Odeen era uşor conştient de faptul că Dua se afla la suprafaţă. Fără să se gîndească realmente la asta, îi putea aprecia direcţia şi chiar distanţa. Dacă s-ar fi gîndit mai profund, s-ar fi simţit neplăcut, pentru că această semi-conştienţă se diminua permanent şi, fără să fie sigur care era motivul, o considera un fel de împlinire. Aşa trebuia să se întîmple; era semnul permanentei dezvoltări a trupului, odată cu vîrsta.
Semi-conştienţa lui Tritt nu se micşora, ci se orienta tot mai mult spre copii. Evident, aceasta era calea dezvoltării utile, totuşi rolul Parentalului, deşi important, era simplu. Raţionalul era mult mai complex şi Odeen simţi o satisfacţie tristă la acest gînd.
Desigur, adevăratul semn de întrebare era Dua. Nu semăna deloc cu celelalte Emoţionale. Asta îl deruta şi-l nemulţumea pe Tritt, provocîndu-i bîlbîieli şi mai accentuate. Uneori îl deruta şi-l nemulţumea şi pe Odeen, totuşi el era conştient de capacitatea infinită a Duei de-a găsi satisfacţie în viaţă şi nu se părea că una era independentă de cealaltă. Ocazionalele iritări pe care le producea constituiau un preţ mic pentru fericirea intensă.
Şi poate că felul de viaţă ciudat al Duei era chiar parte a ceea ce trebuia să fie. Cei Tari păreau interesaţi de ea, deşi de obicei dădeau atenţie numai Raţionalilor. Se simţea mîndru de asta; cu atît mai bine pentru triadă că pînă şi Emoţionala merita atenţie.
Lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Aici era fundul stîncos şi era exact ceea ce voia el să simtă, pînă la capăt. Într-o zi, va şti că-i timpul să plece şi o va dori. Cei Tari îl asiguraseră de asta, aşa cum făceau cu toţi Raţionalii, dar îi mai spuseseră că propria lui conştiinţă interioară va aprecia fără greşeală momentul, şi nu alte sfaturi primite din exterior.
― Cînd îţi spui, îi zisese Losten ― în stilul acela clar şi grijuliu cu care întotdeauna un Tare îi vorbea unui Moale, de parcă Cel Tare se chinuia să se facă înţeles — , că ştii că trebuie să pleci, atunci vei pleca şi triada ta va pleca odată cu tine.
― Nu pot spune că aş vrea să plec acum domnule, rostise Odeen. Mai am multe de învăţat.
― Desigur, dragule. Simţi aşa pentru că nu eşti încă gata.
Odeen se gîndise: Cum voi putea vreodată să mă simt gata, cînd niciodată n-o să simt că nu mai am ce învăţa?
Dar nu spusese nimic. Era sigur că va sosi timpul şi atunci va înţelege.
Îşi coborî privirea spre sine, şi neatent extinse un ochi pentru a face asta — existau întotdeauna impulsuri copilăreşti chiar şi în cel mai matur dintre Raţionali. Desigur, nu fusese ceva necesar. Se putea simţi pe de-a întregul, menţinîndu-şi ochiul la locul lui, şi se simţea grozav de tare: cu contururi frumoase, distincte, netede şi curbate în ovoide graţios îmbinate.
Trupului său îi lipsea neregularitatea ciudat atractivă a Duei şi butucănozitatea reconfortantă a lui Tritt. Îi iubea pe amîndoi, dar nu şi-ar fi schimbat corpul cu niciunul. Şi, bineînţeles, nici mintea. Fără îndoială, n-ar fi spus asta niciodată, ca să nu-i jignească, dar tot timpul se simţea recunoscător că nu avea înţelegerea limitată a lui Tritt sau (mai rău) pe cea stranie a lui Dua. Presupunea că lor nu le păsa, pentru că nu ştiau că poate exista şi altceva.
Deveni iarăşi vag conştient de Dua şi, în mod deliberat, înăbuşi senzaţia. În acel moment, nu-i simţea nevoia. Nu că ar fi dorit-o mai puţin, dar tot mai frecvent era interesat de alte aspecte. Pentru maturizarea unui Raţional era tipică această satisfacţie sporită pe care o găsea în exersarea minţii, fie solitară, fie împreună cu Cei Tari.
