Într-un mod vag şi îndepărtat, Dua era conştientă de agitaţia stînga-dreapta referitoare la ea şi se revoltă şi mai mult.
Dacă unul, sau celălalt, sau amîndoi, ar fi venit s-o ia, totul s-ar fi terminat printr-o topire, iar gîndul acesta o înfuria la culme. Tritt nu ştia altceva decît copiii; Tritt nu-şi dorea altceva decît un al treilea şi ultim copil; şi totul se învîrtea în jurul copiilor şi al celui care lipsea. Iar atunci cînd Tritt dorea o topire, o obţinea.
Atunci cînd se încăpăţîna, Tritt domina triada. Se crampona de o idee simplă, nu renunţa şi în cele din urmă Odeen şi Dua trebuiau să cedeze. Totuşi, acum, nu va ceda; nu va…
Nu era o poziţie trădătoare. Niciodată nu se aşteptase să simtă pentru Odeen sau Tritt dorul acela intens pe care cei doi îl împărtăşeau între ei. Se putea topi singură; însă ei se puteau topi doar prin intermediul Duei (atunci, de ce nu era mai preţuită?). Simţea o plăcere intensă la topirea în trei; bineînţeles că da, ar fi fost stupid să nege; dar era o plăcere înrudită cu cea simţită cînd traversa vreun perete de piatră, aşa cum mai făcea uneori în secret. Pentru Tritt şi Odeen, senzaţiile erau însă absolut unice.
Deşi nu era chiar aşa. Odeen avea plăcerea învăţăturii; ceea ce el numea dezvoltarea intelectuală. Uneori, Dua o încercase şi ea, atît ca să ştie ce poate însemna; şi, deşi era atît de diferită de topire, putea servi drept înlocuitor, cel puţin cît să-l mulţumească pe Odeen uneori.
Nu însă şi în cazul lui Tritt. Pentru el existau numai topirea şi copiii. Atît. Iar cînd mintea lui se concentra complet asupra acestor probleme, Odeen ceda, iar apoi şi Dua trebuia să-l urmeze.
Odată, ea se revoltase:
― Dar ce se întîmplă în timp ce ne topim? Trec ore, uneori zile, pînă revenim la normal. Ce se întîmplă în tot acel timp?
― Întotdeauna a fost aşa, se enervase Tritt. Aşa trebuie să fie.
― Nu-mi plac lucrurile care trebuie să fie. Vreau să ştiu, de ce?
Odeen păruse stînjenit. Jumătate din viaţă o petrecuse cu expresia aceea.
― Dua, spusese el, trebuie. Din cauza… copiilor. Cînd rostise cuvîntul, parcă pulsase.
― Nu mai tremura, se răstise Dua. Nu mai suntem mici, ne-am topit de nu mai ştiu cîte ori şi ştim cu toţii că în felul acesta vom avea copii. Poţi s-o spui liniştit. Mă întreb de ce durează aşa mult?
― Pentru că e un proces complicat, răspunse Odeen, continuînd să pulseze. Deoarece necesită energie. Dua, trebuie mult timp pînă să începi un copil şi, chiar dacă o facem mult timp, nu întotdeauna copilul porneşte. Şi e şi mai rău… Nu numai cu noi, adăugase grăbit.
― Mai rău? se sperie Tritt, dar Odeen tăcuse.
Avură în cele din urmă un copil, un stîng-Raţional, care zbura şi se subţia aşa încît toţi trei erau în extaz, ba chiar şi Odeen îl ţinea şi-l lăsa să-şi schimbe forma în mîinile lui, atunci cînd îl lăsa Tritt. Desigur, Tritt îl incubase în timpul lungii pre-formări şi-l separase, atunci cînd putuse trăi independent; şi tot Tritt avea permanent grijă de el.
De aceea, Parentalul apărea mai rar alături de ei, iar Dua simţea o ciudată încîntare. Obsesia lui Tritt o irita, dar cea a lui Odeen — curios ― o atrăgea. Devenea tot mai conştientă de… importanţa lui. Era ceva să fii un Raţional şi să poţi răspunde la întrebări, iar Dua avea în permanenţă ceva de întrebat. Odeen era mai dispus să-i răspundă cînd Tritt nu era de faţă.
― De ce durează aşa de mult, Odeen? Nu-mi place să mă topesc şi apoi să nu ştiu ce s-a întîmplat zile întregi.
― Suntem în perfectă siguranţă, Dua, o liniştea el. Ia spune, ni s-a întîmplat ceva? Ai auzit să se fi întîmplat vreodată ceva unei triade? Şi apoi, n-ar trebui să pui întrebări.
― Pentru că sunt o Emoţională? Pentru că alte Emoţionale nu pun întrebări? Dacă vrei să ştii, nu le suport pe celelalte Emoţionale, şi vreau să pun întrebări.
