Tritt nu se simţise niciodată mai puţin răbdător. Nu pretindea că înţelege motivul comportării Duei. Nu voia să încerce. Nu-i păsa. Nu ştiuse niciodată de ce Emoţionalele făceau ceea ce făceau. Iar Dua nici măcar nu se purta precum celelalte Emoţionale.
Nu se gîndea niciodată la lucrul important. Prefera să privească soarele. Dar se subţia într-atît încît lumina şi hrana treceau prin ea. Apoi spunea că era minunat. Nu asta era important. Important era să se hrănească. Ce era frumos în hrănire? Ce era frumuseţea?
Întotdeauna voia să se topească astfel. Odată spusese:
― Hai să vorbim mai tîrziu. Niciodată nu vorbim despre asta. Nu ne gîndim niciodată la asta.
― Să facem cum vrea ea, Tritt, spunea întotdeauna Odeen. E mai bine.
Odeen era răbdător. Se gîndea mereu că lucrurile sunt mai bune cînd ei aşteptau. Altfel, voia mai întîi să se gîndească…
Tritt nu era sigur că ştia ce înţelege Odeen prin „a se gîndi mai întîi”. Lui i se părea că însemna că Raţionalul nu face nimic.
Cum fusese şi cu Dua…Odeen ar fi continuat şi acum să se gîndească. Însă Tritt mersese şi o ceruse. Aşa trebuia să se facă.
Acum Odeen nu făcea nimic. Ce era cu copilul-Emoţional, singura problemă importantă? Tritt trebuia să facă ceva, dacă Odeen nu voia.
De fapt, făcea ceva. Cobora coridorul lung, chiar în vreme ce-şi spunea toate lucrurile acelea. Nu-şi dădea seama cînd coborîse atît. Asta însemna „să gîndeşti mai întîi”? Nu-i nimic, n-avea să se lase înspăimîntat. N-avea să bată în retragere.
Privi impasibil în jur. Era drumul spre peşterile Celor Tari. Ştia că nu peste foarte mult timp avea să coboare pe aici cu micuţul său stîng. Odeen îi arătase cîndva drumul.
Acum însă nu ştia ce avea să facă odată ajuns acolo. Totuşi, nu-i era teamă. Voia un copil-Emoţional. Era dreptul lui să aibă un copil-Emoţional. Nimic nu era mai important ca asta. Cei Tari aveau să-i rezolve problema. Nu le-o aduseseră ei pe Dua cînd le-o ceruse?
Dar pe cine să întrebe? Orice Tare? Cumva, decise că nu. Trebuia să caute pe unul anume şi să vorbească doar cu acela.
Îşi aminti numele. Îşi aminti chiar şi ocazia în care îl auzise întîia oară. Era pe vremea aceea cînd micul-stîng crescuse suficient ca să înceapă să-şi schimbe forma din proprie iniţiativă. (Ce zi minunată! „Vino, Odeen, repede! Annis e complet oval şi tare. Singur a făcut-o, Dua priveşte!” Se grăbiseră cu toţii. Pe atunci, Annis era unicul copil. Aşteptaseră atîta clipa. Aşa încît se grăbiseră, iar el era lipit într-un colţ. Se curbase şi atîrna peste locul său de odihnă ca lutul umed. Odeen plecase pentru că era ocupat. Dua spusese: „A, o s-o mai facă Tritt.” Aşteptaseră ore întregi, dar n-o mai făcuse).
Tritt era supărat că Odeen nu mai aşteptase. L-ar fi mustrat, dar Raţionalul părea obosit. Pe ovoidul său apăruseră zbîrcituri clare, şi nu făcea nici un efort să le netezească.
― S-a întîmplat ceva, Odeen? întrebase Tritt, neliniştit.
― Am avut o zi grea şi nu sunt sigur că voi obţine ecuaţiile diferenţiale înainte de viitoarea topire. (Tritt nu-şi amintea exact cuvintele tari, dar cam aşa sunase. Odeen folosea întotdeauna cuvinte tari).
