Odeen aştepta ca Tritt să facă ceva. Era destul de sigur că Parentalul nu va sui la suprafaţă după Dua. Ar fi însemnat să lase copiii şi întotdeauna îi venea greu s-o facă. Tritt aşteptă o vreme, fără nici un cuvînt, apoi plecă spre nişa copiilor.
Raţionalul fu aproape mulţumit de plecarea lui. Nu pe de-a întregul, căci Tritt fusese furios şi retras aşa încît contactul interpersonal slăbise şi apăruse bariera neplăcerii. Odeen nu putea face altceva decît să se resemneze melancolic. Era aidoma încetinirii pulsului vieţii.
Uneori se întreba dacă şi Tritt simţea la fel… Nu, ar fi fost incorect!
Cît despre Dua, cine ar fi putut spune ce simţea? Cine ar fi putut spune ce simţea orice Emoţională? Erau atît de diferite, încît dreptul şi stîngul păreau identici, cu excepţia minţilor. Chiar şi acceptînd comportarea stranie a Emoţionalelor, cine putea spune ce simţea Dua… mai ales ea?
De aceea, Odeen fusese aproape bucuros cînd Tritt plecă, deoarece era vorba despre Dua. Întîrzierea începerii celui de-al treilea copil devenea într-adevăr prea lungă, iar Dua era tot mai refractară la orice convingeri. Odeen însuşi se simţea tot mai agitat; o agitare pe care n-o putea identifica şi pe care trebuia s-o discute cu Losten.
Coborî către peşterile ― Tari, iuţindu-şi mişcările într-o vibrare continuă, mult mai demnă decît strania combinaţie aţîţătoare de unduiri şi zvîcniri ce le caracteriza pe Emoţionale, şi mai puţin amuzantă decît stîngacele schimbări de greutate ale Parentalilor…
(Vedea clar în minte imaginea lui Tritt chinuindu-se în urmărirea micului-Raţional, care la vîrsta lui era tot atît de alunecos cît o Emoţională, şi pe cea a Duei oprind copilul şi aducîndu-l unui Tritt nehotărît dacă să-l certe sau să-l învăluiască în substanţa lui. De la început, Tritt se putuse subţia mai mult pentru copii decît pentru Odeen; iar atunci cînd Odeen îl întrebase care e cauza, Tritt îi răspunse grav, căci n-avea pic de umor: „Bine,dar copiii au mai multă nevoie.”)
Odeen era încîntat de propria sa unduire pe care o considera graţioasă şi impresionantă. Odată se lăudase şi faţă de Losten căruia, fiindu-i dascăl, îi mărturisise totul, iar acesta răspunsese:
― Nu crezi că şi o Emoţională sau un Parental simt la fel despre plutirea lor? Dacă fiecare din voi gîndiţi şi acţionaţi diferit, nu-i firesc să aveţi şi plăceri diferite? Ştii bine, triada nu exclude individualitatea.
Odeen nu era sigur că înţelesese ce-i cu individualitatea. Era totuna cu a fi singur? Desigur, Cei Tari erau singuri. Printre ei nu existau triade. Cum oare puteau rezista?
Raţionalul era destul de tînăr cînd îşi pusese problema aceea. Relaţiile cu Cei Tari abia începuseră, cînd deodată îşi dăduse seama că nu era sigur dacă ei aveau triade. Printre Cei Moi circulau zvonuri în această privinţă, dar cît de adevărate erau ele? Odeen se gîndise şi hotărîse să întrebe, nu să accepte lucrurile ca atare.
― Sunteţi un stîng sau un drept, domnule? întrebase el. (Mai tîrziu, avea să pulseze la amintirea întrebării. Cît de naiv fusese să întrebe aşa ceva; prea puţin îl consola faptul că toţi Raţionalii puneau această întrebare unui Tare, mai devreme sau mai tîrziu ― de obicei, mai devreme).
― Niciuna, micuţule stîng, răspunse destul de calm Losten. Printre Cei Tari nu există stingi sau drepţi.
― Dar mijl… Emoţionale?
