Totuşi n-a fost aşa. Au trecut două săptămîni fără nici un mesaj şi tensiunea creştea.
Entuziasmul de moment al lui Bronowski se destrămase şi cînd intră în laboratorul lui Lamont, era posac. I Se priviră şi, în cele din urmă, Bronowski spuse:
― Toţi vorbesc că vei fi chemat să dai socoteală.
Lamont era nebărbierit. Laboratorul său arăta părăsit şi parcă gata de-a fi abandonat.
― Şi ce dacă? ridică el din umeri. Nu mă deranjează. Ce mă supără cu adevărat este că Physical Reviews mi-a respins articolul.
― Spuneai că te aştepţi la aşa ceva.
― Da, dar credeam că-mi vor oferi motive. Puteau explicita ce anume consideră ei că sunt erori, sau presupuneri nefondate. Ceva care putea fi discutat.
― Şi n-au făcut-o?
― Nici un cuvînt. Referenţii lor consideră că articolul nu-i potrivit pentru publicare. Exact aşa. N-o să se atingă de el… Pur şi simplu, te-mbolnăveşte prostia universală. Cred că nu mi-ar păsa dacă omenirea s-ar sinucide, pur şi simplu din răutate sau nechibzuinţă. Este însă îngrozitor de lipsit de demnitate să mergi spre distrugere prin simpla prostie a unor minţi înguste. Ce rost are să fii om, dacă mori în felul ăsta?
― Prostie, murmură Bronowski.
― Cum altfel să-i spui? Şi ei vor să le demonstreze de ce n-ar trebui să fiu concediat pentru teribila crimă de-a avea dreptate.
― Toţi par să ştie că l-ai consultat pe Chen.
― Da! Lamont îşi duse degetele la rădăcina nasului, şi-şi frecă obosit ochii. Se pare că l-am enervat suficient ca să se ducă la Hallam, iar acum sunt acuzat că am încercat să sabotez proiectul Pompei, folosind metode de intimidare ilegale, şi de aceea nu mai pot continua să-mi desfăşor activitatea în Staţie.
― Le este uşor s-o dovedească, Pete.
― Şi eu cred la fel. Nu contează.
― Ce vei face?
― Nimic, răspunse fizicianul. Lasă-i să încerce tot ce pot. Voi nega totul. În felul ăsta va dura săptămîni, luni, iar între timp tu vei continua să lucrezi. Vom mai primi veşti de la para- oameni.
― Pete, rosti jalnic Bronowski. Dacă n-o să mai primim? Gîndeşte-te şi la asta.
― Ce vrei să spui? îl privi atent Lamont.
― Spune-le că ai greşit. Calcă-ţi pe inimă. Renunţă.
― Niciodată! Mike, ce naiba e-n joc soarta lumii şi a fiecărei fiinţe vii de pe Pămînt.
― Da, dar ce înseamnă asta pentru tine? Nu eşti căsătorit. N-ai copii. Ştiu că tatăl tău e mort. N-ai pomenit niciodată de mama ta, sau de alte rude. Mă îndoiesc că pe Pămînt există vreo fiinţă omenească de care să fii ataşat sentimental. Aşa că vezi-ţi de drumul tău şi dă-i dracu' pe toţi!
― Şi tu?
― O să fac la fel. Sunt divorţat şi n-am copii. Am o prietenă cu care întreţin relaţii, atît cît mai pot. Trăieşte! Bucură-te!
― Şi ziua de mîine?
― O să se descurce singură. Atunci cînd va veni, moartea va fi rapidă.
― Nu pot trăi cu filozofia asta…Mike. Mike! Ce înseamnă toate astea? Vrei să-mi spui că nu vom reuşi? Nu crezi în para-oameni?
― Pete, rosti Bronowski privind într-o parte, am primit un răspuns. Aseară tîrziu. M-am gîndit să aştept pînă azi şi să-l analizez, dar ce rost are?… Uite-l.
Ochii lui Lamont scînteiau de întrebări. Luă foiţa şi o privi. Nu exista nici un semn de punctuaţie:
POMPA NU STOP NU STOP NOI NU STOP POMPA NOI NU AUDE PERICOL NU NU AUDE VOI STOP TREBUIE STOP VOI STOP CA NOI STOP TREBUIE VOI STOP PERICOL PERICOL PERICOL STOP STOP STOP VOI STOP POMPA.
― La naiba, murmură arheologul, par disperaţi.
Lamont continua să privească mesajul în tăcere.
― Cred, continuă Bronowski, că undeva, de cealaltă parte, e cineva ca tine ― un para-Lamont. Şi nici el nu-şi poate convinge para-Hallamii săi să oprească pompa. În timp ce îi imploram s-o oprească, ei ne roagă să facem noi primul pas.
― Dar dacă arătăm asta…, începu Lamont.
― Vor spune că minţi, că totul e o farsă regizată de tine pentru a-ţi salva coşmarul de psihopat.
― Despre mine ar putea s-o facă, dar nu şi despre tine. Tu o să mă sprijini, Mike. O să confirmi primirea mesajului.
― La ce bun? se înroşi Bronowski. Vor zice că undeva în para-univers există un nebun ca tine. Vor zice că mesajul dovedeşte că autorităţile din para-univers sunt convinse de inexistenţa pericolului.
― Mike, luptă împreună cu mine!
― N-are rost, Pete. Ai spus chiar tu: prostie! Poate că para-oamenii sunt mai avansaţi decît noi, poate chiar mai inteligenţi, aşa cum susţii, dar e dureros să vezi că sunt la fel de mărginiţi ca şi noi şi că aici e sfîrşitul. Schiller a spus-o, şi-l cred.
― Cine?
― Schiller. Un dramaturg german de-acum trei secole. Într-o piesă despre Ioana D'Arc, a spus: „împotriva prostiei, zeii înşişi luptă în zadar”. Nu sunt zeu şi nu voi mai lupta. Las-o, Pete, şi vezi-ţi de drum. Poate că lumea va dura cît mai trăim noi şi, dacă nu, oricum nu putem face nimic. Îmi pare rău, Pete. Ai luptat pentru o cauză dreaptă, dar ai pierdut, iar eu abandonez.
Ieşi. Lamont rămase singur. Stătea pe scaun, bătînd darabana cu degetele. Undeva, în soare, protonii se îngrămădeau tot mai lacomi şi, cu fiecare clipă, această lăcomie sporea, iar după un timp balanţa delicată avea să se dezechilibreze…
― Şi nimeni de pe pămînt nu va trăi ca să afle c-am avut dreptate! strigă Lamont şi clipi, o dată, şi încă o dată, stăvilindu-şi lacrimile.