Dua se pomeni plutind spre peşterile Celor Tari. Pe de o parte, pentru că n-avea ce face acum cînd soarele apusese, ceva care să-i mai întîrzie întoarcerea acasă unde trebuia să asculte insistenţele lui Tritt şi sugestiile jumătate stînjenite, jumătate resemnate ale lui Odeen. Pe de altă parte, însă, era şi atracţia exercitată de Cei Tari.
O simţise de multă vreme, pe cînd era copil încă, şi renunţase să pretindă că nu era aşa. Emoţionalele n-ar fi trebuit să aibă asemenea sentimente. Totuşi, micuţele Emoţionale mai le aveau uneori ― Dua era destul de experimentată ca s-o ştie ― dar dispăreau repede, sau erau repede dezaprobate dacă nu dispăreau destul de repede.
Ea însă, cînd fusese mică, continuase cu încăpăţînare curioasă despre lume, soare, peşteri şi… absolut orice, pînă cînd Parentalul ei îi spunea: „Eşti tare ciudată, Dua, dragă. Eşti o mică mijlocie nostimă. Ce se va alege de tine?”
Dua nu avea nici cea mai vagă idee ce anume era atît de ciudat şi nostim în dorinţa ei de a cunoaşte. Află însă, destul de repede, că Parentalul ei nu-i putea răspunde la toate întrebările. Îşi încercase odată tatăl-stîng, dar acesta nu dovedise mirarea blîndă a Parentalului. „De ce întrebi, Dua? „se răstise el şi privirea îi părea tăioasă.
Fugise speriată şi nu-l mai întrebă niciodată. Într-o zi însă, o altă Emoţională de vîrsta ei ţipase „Em-stîngo”, cînd ea îi spusese ― nu-şi mai amintea ce anume ― ceva ce i se părea perfect natural atunci. Dua se ruşinase fără să ştie de ce şi-l întrebase pe fratele ei stîng, mult mai în vîrstă, ce înseamnă o Em-stîngă. Acesta se retrăsese stînjenit — evident stînjenit ― bolborosind: „Nu ştiu”, deşi era evident că ştia.
După ce reflectase, ea se dusese la Parental:
― Sunt o Em-stîngă, tăticule?
― Cine ţi-a spus aşa, Dua? Nu trebuie să repeţi asemenea cuvinte. Ea cursese deasupra colţului său cel mai apropiat, şi continuase:
― E ceva rău?
― O să treci peste asta, răspunsese el şi se bombase puţin ca s-o legene şi s-o facă să vibreze în gama care îi plăcuse dintotdeauna. Acum însă nu-i plăcu, deoarece era evident că acela nu putea fi un răspuns. Se îndepărtă gînditoare. Îi spusese: „O să treci peste asta”, aşa încît era acum în faţa unui obstacol, dar care anume?
De pe atunci avusese puţine prietene printre celelalte Emoţionale. Le plăcea să şuşotească şi să chicotească împreună, pe cînd ea prefera să curgă peste stîncile sfărîmate, înfiorîndu-se de senzaţia asprimii lor. Existau, totuşi, cîteva mijlocii mai prietenoase decît altele, şi pe care le găsea mai puţin provocatoare. Doral, de pildă, era tot atît de prostuţă cît şi restul, dar uneori era amuzantă cu bîrfele ei. (Doral ajunsese într-o triadă cu fratele drept al Duei şi un stîng din altă reţea de grote, un stîng care nu-i prea plăcea Duei. Doral iniţiase foarte repede un copil-stîng şi unul drept, şi nu mult după aceea, un mijlociu. Devenise atît de densă încît triada părea că are doi Parentali, iar Dua se întreba dacă se mai puteau topi… Asta îi repeta şi Tritt într-una, fără succes, ce triadă bună se făcuse cu ajutorul Doralei.)
Într-o zi, ea şi Doral stăteau singure şi Dua şoptise:
― Doral, tu ştii ce e o Em-stîngă?
Doral se chircise şi se comprimase de parcă n-ar fi vrut să fie văzută şi răspunsese:
― O Emoţională care se poartă ca un Raţional: adică, un stîng. Ai înţeles? Emoţional ― stîng… Em stîng! Ai înţeles?
Desigur, Dua înţelesese. Era evident, odată ce i se explicase. Şi-ar fi dat seama şi singură, dacă şi-ar fi putut imagina asemenea lucruri.
― De unde ştii? întrebă Dua.
― Mi-au spus fetele mai mari. Substanţa Doralei se învolbură şi Dua găsi mişcarea neplăcută. E urît, continuă Doral.
― De ce?
― Pentru că e urît. Emoţionalele nu trebuie să se poarte ca Raţionalii. Dua nu se gîndise niciodată la lucrul ăsta.
― De ce nu trebuie? insistă ea.
― De aia! Vrei să ştii şi alt lucru urît?
― Care? nu-şi putu ascunde Dua curiozitatea.