― Vrei să ne topim acum?
― Nu, nu. Am văzut-o pe Dua că merge la suprafaţă şi ştii cum reacţionează dacă am încerca s-o oprim. De fapt, nu-i nici o grabă. A apărut un nou Tare.
― Un nou Tare? întrebă Tritt cu o vădită lipsă de interes. Odeen era foarte interesat de tot ce era în legătură cu Cei Tari, dar Tritt ar fi vrut ca acest interes să nu fi existat. Odeen era mai preocupat de propria educaţie, cum o numea, decît oricare alt Raţional din jur. Nu era cinstit. Odeen se ocupa de această problemă prea mult. Dua se ocupa prea mult de incursiunile la suprafaţă. Nimeni, cu excepţia lui Tritt, nu era realmente interesat de triadă.
― Se numeşte Estwald, continuase Raţionalul.
― Estwald? Tritt deveni ceva mai atent. Poate că se tulburase, sesizînd sentimentele lui Odeen.
― Nu l-am văzut niciodată, dar toţi vorbesc despre el. Ochii lui Odeen se turtiseră, ca întotdeauna cînd cădea pe gînduri. Lui i se datorează lucrul acela nou.
― Care lucru?
― Pompa de Pozi… N-ai putea înţelege, Tritt. E o invenţie nouă. Va revoluţiona întreaga lume.
― Ce înseamnă a revoluţiona?
― A schimba totul.
― N-ar trebui să se schimbe totul, se alarmă Tritt.
― Vor face totul mai bine. A schimba nu înseamnă mai rău. Oricum, Estwald e autorul. E foarte inteligent. Simt asta.
― Atunci de ce nu-ţi place?
― N-am spus că nu-mi place.
― Te simt că nu-ţi place.
― Nici vorbă, Tritt. Cumva… cumva…, rîse Odeen, sunt gelos. Cei Tari sunt atît de inteligenţi încît un Moale nici nu se poate compara cu ei, totuşi eu m-am obişnuit cu asta, pentru că Losten îmi spune într-una cît de inteligent sunt ― pentru un Moale presupun. Acum însă a apărut acest Estwald, şi chiar Losten pare copleşit de admiraţie, iar eu sunt cu adevărat un nimic.
Tritt îşi bombă suprafaţa frontală, încît să-l atingă pe Odeen care ridică privirea şi zîmbi:
― Asta-i o prostie din partea mea. Cui îi pasă cît de deştept este un Tare? Niciunul din ei n-are un Tritt.
După aceea, amîndoi plecară s-o caute pe Dua. În mod surprinzător, ea îşi terminase pregătirile şi se întorcea. Urmă o topire minunată, deşi dură numai o zi. Tritt era într-una îngrijorat. Cu Annis atît de mic, chiar şi o absenţă scurtă era riscantă, deşi existau întotdeauna alţi Parentali care să aibă grijă de el.
De atunci, Odeen se mai referi uneori la Estwald. Îl denumea întotdeauna „Cel Nou”, chiar după ce trecuse destul de mult timp; totuşi nu-l zărise niciodată.
― Cred că-l evit, le spuse odată cînd era şi Dua de faţă, pentru că ştie atît de multe despre noua invenţie. Nu vreau să ştiu totul dintr-o dată. E mult mai plăcut să înveţi.
― Pompa de Pozitroni? întrebase Dua.
Aceea era particularitatea Duei, se gîndise Tritt. Îl irita. Ea putea folosi cuvintele tari aproape la fel de bine ca Odeen. Unei Emoţionale n-ar fi trebuit să-i placă asta.
Tritt se hotărîse să-l întrebe pe Estwald, pentru că Odeen spusese că era deştept. În plus, Odeen nu-l întîlnise niciodată. Estwald nu putea spune: „Nu te îngrijora, Tritt, am vorbit cu Odeen despre asta.”
Toţi credeau că dacă vorbeşti cu Raţionalul, vorbeşti cu Triada. Nimeni nu dădea atenţie Parentalilor. Acum însă aveau s-o facă.