― Mijlocale? Cel Tare îşi schimbă forma permanentei sale zone senzoriale într-un mod pe care Odeen îl asocia cu amuzament sau plăcere. Nu, continuă el. Nici mijlocale. Cei Tari sunt de un singur fel.
Odeen trebuia să întrebe. Fără să vrea, aproape împotriva dorinţei lui.
― Dar cum rezistaţi?
― Cu noi e altfel, micuţule-stîng. Noi suntem obişnuiţi.
Oare el s-ar fi putut obişnui? Pînă atunci triada Parentalului îi umpluse viaţa şi ştia cu siguranţă că nu peste peste mult timp avea să-şi formeze o triadă proprie. Cum putea fi viaţa fără aşa ceva? Uneori se concentra asupra acestei întrebări. De fapt, se concentra asupra oricărei noi probleme. Cîteodată izbutea să întrevadă ce ar fi putut însemna. Cei Tari se aveau doar pe ei; nici fraţi-stîngi, nici fraţi-drepţi, nici soră-mijlocie, nici topire, nici copii, nici Parentali. Ei aveau doar mintea, doar cercetarea Universului.
Poate că le era suficient. Pe măsură ce crescu, Odeen înţelese anumite lucruri despre bucuriile cercetării. Ele ar fi putut reprezenta totul ― sau aproape totul ―,dar îşi amintea de Tritt şi Dua şi hotăra că pe lîngă ei nici întregul Univers n-ar fi reprezentat totul.
Numai dacă… Ciudat, dar la răstimpuri i se părea că putea veni o vreme, o situaţie, nişte circumstanţe cînd… Apoi pierdea viziunea sau mai degrabă viziunea viziunii şi scăpa totul. Deşi cu timpul, ea revenea, ba chiar în timpul din urmă i se părea mai puternică şi se menţinea îndeajuns pentru a fi prinsă.
Acum însă nu trebuia să-l preocupe aşa ceva. Trebuia să vadă de Dua. Porni pe drumul binecunoscut, pe care fusese dus întîia oară de Parentalul său (aşa cum Tritt, în curînd, avea să-l ia pe micul lor Raţional, copilul-stîng).
Şi, bineînţeles, se pierdu de îndată în amintiri.
Fusese înspăimîntător. Erau şi alţi raţionali tineri, pulsînd, strălucind şi schimbîndu-şi forma, în ciuda semnalelor Parentalilor de-a rămîne nemişcaţi, ca să nu facă de ruşine triada. Un stîng micuţ, tovarăş de joacă a lui Odeen, se turtise, aşa cum făceau copii, şi nu mai voia să-şi reia forma în ciuda eforturilor Parentalului său, teribil de stînjenit. (Mai tîrziu, devenise un student perfect normal… Totuşi nu un Odeen, se gîndi el extrem de mulţumit).
În acea primă zi de şcoală, întîlnise mulţi Tari. Se opreau la fiecare pentru ca amprenta vibraţiilor tînărului Raţional să fie înregistrată în cîteva moduri şi să se adopte o decizie: fie era acceptat pentru instrucţie, fie trebuia să mai aştepte un interval. În cazul acceptării, se stabilea şi felul instrucţiei.
Cu un efort disperat, Odeen reuşise să se menţină neted, atunci cînd se apropiase un Tare.
― Iată un Raţional ferm, rosti Cel Tare (şi sunetul ciudat al glasului său aproape că anulă dorinţa lui Odeen de-a ajunge cît mai repede adult). Cum te prezinţi, stîngule?
Era prima dată că Odeen fusese numit „stîng”, nu printr-un diminutiv, şi se simţi mal solid ca nicicînd, răspunzînd:
― Odeen, domnule.
Îşi reamintea vag cum fusese purtat prin peşterile Celor Tari, cu echipamentele lor, maşinăriile, bibliotecile şi aglomeraţiile neînţelese de sunete şi imagini. Mai presus de percepţiile senzitive, îşi amintea disperarea ce-l cuprinsese. Ce aveau să-i facă?
Parentalul său îi spusese că va învăţa, dar el nu ştia ce însemna „a învăţa”, iar cînd îşi întrebase Parentalul, se dovedise că nici acesta nu ştia.