Doral nu rosti nimic, dar o parte a ei se întinse brusc şi o atinse pe Dua, înainte ca aceasta să se poată contracta. Duei nu-i plăcu. Se trase înapoi şi spuse:
― Nu mai face aşa.
― Vrei să ştii şi alt lucru urît? Poţi intra într-o stîncă.
― Nu poţi face aşa ceva, pufni Dua. Era o minciună, căci pătrunsese adesea în stratul de la suprafaţă al stîncilor şi-i plăcuse. Dar acum în contextul batjocurii Doralei, se simţea revoltată şi nega totul, chiar şi faţă de sine.
― Ba poţi. Se numeşte frecatul stîncii. Emoţionalele o pot face foarte uşor. Stîngii şi drepţii pot doar cînd sunt copii. Cînd cresc, o fac între ei.
― Nu cred. Astea le născoceşti tu.
― Zău că aşa fac. O ştii pe Dimil?
― Nu.
― Ba o ştii. Cea cu colţul gros din grota C.
― Cea care pluteşte ciudat?
― Da. E din cauza colţului. Despre ea e vorba. Odată a intrat cu totul într-o stîncă… mai puţin colţul acela. Fratele ei stîng a văzut-o şi-a spus-o Parentalului lor. Ce a încasat pentru asta! N-a mai făcut-o niciodată.
Dua plecase destul de tulburată. Multă vreme nu mai vorbi cu Doral, şi niciodată nu mai reluă prietenia cu ea, totuşi curiozitatea îi fusese stîrnită.
Curiozitatea? De ce să nu zică Em-stîngismul?
Într-o zi, cînd era sigură că Parentalul ei nu era în apropiere, se lăsă să se topească într-o stîncă, încetişor, puţin cîte puţin. De cînd fusese copil, era prima dată că încerca aşa ceva şi nu credea că îndrăznise vreodată să pătrundă atît de adînc. Încerca o senzaţie de căldură, dar cînd ieşise avea impresia că toţi o văzuseră, de parcă stîncă lăsase o pată pe ea.
Mai încercă în cîteva rînduri, cu mai multă îndrăzneală şi-i plăcu tot mai mult. Desigur, nu se scufundase niciodată cu adevărat adînc.
În cele din urmă, fusese prinsă de Parentalul ei, care plescăi nemulţumit, şi după aceea Dua fu mult mai precaută. Acum crescuse şi, în ciuda ironiilor Doralei, ştia că nu era ceva neobişnuit. Practic fiecare Emoţională o făcea din cînd în cînd, iar unele recunoşteau deschis.
Cu cît creşteau, se întîmpla mai puţin frecvent şi Dua nu credea că vreuna din Emoţionalele cunoscute ei mai făcea aşa ceva după ce se alătura unei triade şi începeau adevăratele topiri. Faptul că ea continua, ba chiar că încercase de cîteva ori şi după formarea triadei, constituia unul dintre secretele ei. (Cînd o făcuse, se gîndise: Dacă află Tritt?… Răspunsul la întrebare era atît de neplăcut încît îi strica tot cheful.)
Derutată, se autojustifica prin convieţuirea dificilă cu celelalte. Strigătul „Em-stîngă” începu s-o urmărească peste tot, ca un fel de umilire publică. Existase chiar o perioadă cînd, pentru a scăpa, recursese la o adevărată sihăstrie. Dacă la început avusese o atracţie către singurătate, acum şi-o confirmase. Fiind singură, îşi găsise consolarea în stînci. Frecatul-de-stînci, murdar sau nu, era un act solitar-şi ele o forţau să fie solitară.
Cel puţin aşa se auto-convingea.
Odată încercase să le răspundă. Strigase: „Sunteţi o adunătură de Em-drepte, o adunătură de Em-drepte împuţite.”
Ele rîseră şi Dua fugise, zăpăcită şi furioasă. Aşa erau! Aproape fiecare Emoţională, cînd ajungea la vîrsta formării unei triade, devenea interesată de copii, agitîndu-se în jurul lor într-o imitaţie Parentală pe care Dua o găsea dezgustătoare. Ea nu simţise niciodată asemenea interes. Copiii erau doar copii; era datoria fraţilor-drepţi să se ocupe de ei.
Porecla dispăru pe măsură ce Dua crescu. O ajută şi faptul că îşi păstrase o structură rarefiată de fetiţă şi putea curge ca un vîrtej de fum, pe care nu-l putea reproduce nimeni. Iar cînd tot mai mulţi stîngi şi drepţi îşi manifestaseră interesul faţă de ea, celelalte Emoţionale nu mai avură ce să mai ironizeze.
Totuşi ― totuşi ― acum cînd nimeni nu îndrăznea să-i vorbească nerespectuos (deoarece se ştia în toate grotele că Odeen era cel mai capabil Raţional al generaţiei, iar Dua era mijlocala lui), ea ştia mai presus de orice îndoială că era o Em-stîngă.
