Tritt era conştient de masivitatea sa. Nu se considera urît. Nu se gîndea de loc la sine. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi considerat frumos. Trupul său era destinat unui scop şi construit perfect pentru asta.
― Unde-i Dua? întrebă el.
― Afară pe undeva, mormăi Odeen, de parcă nu i-ar fi păsat. Pe Tritt îl enerva o triadă dezbinată. Dua era extrem de dificilă, iar Odeen indiferent.
― De ce ai lăsat-o să plece?
― Cum o pot opri, Tritt? Şi, de fapt, ce rău face?
― Ştii şi tu! Avem doi copii. E nevoie de al treilea. În zilele astea e greu să faci un mijlociu. Pentru asta, Dua trebuie să se hrănească bine. Acum iar hoinăreşte în Amurg. Cum se poate hrăni?
― Nu-i prea mîncăcioasă.
― Iar noi nu avem un mijlociu. Odeen, rosti Tritt cu blîndeţe, cum să te iubesc aşa cum trebuie fără Dua?
― Păi…, bolborosi Odeen şi Tritt se simţi iarăşi derutat de stînjeneala celuilalt faţă de o simplă declaraţie.
― Ţii minte, continuă Tritt, eu am găsit-o primul pe Dua. Oare Odeen îşi amintea asta? Oare se gîndea vreodată la triadă şi la ce însemna ea? Uneori, Tritt se simţea atît de frustrat încît îi venea… Îi venea… De fapt, nu ştia ce era de făcut, doar că se simţea frustrat. Ca în zilele de demult cînd el dorea o Emoţională, iar Odeen nu făcea nimic.
Tritt ştia că nu avea talent să vorbească în fraze lungi şi complicate. Dar dacă Parentalii nu vorbeau, ei gîndeau. Gîndeau la lucruri importante. Odeen vorbea într-una despre atomi şi energie. Cui îi păsa de atomi şi energie? Tritt se gîndea la triadă şi la copii.
Mai demult, Odeen îi spusese că numărul Celor Moi scădea lent, dar continuu. Lui nu-i păsa? Celor Moi nu le păsa? Cu excepţia Parentalilor cui îi mai păsa?
Pe întreaga planetă existau doar două forme de viaţă: Cei Moi şi Cei Tari. Şi hrana strălucind deasupra lor.
Cîndva, Odeen îi spusese că soarele se răcea. Drept urmare, hrana era mai puţină, iar numărul indivizilor scădea. Tritt nu credea asta. Nu simţea soarele mai rece decît pe vremea cînd era copil. Adevărul era că nimeni nu se preocupa de triade; prea mulţi Raţionali preocupaţi; prea multe Emoţionale prostuţe.
Cei Moi trebuiau să se concentreze asupra lucrurilor importante din viaţă. Aşa făcuse Tritt. El avea grijă de triadă. Întîi apăru copilul-stîng, apoi copilul-drept. Creşteau şi se dezvoltau. Totuşi, trebuiau să aibă şi un copil-mijlociu. Acesta era cel mai greu de început, iar fără el nu putea exista o nouă triadă.
Ce o făcea pe Dua să fie aşa? Dintotdeauna fusese dificilă, dar acum situaţia se înrăutăţea.
Tritt simţea un fel de furie împotriva lui Odeen. Raţionalul vorbea mereu cu cuvintele acelea grele. Iar Dua îl asculta. Odeen îi putea vorbi la nesfîrşit, pînă cînd erau aproape doi Raţionali. Asta nu era bine pentru triadă.
Odeen trebuia să fie mai atent.
Întotdeauna, Tritt era cel care îşi făcea griji. Întotdeauna, Tritt trebuia să facă ceea ce era de făcut. Odeen era prietenul Celor Tari şi totuşi nu spunea nimic. Aveau nevoie de o Emoţională, dar Odeen nu făcea nimic. Le vorbea despre energie, nu despre nevoile triadei.
Tritt fusese cel care făcuse pasul hotărîtor. Şi-l amintea cu mîndrie. Îl văzuse pe Odeen vorbind cu un Tare şi se apropiase. Îi întrerupsese şi fără tremur în voce rostise:
― Ne trebuie o Emoţională.