Trecu un timp pînă cînd înţelese, iar experienţa fusese plăcută, extrem de plăcută, deşi nu lipsită de aspecte neliniştitoare.
Cel Tare, care îi spusese întîia oară „stîng”, fusese primul său învăţător. Îl învăţase să interpreteze înregistrările undelor, aşa încît, după o vreme, ceea ce păruse un cod neinteligibil se transformase în cuvinte tot atît de clare precum cele formate cu propriile sale vibraţii.
După aceea îl preluase un alt Tare. Odeen nu-şi dăduse seama de la început. În acele prime zile, îi deosebea cu greutate pe Cei Tari între ei. Dar apoi deveni tot mai sigur. Tot mai sigur şi mai îngrijorat. Nu înţelegea semnificaţia schimbării profesorului.
Adunîndu-şi tot curajul, întrebase:
― Unde este profesorul meu, domnule?
― Gamaldan?… Nu va mai fi cu tine, stîngule.
Odeen amuţise pentru cîteva clipe, apoi îngăimase:
― Dar Cei Tari nu pleacă…
Celălalt rămăsese tăcut, fără să-i ofere vreo explicaţie.
Odeen avea să afle că aşa se petrecea mereu. Cei Tari nu vorbeau niciodată despre ei. Orice alt subiect era discutat pe larg. Despre ei, însă… nimic.
Din zeci de amănunte, Odeen ajunse la concluzia că şi Cei Tari plecau; nu erau nemuritori (un lucru pe care atîţia Moi îl considerau axiomatic). Totuşi, nici Cel Tare nu oferise vreun indiciu. Uneori, Odeen şi alţi studenţi Raţionali discutau chestiunea, ezitînd, nesiguri. Fiecare aducea o mică dovadă ce susţinea mortalitatea Celor Tari şi se minunau, neîndrăznind să tragă concluziile evidente.
Cei Tari nu păreau deranjaţi de existenţa unor dovezi ale mortalităţii lor. Nu încercau să le ascundă. Dar, nici nu le menţionau vreodată. Iar atunci cînd erau întrebaţi direct (uneori era inevitabil), nu răspundeau; nici nu negau, nici nu aprobau.
Dar dacă plecau, trebuiau să se nască, deşi nu pomeneau niciodată de asta, iar Odeen nu văzuse nicicînd un Tare tînăr.
Odeen credea că Cei Tari îşi luau energia din roci, nu de la soare — că încorporau în trupuri pulberea unei pietre negre. Şi alţi studenţi gîndeau la fel. Alţii, însă, refuzau cu îndîrjire ipoteza. Totuşi nu se putea trage o concluzie reală, deoarece nimeni nu-i văzuse vreodată pe Cei Tari hrănindu-se, iar ei nu vorbeau despre asta.
În cele din urmă, Odeen le luă rezerva ca atare ― ca parte a lor. Poate, se gîndi el, că tocmai individualitatea lor nu le permitea formarea de triade. Forma o carapace în jurul lor.
Tot atunci, Odeen află lucruri mult mai grave şi mai importante decît întrebările referitoare la viaţa particulară a Celor Tari. Află, de exemplu, că întreaga planetă se vestejea… stingîndu- se…
Noul său profesor, Losten, îi explicase.
Odeen îl întrebase despre peşterile nelocuite ce se întindeau la nesfîrşit în măruntaiele pămîntului, şi Losten păruse încîntat:
― Ţi-e teamă să întrebi asta, Odeen?
(Acum devenise Odeen; nu mai era denumit prin termenii generali adresaţi unui stîng. Era întotdeauna mîndru să audă un Tare chemîndu-l pe nume. Mulţi o făceau. El era foarte receptiv şi folosirea numelui său părea o recunoaştere a faptului. Nu doar o dată, Losten îşi exprimase satisfacţia de a-l avea elev.)
Într-adevăr, lui Odeen îi era teamă şi, după o ezitare, o recunoscu. Întotdeauna era mai uşor să-ţi mărturiseşti slăbiciunile Celor Tari decît colegilor Raţionali; era mai uşor să se destăinuie lor decît lui Tritt; era inimaginabil să se confeseze lui Tritt… Asta se întîmpla înainte de apariţia Duei.