Se afla în peşterile Celor Tari şi totul părea diferit. Nimic nu semăna cu ceva ce Tritt ar fi putut înţelege. Totul era altfel şi înspăimîntător. Cu toate acestea, era nerăbdător să-l găsească pe Estwald şi astfel îşi domina teama. Îşi repeta: „Vreau un mic-mijlociu”. Asta îi dădea suficientă putere să meargă înainte.
În cele din urmă, văzu un Tare. Era singur şi făcea ceva, aplecat deasupra unui obiect. Cîndva, Odeen îi spusese că Cei Tari lucrează întotdeauna la… ceva al lor. Tritt nu-şi amintea, dar nu-i păsa.
Se opri lîngă el.
― Domnule, i se adresă.
Cel Tare privi în sus şi aerul vibra în jurul său, aşa cum spusese Odeen că se întîmplă cînd doi Tari discută între ei. Apoi, Cel Tare păru că-l zăreşte pe Tritt.
― Ce-i asta, un drept? Ce faci aici? Ai luat micul-stîng cu tine? Azi începe un nou semestru?
― Unde îl pot găsi pe Estwald, domnule? îi ignoră Tritt întrebările.
― Pe cine?
― Pe Estwald.
Cel Tare rămase tăcut un timp, apoi spuse:
― Ce treabă ai cu Estwald, dreptule?
― E important să vorbesc cu el, se încăpăţînă Tritt. Dumneavoastră sunteţi Estwald, domnule?
― Nu, nu sunt… Cum te numeşti dreptule?
― Tritt, domnule.
― Aha. Eşti dreptul triadei lui Odeen, nu?
― Da.
Glasul Celui Tare îşi pierdu din asprime:
― Mă tem că nu-l poţi vedea acum pe Estwald. Nu-i aici. Te poate ajuta altcineva?
Tritt nu ştia ce să răspundă. Rămăsese ţintuit locului.
― Atunci, du-te acasă, zise Cel Tare. Vorbeşte cu Odeen. El te va ajuta. Da? Du-te acasă, dreptule.
Cel Tare se întoarse. Părea că-l preocupă alte probleme decît prezenţa lui Tritt, iar Parentalul continua să stea locului nesigur. Trecu apoi într-o altă secţiune, încetişor, plutind fără zgomot. Cel Tare nu-şi ridică privirea.
La început, Tritt nu ştiu de ce pornise în direcţia aceea. Simţise doar că aşa era bine. Apoi îşi dădu seama. Înaintea lui era o undă călduţă de hrană şi ciugulea din ea.
Nu-i fusese foame, totuşi acum se hrănea şi era fericit.
Soarele nu era nicăieri. Instinctiv, privi în sus, dar, desigur, era într-o peşteră. Totuşi hrana era mai bună decît o găsise vreodată la suprafaţă. Privi în jur, minunîndu-se. Se minuna cel mai mult de uimirea sa…
Adeseori fusese nemulţumit de Odeen pentru că acesta pierdea timpul cu atîtea chestiuni neimportante. Acum el însuşi ― Tritt! — pierdea timpul întrebîndu-se. Dar el o făcea în legătură cu probleme importante. Brusc, îşi dăduse seama de importanţa lor. Într-o străfulgerare, înţelesese că nu şi-ar fi pierdut vremea dacă ceva din interiorul lui nu i-ar fi şoptit că era important.
Se mişcă rapid, mirat de curajul său. După un timp se reîntoarse pe propriile urme. Trecu din nou pe lîngă Cel Tare cu care vorbise.
― Am plecat, domnule, îl anunţă.
Cel Tare mormăi ceva incoerent. Continua să-şi vadă de lucru, aplecat peste ceva, făcînd lucruri prosteşti fără să le zărească pe cele importante.
Dacă Cei Tari erau atît de deştepţi, măreţi şi atotputernici, se gîndi Tritt, cum puteau fi atît de proşti?