Era perfect conştientă că Odeen o privea de parcă nu mai văzuse nimic atît de atrăgător şi, dacă Tritt ar fi fost prezent, topirea ar fi început imediat. Chiar se subţie puţin; nu mult, dar perceptibil, cochetînd intenţionat.
― S-ar putea să nu înţelegi implicaţiile, Dua, răspunse Odeen. Trebuie multă energie pentru a porni o scînteie nouă de viaţă.
― Mereu pomeneşti de energie. Ce e asta? Exact.
― Ceea ce mîncăm.
― Atunci de ce nu-i spui hrană?
― Deoarece hrana şi energia nu sunt chiar acelaşi lucru. Hrana noastră vine de la soare şi e un fel de energie, dar există şi alte tipuri de energii, care nu sunt hrană. Cînd mîncăm, trebuie să ne lăţim şi absorbim lumina. Pentru Emoţionale e mai greu, deoarece ele sunt mult mai transparente; adică, lumina are tendinţa să treacă prin ele în loc să fie absorbită…
Era minunat să ţi se explice, se gîndi Dua. De fapt, ştia tot ce auzea; dar nu ştia cuvintele exacte; lungii termeni ştiinţifici, cunoscuţi de Odeen. În plus, făcea totul mai exact şi mai plin de înţelesuri.
Ocazional acum, în viaţa adultă, cînd nu se mai temea de tachinările copilăreşti; cînd avea de partea ei prestigiul de-a face parte din triada lui Odeen; încerca să se amestece printre celelalte Emoţionale şi să suporte înghesuiala şi flecăreala. La urma urmei, uneori simţea nevoia unei mese mai consistente decît de obicei, care ajuta şi la o topire mai bună. Exista o satisfacţie ― uneori aproape simţea plăcerea celorlalte ― în întinderea şi manevrele pentru expunerea la razele soarelui, în contracţiile voluptoase de absorbire a căldurii cu maximă eficienţă, prin îngroşare.
Totuşi, pentru Dua numai o mică parte urma această cale, pe cînd celelalte păreau că nu se mai satură. Aveau un fel de şerpuială lacomă pe care Dua n-o putea reproduce şi pe care, în cele din urmă, n-o suporta.
De aceea Raţionalii şi Parentalii veneau atît de rar la suprafaţă. Grosimea lor îi ajuta să mănînce repede şi să plece. Emoţionalele se răsuceau la soare ore întregi, căci, deşi mîncau mai încet, în realitate aveau nevoie de mai multă energie decît ceilalţi… cel puţin pentru topire.
Emoţionalele asigurau energia, îi explicase Odeen (pulsînd atît de tare încît abia îl înţelegea), Raţionalii sămînţa, Parentalii incubatorul.
Atunci cînd Dua înţelesese toate astea, dezaprobarea ei, cînd le vedea pe celelalte Emoţionale înghiţind pur şi simplu razele soarelui, începu să fie dublată de amuzament. Pentru că ele nu puneau niciodată întrebări, era convinsă că nu ştiau de ce o fac şi nu puteau înţelege latura obscenă a condensărilor lor chinuite, sau a chicotelilor cu care coborau sub suprafaţă ― îndreptîndu-se desigur către o topire bună, cu o mulţime de energie la dispoziţie.
Putea, de asemenea, înfrunta nervozitatea lui Tritt cînd ea cobora fără opacitatea învolburată care însemna o masă pe cinste. Totuşi de ce s-ar fi plîns ei? Subţirimea menţinută de Dua însemna o topire grozavă. Nu confuză şi vîscoasă, aşa cum o reuşeau poate alte triade, ci eterică aşa cum simţea ea că era cel mai bine. Şi, în plus, micul-stîng şi micul-drept apăruseră, nu?
Desigur, mai era Emoţionala, micul mijlociu, care era cheia, însemna mai multă energie decît ceilalţi doi, iar Dua nu avea niciodată suficientă.
Pînă şi Odeen începuse să-i atragă atenţia.
― Nu stai destul la soare, Dua.
― Ba da.
― Triada Geniei, continua Odeen, a început o Emoţională.
Dua n-o plăcea pe Genia. N-o plăcuse niciodată. Era proastă chiar şi după standardele Emoţionalelor.
― Bănuiesc că se laudă, rosti răutăcioasă Dua. N-are pic de delicateţe. Cred că spune: „N-ar trebui să-ţi zic, dragă, dar n-o să ghiceşti niciodată ce au făcut stîngalul şi dreptalul meu. Uite aşa…” imita perfect semnalele tremurătoare ale Geniei, şi Odeen se amuză.
― Poate că e prostuţă, reluă el, dar a început o Emoţională iar Tritt e agitat. Noi suntem de mai multă vreme împreună decît ei…
― Iau cît soare pot, replicase Dua. O fac pînă cînd sunt prea plină ca să mai mă pot mişca. Nu înţeleg ce mai vreţi.