― Atunci, de ce întrebi?
Odeen ezită din nou, apoi rosti încet:
― Mi-e teamă de peşterile nelocuite deoarece, pe cînd eram tînăr, mi s-a spus că acolo există monştri. Nu cunosc însă nimic în mod direct; ştiu doar ce mi-au spus alţii, tot tineri, care nici ei n-o puteau şti direct. Doream să aflu adevărul, şi dorinţa a crescut în mine pînă cînd curiozitatea a depăşit spaima.
― Bravo! exclamă încîntat Losten. Curiozitatea e folositoare, pe cînd spaima nu. Dezvoltarea ta interioară e excelentă, Odeen, şi ţine minte că doar ea contează în problemele importante. Ajutorul nostru e numai marginal. Deoarece vrei să ştii, mi-e foarte uşor să-ţi spun că peşterile nelocuite sunt într-adevăr nelocuite. Sunt goale. În ele nu există nimic, cu excepţia obiectelor neimportante părăsite de demult.
― Părăsite de cine, domnule? În mod neplăcut, Odeen se simţea obligat să folosească apelativul de cîte ori afla de lucruri necunoscute lui, dar pe care Losten le cunoştea.
― De cei care le-au ocupat în trecut. A existat o vreme, acum mii de cicluri, cînd existau mii de Tari şi milioane de Moi. Acum suntem mult mai puţini ca înainte. Nu sunt nici măcar trei sute de Tari şi aproape zece mii de Moi.
― De ce? întrebă şocat Odeen. (Doar trei sute de Tari! Cu siguranţă asta era o recunoaştere a faptului că şi Cei Tari treceau, dar nu era momentul să se gîndească la asta).
― Pentru că energia scade. Soarele se răceşte. În fiecare ciclu e tot mai greu să naşti şi să trăieşti.
(Ei bine, asta nu înseamnă că şi Cei Tari năşteau? Nu înseamnă că şi ei depindeau de soare pentru hrană, iar nu de roci? Odeen reţinu ideea şi-o păstră pentru mai tîrziu).
― Şi va continua? întrebă el.
― Într-o bună zi, soarele se va epuiza şi nu va mai da hrană.
― Asta înseamnă că toţi, şi Cei Tari şi Cei Moi, vor trece?
― Ce altceva poate însemna?
― Nu putem trece cu toţii. Dacă avem nevoie de energie şi soarele se va stinge, trebuie să găsim alte surse. Alte stele.
― Odeen, toate stelele au un sfîrşit. Şi Universul are un sfîrşit.
― Iar dacă stelele se sting, nu mai există hrană altundeva? Nu există alte surse de energie?
― Nu; toate sursele de energie din întregul Univers se sting. Odeen căzu pe gînduri, apoi rosti:
― Atunci, alte Universuri. Nu putem abandona pentru că Universul se sfîrşeşte. Palpita, vorbind aşa. Se lăţise, de-a dreptul nepoliticos, ajungînd transparent şi mult mai întins decît Cel Tare.
Losten era însă extrem de încîntat:
― Minunat, scumpul meu stîng. Trebuie să-i anunţ şi pe ceilalţi. Odeen revenise la mărimea iniţială, stînjenit dar şi încîntat de a fi fost numit „scumpul meu stîng”, expresie pe care nu i-o mai adresase nimeni ― evident, cu excepţia lui Tritt.
Nu mult după aceea, Losten le-o aduse pe Dua. Odeen se întrebase visător dacă există vreo legătură, dar după o vreme abandonase ideea. Tritt repetase atît de frecvent că numai datorită intervenţiei sale pe lîngă Losten aveau parte de Dua, încît devenise inutil să se gîndească la altceva. Totul era prea confuz.
Acum însă venea iarăşi la Losten. Trecuse mult de la acele prime zile cînd aflase că Universul se stingea şi că (după cum se dovedise) Cei Tari căutau soluţii de continuare a vieţii. El însuşi devenea competent în cîteva domenii, şi Losten îi mărturisise că în fizică nu-l mai putea învăţa multe lucruri. În plus, erau şi alţi tineri Raţionali care trebuiau instruiţi, aşa încît nu-l mai vedea pe Losten la fel de frecvent ca în trecut.