Se obişnuise tot mai mult cu Cei Tari şi se ataşase de ei. Simţea că e bine şi corect, deoarece el era un Raţional şi într-un fel Cei Tari erau super-Raţionali. (Îi spusese asta odată lui Losten, cel mai prietenos dintre Tari şi, aşa i se părea lui Odeen, cel mai tînăr. Losten radiase amuzare, dar nu spunea nimic. Iar asta însemna că nu negase).
Amintirile cele mai timpurii ale lui Odeen erau populate de Tari. Parentalul său îşi concentra tot mai mult atenţia asupra ultimului său copil: Emoţionala. Era ceva normal. Şi Tritt avea să procedeze la fel cu ultimul copil, dacă acesta avea să mai vină vreodată. (Odeen auzise remarca respectivă chiar de la Tritt, care o folosea constant ca un reproş adus Duei).
Fusese însă mai bine aşa. Cu Parentalul său ocupat atîta vreme, Odeen îşi putuse începe educaţia de timpuriu. Îşi pierduse atributele copilăreşti şi învăţase multe, chiar înainte de a-l întîlni pe Tritt.
Totuşi, întîlnirea aceea n-avea s-o uite niciodată. Parcă ar fi fost chiar ieri, nu cu o jumătate de viaţă în urmă. Desigur, văzuse Parentalii din generaţia sa; tineri care, cu mult înainte de a incuba copii ce făceau din ei adevăraţii Parentali, nu dădeau semne ale viitoarei nepăsări. Pe cînd era copil, se jucase cu fratele său drept şi nu simţise între ei vreo diferenţă intelectuală (deşi, acum cînd îşi amintea îşi dădea seama că existase, chiar şi atunci).
Cunoştea, în mod vag însă, rolul unui Parental într-o triadă. De copil auzise şuşotindu-se poveşti despre topire.
Cînd Tritt apăruse întîia oară, cînd Odeen îl văzuse întîia oară, totul se schimbase. Pentru prima dată în viaţă, Odeen simţise o căldură interioară şi se gîndi că exista ceva pe care-l dorea şi care era complet rupt de gîndire. Chiar şi acum, putea retrăi senzaţia de stînjeneală ce-l cuprinsese.
Desigur, Tritt nu fusese stînjenit. Parentalii nu erau niciodată jenaţi de activităţile triadei, iar Emoţionalele aproape niciodată. Doar Raţionalii aveau problema asta.
― Prea multă gîndire, îi spuse odată un Tare, cînd Odeen discutase problema cu el, şi răspunsul nu-l mulţumise. În ce fel putea gîndirea să fie „prea multă”?
Bineînţeles, cînd se întîlniseră întîia oară, Tritt era tînăr. Încă era atît de copilăros, de stîngaci şi nesigur, încît reacţia sa în momentul întîlnirii fusese stînjenitoare de limpede. Devenise aproape transparent pe margini.
― Nu te-am mai văzut, nu-i aşa, dreptule? rosti ezitant Odeen.
― N-am mai fost aici, răspunse Tritt. Am fost adus.
Amîndoi ştiau cu precizie ce li se întîmplase. Întîlnirea fusese aranjată, deoarece cineva (atunci Odeen crezuse că era vorba de un Parental, dar acum ştia că fusese unul din Tari) credea că se vor potrivi şi presupunerea fusese corectă.
Între cei doi nu exista nici un raport intelectual. Cum să existe cînd Odeen dorea să înveţe cu o intensitate ce depăşea totul, în afară de existenţa triadei, iar lui Tritt îi lipsea însuşi conceptul învăţatului? Ceea ce trebuia să ştie, Tritt ştia cu sau fără învăţătură.
Aţîţat de tot ceea ce afla despre lume şi Soare, despre istorie şi mecanismul vieţii, despre toate din Univers, Odeen se trezea uneori (în acele prime zile laolaltă) povestindu-i lui Tritt.
Acesta îl asculta blajin, evident fără să înţeleagă, dar mulţumit să asculte în timp ce Odeen, fără să transmită ceva, era mulţumit să vorbească.
Tritt fusese cel care făcuse primul gest, împins de nevoile sale speciale. După scurtul prînz de la amiază, Odeen povestea ce învăţase în cursul zilei. (Substanţa lor mai groasă absorbea hrana atît de rapid încît se mulţumea cu o simplă plimbare la soare, în timp ce Emoţionalele se hrăneau ore întregi, încolăcindu-se şi subţiindu-se parcă special pentru a prelungi momentul).
