coboară în ambele direcţii, dacă pot folosi metafora dumneavoastră, care, întîmplător, nu este o descriere corectă a celei de-a doua legi a termodinamicii.
― Ce vrei să spui? se încruntă Hallam.
― Vă pot explica cel mai bine, scriind ecuaţiile de cîmp pentru cele două universuri şi demonstrînd o interacţiune neglijată pînă acum în mod nefericit, după părerea mea.
Lamont se îndreptă direct spre tabla-thixo şi scrise ecuaţiile, în timp ce vorbea cu rapiditate. Ştia că Hallam va fi umilit şi iritat de o asemenea procedură, deoarece nu putea pricepe formulele. Lamont se bizuia pe asta.
― Ascultă, tinere, mormăi Hallam. N-am timp să mă angajez într-o discuţie amănunţită asupra unor aspecte din para-teorie. Trimite-mi un raport complet; acum, dacă poţi rezuma ceea ce vrei să spui, dă-i drumul!
Lamont se îndepărtă de tablă cu o expresie de vădit dispreţ pe chip şi rosti:
― Perfect. A doua lege a termodinamicii descrie un proces care, inevitabil, retează extremele. Apa nu curge la vale; ceea ce se întîmplă în realitate este egalarea extremelor de potenţial gravitaţional. Apa iese la fel de uşor şi în sus, dacă se află prinsă în subteran. Poţi obţine lucru mecanic din juxtapunerea a două nivele de temperatură diferite, dar rezultatul final va fi egalarea temperaturilor la un nivel intermediar; corpul cald se răceşte, iar cel rece se încălzeşte. Atît răcirea cît şi încălzirea sunt aspecte egale ale celei de-a doua legi şi, în condiţii optime, la fel de spontane.
― Nu mă învăţa pe mine termodinamică elementară, tinere. Ce doreşti? N-am timp de pierdut.
Fără grabă, Lamont continuă:
― Lucrul mecanic se obţine din Pompa de Electroni prin egalarea extremelor. În cazul acesta, extremele sunt legile fizice ale celor două universuri. Condiţiile care fac posibile aceste legi, indiferent de natura lor, trec de la un univers la celălalt şi finalul procesului va consta în două universuri în care legile naturale vor fi identice şi intermediare, comparîndu-le cu situaţia de acum. Deoarece acest lucru va produce schimbări necunoscute, dar fără îndoială masive, în acest univers, trebuie privită cu toată seriozitatea oprirea Pompelor şi anularea definitivă a tuturor operaţiilor.
La acest punct, Lamont se aştepta ca Hallam să explodeze, retezîndu-i orice încercare de explicaţie ulterioară. Într- adevăr, nu se înşelase. Hallam sări din scaunul care se răsturnă. Lovindu-l cu piciorul, făcu doi paşi spre Lamont.
Precaut, acesta se ridică.
― Idiotule, zbieră Hallam, clocotind de furie. Nu crezi că toţi cei de la staţie cunosc egalizarea legilor naturale? Îmi iroseşti timpul, spunîndu-mi lucruri pe care le ştiam de pe cînd tu n-aveai habar să citeşti! Cară-te de-aici şi oricînd vrei să-ţi dai demisia, consider-o acceptată.
Lamont ieşi. Obţinuse exact ceea ce dorise, totuşi era iritat de comportarea lui Hallam.