Îl găsi pe Cel Tare cu doi Raţionali pe jumătate dezvoltaţi în Camera Radiaţiilor. Losten îl zărise prin sticlă şi ieşi, închizînd grijuliu uşa după el.
― Scumpul meu stîng, rosti el întinzîndu-şi membrele într-un gest de prietenie (iar Odeen, precum deseori în trecut, simţi o dorinţă perversă să-l atingă, dar se controlă). Ce mai faci?
― N-am vrut să vă întrerup, domnule.
― Să mă întrerupi? Cei doi se vor descurca perfect şi singuri. Sunt probabil fericiţi că am plecat, pentru că i-am plictisit cu atîta vorbărie.
― Nu-i adevărat, replică Odeen. M-aţi fascinat dintotdeauna şi sunt convins că-i fascinaţi şi pe ei.
― Da, da. Mă bucur că gîndeşti aşa. Te văd des prin bibliotecă şi aud de la alţii că te descurci în cursul pentru avansaţi, iar asta face să-mi pierd cel mai bun student. Ce face Tritt? E acelaşi Parental încăpăţînat?
― Tot mai încăpăţînat pe zi ce trece. El dă putere triadei.
― Şi Dua?
― Dua? Am venit… Ştiţi, e foarte neobişnuită.
― Da, ştiu, încuviinţă Losten. Avea o atitudine pe care Odeen o asociase întotdeauna cu melancolia.
Odeen aşteptă o clipă, apoi hotărî să intre direct în subiect.
― Domnule Losten, rosti el, Dua ne-a fost adusă doar pentru că era neobişnuită?
― Te-ar surprinde? Şi tu eşti neobişnuit, Odeen, şi mi-ai spus de mai multe ori că şi Tritt e la fel.
― Da, aprobă Odeen, este.
― Atunci, triada n-ar fi trebuit să includă o Emoţională mai aparte?
― Există multe moduri de a fi aparte, vorbi gînditor Odeen. Uneori comportarea Duei îl nemulţumeşte pe Tritt, iar pe mine mă pune pe gînduri. Vă pot cere părerea?
― Întotdeauna.
― Nu-i place… topirea.
Losten asculta grav, aparent, fără să fie stînjenit.
― De fapt, continuă Odeen, îi place atunci cînd ne topim, dar nu întotdeauna poate fi convinsă să o facă.
― Şi Tritt, el ce părere are despre topire? întrebă Losten. Dincolo de plăcerea imediată a actului? Ce înseamnă pentru el, în afară de plăcere?
― Copiii, bineînţeles, răspunse Odeen. Îmi plac şi mie, îi plac şi Duei, dar Tritt e Parentalul. Înţelegeţi? (Brusc, lui Odeen i se păruse că Losten nu putea pricepe toate subtilităţile triadei).
― Încerc să înţeleg. Atunci, mi se pare că Tritt cîştigă din topire mai mult decît topirea însăşi. Dar tu? Ce ai pe lîngă plăcere?
― Credeam că ştiţi, răspunse Odeen. Un fel de stimulare mentală.
― Da, ştiam, dar am vrut să mă conving că ştii şi tu. Voiam să fiu sigur că n-ai uitat. Mi-ai spus deseori, cînd veneai aici după o perioadă de topire, cu ciudata ei pierdere de timp ― trebuie să recunosc că datorită ei nu te-am văzut perioade de timp îndelungate ― că ai început pe neaşteptate să înţelegi multe lucruri care îţi păreau de neînţeles înainte.
― Parcă mintea îmi rămînea activă în răstimpul acela. Parcă ar fi existat un timp care, deşi nu-i sesizam scurgerea, îmi era necesar; în decursul lui puteam gîndi mai profund şi mai intens, fără să fiu distras de partea mai puţin intelectuală a vieţii.
― Exact, aprobă Losten, şi reveneai cu un progres în cunoaştere. E ceva normal printre Raţionali, deşi trebuie să recunosc că nici unul n-a făcut salturile tale. O spun cu toată sinceritatea, în toată istoria n-a mai existat unul asemănător ţie.