Cel Tare se întoarse să-l privească. Tritt nu mai fusese niciodată atît de aproape de un Tare. Era tot dintr-o bucată. Toate părţile lui trebuiau să se întoarcă, atunci cînd una singură se mişca. Avea nişte proeminenţe ce se puteau mişca singure, dar nu îşi schimbau niciodată forma. Nu pluteau, erau neregulaţi şi urîţi. Nu le plăcea să fie atinşi.
― Aşa e, Odeen? întrebase Cel Tare. Nu vorbea cu Tritt.
Odeen se turtise şi se lipise de pămînt; mai turtit decît îl văzuse vreodată Tritt.
― Dreptalul meu, răspunse, e prea zelos. Dreptalul meu e… e… Se bîlbîia, pufnea şi nu putea vorbi.
Tritt însă putea:
― Nu ne putem topi fără o Emoţională, spusese el.
Ştia că Odeen era atît de stînjenit încît nu mai putea vorbi, dar nu-i păsa. Sosise timpul.
― Dragă stîngule, vorbi Cel Tare către Odeen, şi tu consideri la fel? Cei Tari vorbeau la fel cu Cei Moi, dar mai aspru şi mai puţin nuanţat. Erau greu de ascultat. Tritt îi găsea foarte obositori, deşi Odeen părea obişnuit cu ei.
― Da, încuviinţase Odeen în cele din urmă.
În sfîrşit, Cel Tare se răsucise spre Tritt.
― Aminteşte-mi, tinere-drept. De cît timp eşti împreună cu Odeen?
― De suficient timp, răspunse Tritt, ca să merităm o Emoţională.
Se străduia să-şi păstreze colţurile ferme. Nu-şi permitea să se lase înspăimîntat. Era prea important.
― Mă cheamă Tritt, adăugase el.
Cel Tare păruse amuzat.
― Da, alegerea a fost bună. Tu şi cu Odeen vă înţelegeţi bine, dar asta face dificilă alegerea unei Emoţionale. Noi aproape ne-am hotărît. Cel puţin eu m-am hotărît de mult, dar ceilalţi trebuie convinşi. Mai aşteaptă, Tritt.
― Sunt obosit de aşteptare.
― Ştiu, oricum aşteaptă. Era din nou amuzat.
După ce plecase, Odeen se ridicase, subţiindu-se furios.
― Cum ai putut face asta, Tritt? Ştii cine era?
― Era un Tare.
― Era Losten. Învăţătorul meu. Nu vreau să se supere pe mine.
― De ce să se supere? Am fost politicos.
― Bine, lasă. Odeen revenea la forma normală. Asta însemna că se calmase. (Tritt se simţise uşurat, deşi încercă să nu se trădeze). E foarte jenant, continuase el, ca dreptalul meu să vină şi să vorbească cu Cel Tare care mă educă.
― Atunci, de ce n-ai făcut-o tu?
― Preferam să aştept momentul potrivit.
― După tine, nu mai venea niciodată.
Dar apoi îşi frecaseră suprafeţele şi nu se mai certară, iar nu mult după aceea sosise Dua.
Losten o adusese. Tritt nici nu ştiuse; nu-l privise pe Cel Tare. Doar pe Dua. Odeen îi spusese, mai tîrziu, cine o adusese.
― Vezi? făcuse Tritt. Eu i-am vorbit. De asta a adus-o.
― Nu, răspunse Odeen. Sosise timpul. Ar fi venit cu ea chiar dacă niciunul dintre noi n-ar fi zis nimic.
Tritt nu-l crezuse. Era convins că prezenţa Duei se datora în întregime intervenţiei sale.
Cu siguranţă, niciodată nu mai existase cineva precum Dua. Tritt văzuse multe Emoţionale. Toate erau atrăgătoare. Ar fi acceptat-o pe oricare pentru topire. Cînd o văzu însă pe Dua, îşi dădu seama că nici una dintre ele nu s-ar fi potrivit. Numai Dua. Numai Dua.
Iar Dua ştia exact ce avea de făcut. Exact. Mai tîrziu le spusese că nimeni nu-i arătase cum s-o facă. Nimeni nu-i vorbise măcar o dată despre asta. Nici chiar celelalte Emoţionale, pentru că le evitase.