Odeen, care le ignorase dintotdeauna pe Emoţionale, era destul de fericit că poate vorbi. Tritt care le privea tăcut, zi după zi, era acum vizibil agitat.
Brusc, veni lîngă Odeen, formînd atît de iute un apendice încît şocă în mod neplăcut simţul formei Raţionalului. Îl aşeză pe un ovoid superior al lui Odeen, unde o pîlpîiere uşoară permitea un binevenit curent de aer cald ca desert. Apendicele lui Tritt se subţie cu un efort vizibil şi se afundă în orificiile pielii lui Odeen, înainte ca acesta să sară într-o parte, extrem de stînjenit.
Desigur, Odeen făcuse asemenea lucruri cînd era copil, dar de atunci nu le mai repetase.
― Nu face asta, Tritt, rosti el tăios.
Apendicele lui Tritt rămăsese extins, bîjbîind.
― Aşa vreau.
Odeen se menţinu cît putu mai compact, străduindu-se să întărească suprafaţa pentru a opri intrarea.
― Eu nu vreau.
― De ce? întrebă Tritt. Nu-i nimic în asta.
― Doare, rosti Odeen primul lucru care-i venise în minte. (Nu era aşa. Fizic, nu durea. Dar Cei Tari evitau întotdeauna atingerea Moilor. O întrepătrundere neatentă îi durea, dar ei erau altfel alcătuiţi decît Cei Moi, cu totul altfel).
Tritt nu se lăsase păcălit. Instinctul său nu dădea greş.
― Nu doare.
― De fapt, nu-i bine aşa. Ne trebuie o Emoţională.
― Vreau indiferent cum, făcu Tritt încăpăţînat.
Era inevitabil să nu se repete, după cum era inevitabil ca Odeen să nu cedeze. Aşa făcea întotdeauna; era ceva ce se întîmpla şi celui mai conştient Raţional. Bineînţeles ori recunoşteau că o fac, ori minţeau.
După asta, Tritt era mereu pe lîngă el; dacă nu cu un apendice, atunci muchie lîngă muchie. În cele din urmă, Odeen, atras de plăcere, începu să coopereze şi încercă să strălucească. La asta era mai bun decît Tritt. Sărmanul Tritt, deşi mai doritor, sforţîndu-se şi chinuindu-se, abia lucea ici-colo, în cîteva locuri.
Spre deosebire de el, Odeen putea deveni transparent pe toată suprafaţa şi îşi învinse jena, lăsîndu-se să plutească lipit de Tritt. Era o penetrare la nivelul pielii, şi dedesubtul ei Odeen putea simţi pulsînd suprafaţa dură a lui Tritt. Era o plăcere combinată cu vinovăţie.
Totuşi, cînd se termina, Tritt era întotdeauna obosit şi oarecum furios.
― Tritt, îi spusese Odeen, ţi-am zis: ca să facem lucrurile cum trebuie, avem nevoie de o Emoţională. N-are rost să te înfurii; asta-i situaţia.
― Să găsim o Emoţională, spuse Tritt.
Să găsim o Emoţională! Pornirile simple ale lui Tritt îl duceau totdeauna la acţiunea directă. Odeen nu era sigur că-i putea explica celuilalt complexităţile vieţii.
― Nu-i atît de uşor, dreptalule, începu cu blîndeţe el.
― Cei Tari pot, îl întrerupse Tritt. Eşti prieten cu ei. Întreabă-i.
― Nu pot întreba, se cutremură îngrozit Odeen. Încă n-a venit momentul, urmă el adoptînd inconştient tonul explicativ, altfel aş şti cu siguranţă. Deocamdată…
Tritt nu-l asculta.
― O să întreb eu, rosti hotărît.
― Nu! exclamă speriat Odeen. Tu nu te băga! Îţi spun, încă nu-i momentul. Am destule probleme cu studiile. E foarte uşor să fii un Parental şi să nu ştii nimic, dar…
În aceeaşi clipă îi păru rău de cele spuse; oricum era o minciună. Pur şi simplu, nu dorea să facă ceva ce i-ar fi putut ofensa pe Tari, dăunînd relaţiei utile cu ei. Tritt însă nu arătă că s-ar fi supărat şi Odeen bănui că celălalt nu considera cunoaşterea un merit, şi deci nu considera remarca lui drept o insultă.