― Chiar aşa? întrebă Odeen, străduindu-se să-şi ascundă fericirea.
― S-ar putea să greşesc, făcu Losten, amuzîndu-se de brusca pierdere a transparenţei Raţionalului, dar nu cred. Principalul este că atît tu, cît şi Tritt obţineţi din topire ceva în plus, pe lîngă topirea însăşi.
― Da. Cu siguranţă.
― Dar ce obţine Dua în plus?
Urmă o pauză lungă.
― Nu ştiu, răspunse Odeen.
― N-ai întrebat-o niciodată?
― Nu.
― Atunci, dacă ea nu obţine nimic, pe cînd tu şi cu Tritt cîştigaţi ceva, de ce s-o intereseze la fel de mult ca pe voi?
― Alte Emoţionale nu par să…, începu Odeen.
― Alte Emoţionale nu sunt ca Dua. Mi-ai spus asta de multe ori, şi mi-ai spus-o mulţumit.
― Mă gîndeam că ar putea fi altceva, rosti Odeen ruşinat.
― Ce anume?
― E greu de explicat. În triadă ne cunoaştem, ne simţim; în anumite feluri, suntem părţi ale unui singur individ. Un individ care apare şi dispare. De cele mai multe ori, e ceva inconştient. Dacă ne concentrăm prea mult asupra acestui gînd, îl pierdem aşa încît n-avem niciodată detaliile exacte. E greu de explicat triada cuiva… Odeen se opri neajutorat.
― Nu-i nimic, încerc să înţeleg. Crezi că ai prins o porţiune a minţii lui Dua, pe care ea încearcă s-o ţină în secret?
― Nu sunt sigur. E doar o impresie, ce-mi apare uneori într-un ungher al minţii.
― Ei bine?
― Uneori cred că Dua nu vrea să aibă un copil ― Emoţional.
Losten îl privi grav.
― Mi se pare că aveţi, pînă acum, doar doi copii. Un stîng şi un drept.
― Da, numai doi. Ştiţi, Emoţionala e mai dificil de iniţiat.
― Ştiu.
― Iar Dua nu se străduieşte să absoarbă energia necesară. Nici măcar nu încearcă. Are unele motive, dar eu nu cred în ele. Cred că pur şi simplu, nu doreşte o Emoţională. După mine, dacă nu doreşte să-l aibă ― aş lăsa-o în pace. Dar Tritt e un Parental şi doreşte copilul; trebuie să-l aibă, iar eu nu-l pot dezamăgi.
― Dacă Dua ar avea un motiv raţional ca să nu înceapă copilul, ţi-ai schimba părerea?
― Da, dar nu şi Tritt. El nu înţelege asemenea lucruri.
― Dar ai încerca să-l potoleşti?
― Atît cît aş putea.
― Te-ai gîndit vreodată, spuse Losten, că nici un Moale nu… nu trece înainte de a se naşte copiii ― toţi trei, cu Emoţionala ultima?
― Ştiu asta, răspunse Odeen, mirîndu-se că Losten îi spunea asemenea lucruri elementare.
― Atunci naşterea unui copil ― Emoţional echivalează cu momentul plecării.
― De obicei, abia cînd Emoţionala e suficient de mare…
― Oricum, însă, momentul plecării e aproape. Poate că Dua nu doreşte să plece…
― Cum aşa, Losten? Cînd vine momentul să pleci, e ca atunci cînd vine momentul să te topeşti. Cum să nu vrei? (Cei Tari nu se topeau; poate că nu înţelegeau).
― Dar dacă Dua nu vrea să plece niciodată? Ce spui atunci?
― Că totuşi trebuie să plecăm. Dacă Dua vrea să-şi întîrzie ultimul copil, n-am nimic împotrivă şi poate că-l conving chiar şi pe Tritt. Dar ca să nu-l aibă… asta nu poate fi permis.
― De ce?
Odeen făcu o pauză, gîndindu-se.
― Nu pot spune, domnule, dar ştiu că trebuie să plecăm. O ştiu şi o simt tot mai mult cu fiecare ciclu, şi cîteodată cred că înţeleg de ce.