Totuşi, cînd toţi trei erau laolaltă, fiecare ştia ce să facă. Dua se subţia. Se subţia mai mult decît oricine văzut vreodată de Tritt. Se subţia mai mult decît Tritt ar fi crezut posibil. Devenea un fel de fum colorat ce umplea odaia şi-l zăpăcea. El se mişca fără să ştie că se mişcă. Se afunda în aerul care era Dua.
Nu exista nici o senzaţie de pătrundere, absolut nici una. Tritt nu simţea nici o rezistenţă, nici o frecare. Era doar o plutire spre înăuntru şi o fluturare rapidă. Se simţea subţiindu-se drept răspuns, şi fără eforturile extraordinare dintotdeauna. Cu Dua umplîndu-l, se putea subţia fără greutate într-un fum dens.Subţierea devenea precum curgerea, un curent uriaş şi lin.
Vag, îl putea zări pe Odeen apropiindu-se din cealaltă parte, din stînga Duei. Şi el se subţia.
Apoi, ca toate şocurile de contact din lume, se întinsese spre Odeen. În realitate, nu fusese un şoc. Tritt simţea în afara simţurilor, cunoştea fără să ştie. Alunecă în Odeen, şi Odeen alunecă în el. Nu putea spune dacă el îl înconjura pe Odeen, sau era înconjurat de acesta, sau amîndouă, sau niciuna.
Era doar…plăcere.
Simţurile slăbiră odată cu intensitatea plăcerii, iar în momentul în care crezu că nu mai putea rezista, ele dispărură complet.
După aceea se separară şi se priviră. Stătuseră topiţi zile întregi. Desigur, topirea dura mult. Cu cît era mai bună, cu atît dura mai mult deşi, cînd se termina, părea că durase numai o clipă şi n-o mai ţineau minte. Mai tîrziu, rareori avea să dureze mai mult decît întîia dată.
― A fost minunat, spusese Odeen.
Tritt se mulţumise s-o privească pe Dua, fără care n-ar fi fost posibil.
Ea condensa, învolburîndu-se şi mişcîndu-se tremurător. Părea cea mai afectată dintre ei.
― O s-o mai facem, vorbise precipitată, dar tîrziu, mai tîrziu. Acum, lăsaţi-mă să plec.
Fugise. Ei n-o opriseră. Erau prea obosiţi ca s-o facă. Dar aşa avea să se întîmple mereu. Întotdeauna, după topire, Dua pleca. Indiferent cît de bine fusese, pleca. În ea exista ceva care avea nevoie de singurătate.
Asta îl nemulţumea pe Tritt. Sub toate aspectele, Dua se deosebea de celelalte Emoţionale. Şi nu trebuia să fie aşa.
Odeen simţea altceva. Adesea, spunea:
― De ce n-o laşi în pace, Tritt? Nu-i ca celelalte, iar asta înseamnă că-i mai bună decît ele. Topirea n-ar fi aşa de minunată, dacă ea ar fi precum celelalte. Vrei să cîştigi fără să plăteşti nimic? Tritt nu prea înţelegea. Ştia doar că Dua trebuie să facă ceea ce trebuia făcut.
― Vreau să facă ce este corect.
― Ştiu, Tritt, ştiu. Totuşi, las-o în pace.
Adesea, Odeen o dojenea pe Dua pentru comportarea ei, dar nu voia să-l lase pe Tritt s-o facă.
― Îţi lipseşte tactul, Tritt, explica el. Tritt nu ştia exact ce înseamnă tact. Şi acum… Trecuse mult de la prima topire, dar copilul-Emoţional nu se născuse încă. Cît va mai dura? Era deja prea mult. Iar dacă ar fi fost după Dua, şi-ar fi petrecut tot timpul singură.
― Nu mănîncă suficient, făcu Tritt.
― Cînd va sosi timpul…, începu Odeen.
― Întotdeauna vorbeşte despre sositul timpului. După tine, nici s-o căutăm pe Dua nu sosise timpul. Acum nu soseşte timpul să avem un copil-Emoţional. Dua ar trebui…
Odeen se întoarse şi rosti:
― E pe afară, Tritt. Dacă vrei să ieşi şi s-o aduci, ca şi cum i-ai fi Parental şi nu dreptal, n-ai decît. Dar eu îţi spun: Las-o în pace.
Tritt bătu în retragere. Avea multe de spus, dar nu ştia cum s-o facă.