Totuşi, problema Emoţionalei continua să persiste. În cîteva rînduri, încercaseră întrepătrunderi. De fapt, impulsul se intensifica odată cu trecerea timpului. Niciodată nu erau pe deplin satisfăcuţi, deşi era plăcut, şi de fiecare dată Tritt solicita o Emoţională. De fiecare dată, Odeen se cufunda tot mai mult în studiile sale, aproape ferindu-se de problemă.
Alteori însă era tentat să-i povestească totul lui Losten.
Losten era Cel Tare pe care-l cunoştea cel mai bine, deoarece se interesase cel mai mult de persoana lui. Cei Tari erau teribil de uniformi, pentru că nu se modificau niciodată, forma lor rămînea mereu fixă. Aveau ochii întotdeauna în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie pentru toţi. Pielea lor, fără să fie dură, era permanent opacă, niciodată strălucitoare, niciodată transparentă, niciodată penetrabilă de altă piele de acelaşi tip.
Nu erau cu mult mai mari decît Cei Moi, dar erau grei. Substanţa lor era mai densă şi trebuiau să fie grijulii cu ţesuturile fragile ale Celor Moi.
Odată pe cînd era mic, mic cu adevărat, şi trupul lui plutea aproape la fel de uşor precum al surorii sale, un Tare se apropiase de el. Nu ştiuse niciodată care anume fusese, dar mai tîrziu află că pe toţi îi interesau copiii-Raţionali. Pur şi simplu din curiozitate, Odeen se întinsese spre el. Acesta sărise înapoi, iar mai tîrziu, Parentalul lui Odeen îl dojenise pentru că încercase să atingă un Tare.
Dojana fusese suficient de aspră pentru ca Odeen să n-o uite niciodată. Cînd mai crescu, află că ţesuturile Celor Tari, formate din atomi strînşi laolaltă simţeau durere la încercarea de pătrundere. Odeen se întrebase dacă şi Cei Moi simţeau durere. Un alt tînăr Raţional îi spusese cîndva că se ciocnise de un Tare, iar acesta se chircise de durere, dar el nu simţise nimic ― Odeen nu era însă sigur că nu fusese o simplă lăudăroşenie.
Existau şi alte lucruri pe care nu le putea face. Îi plăcea să se frece de pereţii grotelor. Încerca o senzaţie plăcută, de căldură, cînd îşi permitea să pătrundă în stîncă. Copiii o făceau deseori, dar pe măsură ce îmbătrîneai era tot mai dificil. Mai reuşea s-o facă, doar pe grosimea pielii, şi-i plăcea, însă Parentalul îl surprinsese şi-l mustrase. El replicase că sora lui făcea acelaşi lucru tot timpul, o văzuse.
― Asta-i altceva, spusese Parentalul. Ea este o Emoţională.
Altă dată, pe cînd Odeen absorbea o înregistrare ― era deja mai mărişor ― formase în joacă un cuplu de proeminenţe cu vîrfurile atît de subţiri încît puteau trece una prin cealaltă. Simţise o plăcută senzaţie de furnicare, ce uşura audierea şi determina un somn bun.
Parentalul îl prinsese şi de această dată, iar amintirea vorbelor sale îl durea şi acum pe Odeen.
Pe atunci, nimeni nu-i spusese ceva concret despre topire. Îl pompau cu cunoştinţe şi-l educau, dar nu-i spuneau ce era triada. Nici lui Tritt nu i se spusese. Însă el era un Parental şi nu-i trebuiau explicaţii. Desigur, cînd, în cele din urmă, sosi Dua, totul devenise clar chiar dacă ea părea că ştie şi mai puţine decît Odeen.
Ea nu venise însă ca urmare a eforturilor lui Odeen. Tritt rezolvase chestiunea; Tritt care, de obicei, se temea de Cei Tari şi-i evita; Tritt care nu avea auto-încrederea unui Raţional, cu această notabilă excepţie; Tritt care trebuia să fie condus; Tritt… Tritt… Tritt…
Odeen suspină. Tritt îi copleşea gîndurile, pentru că se apropia. Îl putea simţi: sever, solicitînd, permanent solicitînd. În ultimele zile, Odeen avusese prea puţin timp pentru sine, tocmai cînd simţea că trebuie să se gîndească mai mult ca oricînd, să-şi pună ordine în idei.
― Ce este, Tritt? întrebă el.