― Uneori cred că eşti un filozof, Odeen, remarcă Losten. Ia să vedem. Atunci cînd al treilea copil va apare şi va creşte, Tritt va avea toţi copiii şi va fi gata să plece după o viaţă împlinită. Tu însuţi vei avea satisfacţia învăţăturii şi vei putea pleca. Dar Dua?
― Nu ştiu, recunoscu Odeen. Alte Emoţionale se adună laolaltă toată viaţa şi par mulţumite să flecărească între ele. Dua, însă, nu face aşa.
― Am spus că e neobişnuită. Nu-i place chiar nimic?
― Îi place să mă asculte povestindu-i despre munca mea, mormăi Odeen.
― Nu trebuie să fi ruşinat de asta. Fiecare Raţional vorbeşte despre munca sa cu dreptul şi mijlocia lui. Nu recunoaşteţi, dar aşa este.
― Dua însă ascultă, domnule.
― Sunt convins. Nu-i precum celelalte Emoţionale. Ţi s-a părut vreodată că înţelege mai bine după o topire?
― Da, am remarcat asta uneori. Totuşi, n-am dat multă importanţă…
― Pentru că eşti convins că Emoţionalele nu pot realmente înţelege aceste lucruri. Totuşi Dua pare să aibă multe din caracteristicile unui Raţional.
(Odeen îl privi pe Losten, consternat. Odată, Dua îi povestise despre copilăria nefericită; o singură dată; strigătele ascuţite ale celorlalte Emoţionale; poreclele răutăcioase; Em ― stîng. Oare auzise Losten despre toate astea?… Continua să-l privească liniştit pe Odeen.)
― M-am gîndit şi eu, spuse Odeen, apoi izbucni: Pentru aşa ceva, sunt mîndru de ea.
― Nimic rău în toate astea. De ce nu-i spui şi ei? Dacă îi place raţionalismul, las-o. Învaţ-o ceea ce ştii. Răspunde-i la întrebări. Triada va fi dizgraţiată dacă faci aşa ceva?
― Nici nu-mi pasă… Şi de ce să fie? Tritt va zice că-i o pierdere de timp, dar mă descurc cu el.
― Explică-i că dacă Dua îşi va simţi viaţa împlinită, nu va mai avea spaima plecării şi va fi pregătită pentru un copil- Emoţional.
Odeen simţi că o greutate uriaşă i se ridică de pe suflet.
― Aveţi dreptate, se repezi el. Simt că aveţi dreptate. Cît de multe înţelegeţi, domnule Losten. Dacă-i veţi conduce pe Cei Tari, cum să eşuăm în proiectul găsirii altui Univers?
― Eu? rosti Losten amuzat. Ai uitat că Estwald ne conduce în momentul de faţă? El este eroul proiectului. Fără el n-am fi ajuns nicăieri.
― Ah, da, încuviinţă Odeen, oprit din avînt. Încă nu reuşise să-l vadă pe Estwald. De fapt, nu cunoscuse nici un Moale care să-l fi întîlnit, deşi unii spuneau că-l văzuseră de la distanţă. Estwald era un Tare nou; oricum, pe vremea tinereţii sale, Odeen nu auzise pomenindu-se de el. Nu înseamnă asta că Estwald era un tînăr Tare, care fusese copil în această perioadă ca şi Raţionalul?
Amănuntul era lipsit de importanţă. Acum, Odeen dorea să se întoarcă acasă. Nu-l putea atinge pe Losten drept recunoştinţă, dar îi putea mulţumi şi apoi să se grăbească fericit.
Mulţumirea lui avea şi o latură egoistă. Nu era doar posibilitatea viitoare a unui copil-Emoţional şi gîndul bucuriei lui Tritt. Nu era nici gîndul la împlinirea Duei. Ceea ce-l copleşea în acel moment era faptul că avea să poată învăţa pe un altul. Nici un alt Raţional nu putuse avea în triadă o Emoţională ca Dua.
Ar fi fost minunat dacă şi Tritt ar fi putut înţelege acest lucru. Trebuia să vorbească cu el şi să-l convingă cumva să fie răbdător.