― Nu te enerva. I-am promis lui Tritt că am să-ţi vorbesc. El crede că pe mine mă asculţi…
― Oh, Tritt crede că-i ciudat că-mi explici ştiinţa. El nu înţelege… Vreţi o mijlocală ca toate celelalte?
― Nu, rosti serios Odeen. Nu eşti ca celelalte şi asta mă bucură. Iar dacă eşti interesată de cunoştinţele Raţionalilor, atunci să-ţi explic ceva. Soarele nu mai dă hrana de altădată. Energia luminoasă e mai puţină; necesită expuneri mai lungi. Rata naşterilor scade mereu şi populaţia planetei e doar o părticică din ce a fost cîndva.
― Eu nu pot ajuta cu nimic, făcu Dua cu încăpăţînare.
― Cei Tari ar putea. Şi numărul lor e în descreştere…
― Şi ei pleacă? Dua devenise interesată. Crezuse întotdeauna că erau nemuritori; că nu se năşteau şi nu mureau. De pildă, cine văzuse vreodată un copil Tare? Nu aveau copii. Nu se topeau. Nu mîncau.
― Cred că şi ei pleacă, rosti Odeen gînditor. Nu vorbesc niciodată despre ei. Nu sunt sigur nici cum mănîncă, pentru că trebuie s-o facă. Şi să se reproducă. Uite, a apărut unul nou; nu l-am mai văzut încă… În sfîrşit, asta nu contează. Principalul este că au realizat o hrană artificială…
― Ştiu, îl întrerupse Dua. Am gustat-o.
― Cum? N-am ştiut!
― Nişte Emoţionale vorbeau despre asta. Spuneau că un Tare a solicitat voluntari ca s-o guste şi proastelor le era frică. Spuneau că poate le va întări permanent şi n-au să se mai poată topi niciodată.
― Asta-i o prostie, exclamă Odeen.
― Ştiu. M-am oferit eu voluntară. Asta le-a închis gura. Abia le mai suport, Odeen.
― Cum a fost hrana?
― Oribilă. Acră şi amară. Bineînţeles, nu le-am spus nimic celorlalte.
― Şi eu am gustat-o, spuse Odeen. Nu era chiar atît de rea.
― Vouă nu vă pasă ce gust are mîncarea.
― Oricum, e doar un experiment. Cei Tari se străduiesc s-o îmbunătăţească. În special, Estwald ― cel nou de care ţi-am spus, pe care nu l-am văzut încă. Din cînd în cînd, Losten pomeneşte de el ca despre cineva deosebit; un foarte mare savant.
― Cum de nu l-ai văzut niciodată?
― Sunt un Moale. Doar nu crezi că-mi arată şi spun chiar totul? Presupun că într-o zi am să-l întîlnesc. A creat o nouă sursă de energie, care ne-ar putea salva pe toţi, deşi…
― Nu vreau hrană artificială, rosti Dua şi-l părăsi brusc pe Odeen. Discuţia avusese loc cu puţin în urmă, iar Odeen nu mai pomenise de acel Estwald, însă ea ştia că o va face şi se gîndea la asta aici, în amurg.
Zărise odată hrana aceea artificială; o sferă strălucitoare de lumină, ca un soare mititel, într-o peşteră artificială construită de Cei Tari. Îi putea încă simţi gustul amar.
O puteau îmbunătăţi? Puteau să-i dea un gust mai bun? Chiar delicios? Şi ea avea s-o mănînce, îndopîndu-se pînă cînd senzaţia de plin urma să-i dea o dorinţă aproape incontrolabilă de topire?
Se temea de această dorinţă auto-generată. Era altceva cînd apărea ca urmare a febrilei stimulări combinate a dreptalului şi stîngalului. Auto-generarea însemna că ea era gata pentru începerea micului-mijlociu. Şi… şi ea n-o dorea!
Trecu mult timp pînă acceptă adevărul. Nu dorea să înceapă o Emoţională! După naşterea celor trei copii, inevitabil, venea timpul de plecare, şi ea nu voia. Îşi amintea ziua cînd Parentalul ei o părăsise pentru totdeauna şi nu mai dorea să repete acele clipe. De asta era atît de hotărîtă.
Celorlalte Emoţionale nu le păsa, pentru că erau prea stupide să se gîndească la aşa ceva, dar ea era diferită. Era Dua cea ciudată, Em-stînga, cum îi spuneau celelalte; şi avea să fie altfel. Cît timp nu începea al treilea copil, nu trebuia să plece; continua să trăiască.
Aşa încît nu va avea un al treilea copil. Niciodată. Niciodată!
Dar cum să împiedice lucrurile? Şi cum să-l oprească pe Odeen să descopere totul? Ce avea să se întîmple dacă afla?