Nu i se părea ceva imoral ― nu tocmai ― dar uneori se trezea visîndu-se Raţional şi se ruşina. Se întreba dacă şi alte Emoţionale o făceau… măcar uneori… şi dacă de asta… parţial… nu-şi doreau un copil-Emoţional… pentru că nu era o adevărată Emoţională… şi nu-şi respecta rolul din triadă…
Pe Odeen nu-l deranja că era o Em-stîngă. Nu-i spunea niciodată aşa, dar îi plăcea că o interesa viaţa lui, îi plăceau întrebările ei, le explica şi-i plăcea că înţelege. Ba chiar o apăra cînd Tritt devenea gelos ― de fapt, nu tocmai gelos ― dar manifestînd o reacţie total nepotrivită datorită concepţiei sale limitate şi încăpăţînate asupra lumii.
De cîteva ori, Odeen o dusese la grotele Celor Tari, dornic să-şi arate ştiinţa, şi vădit încîntat că Dua era impresionată. Ea fusese realmente impresionată, nu atît de evidentele sale cunoştinţe şi de inteligenţa lui, cît de faptul că nu-i displăcea să împartă cu alţii ceea ce ştia (îşi amintea încă răspunsul aspru al tatălui-stîng). Nu-l iubise niciodată pe Odeen atît de mult ca atunci cînd o introdusese în activitatea lui ― şi chiar şi asta era o trăsătură a Em-stîngismului ei.
Poate că (asta îi revenea într-una în minte) fiind Em-stîngă se apropiase mai mult de Odeen, îndepărtîndu-se de Tritt, iar din acest motiv o scîrbeau insistenţele Parentalului. Odeen nu-i făcuse niciodată vreo aluzie, dar poate că Tritt simţea totul intuitiv, fără nici o certitudine, şi de aceea era nefericit şi nu înţelegea de ce anume.
Prima dată cînd fusese într-o grotă Tare, auzise doi Tari vorbind între ei. Bineînţeles, nu ştiuse că vorbeau. Erau vibraţii ale aerului, foarte rapide, schimbătoare, provocînd un zumzet neplăcut în ea. Trebuia să se subţieze, ca să le lase să treacă.
― Vorbesc, spusese Odeen. Apoi adăugase rapid, anticipîndu-i obiecţia: E felul lor de a vorbi. Aşa se înţeleg ei.
Dua izbutise să priceapă conceptul. Era şi mai încîntător să înţeleagă repede pentru că asta îl bucura pe Odeen. (Odată, el îi spusese: „Niciunul din Raţionalii pe care i-am cunoscut vreodată nu crede că Emoţionalele au ceva în cap. Sunt norocos.” Ea îi răspunsese: „Mi se pare însă că celorlalţi Raţionali le plac aşa cum sunt. Tu de ce eşti altfel? „Odeen nu negase faptul că celorlalţi Raţionali le plăceau Emoţionalele prostuţe. Spusese doar atît: „Nu m-am gîndit niciodată la asta şi nu cred că-i ceva important. Sunt mulţumit de tine şi sunt mulţumit că sunt mulţumit.”)
― Tu poţi înţelege graiul Celor Tari? îl întrebase ea.
― Nu tocmai, răspunsese Odeen. Pot sesiza schimbările suficient de rapid. Uneori simt ceea ce-şi spun, deşi nu înţeleg, în special după ce ne-am topit. Totuşi, numai uneori. Să simţi aşa ceva e de domeniul Emoţionalelor, numai că o Emoţională nu-şi poate explica impresiile senzitive. Tu însă, ai putea.
― Mi-ar fi frică. S-ar putea să nu le placă.
― Ei, încearcă. Sunt curios. Încearcă să vezi dacă înţelegi ce discută.
― Să încerc? Cu adevărat?
― Da. Dacă vor observa şi vor fi nemulţumiţi, voi spune că eu te-am pus.
― Promiţi?
― Promit.
Simţindu-se emoţionată, Dua se lăsă să-i simtă pe Cei Tari şi adoptă pasivitatea totală ce permitea influxul senzaţiilor.
― Agitaţie, spusese ea. Sunt excitaţi. E ceva nou.
― Poate-i Estwald, comentă Odeen.
Atunci auzise Dua pentru prima dată numele.
― Curios, făcu ea.
― Ce anume?
― Am avut senzaţia unui soare mare. Un soare foarte mare.
― S-ar putea să vorbească despre asta, rosti gînditor Odeen.
― Dar cum poate exista aşa ceva?
Exact atunci Cei Tari îi zăriră. Se apropiaseră prietenoşi şi-i salutară în maniera Celor Moi. Dua era extrem de fîstîcită şi se întreba dacă ştiau ce făcuse ea. Nu spuseseră însă nimic.
(După aceea, Odeen îi explicase că rareori îi putea găsi pe Tari discutînd în maniera lor. Se fereau totdeauna de Moi şi-şi întrerupeau lucrul cînd aceştia erau în preajmă. „Ne plac foarte mult, spusese Odeen.” Sunt extrem de amabili”).
Din cînd în cînd, o ducea cu el în grotele Celor Tari ― de obicei cînd Tritt era foarte ocupat cu copiii. Totuşi nu-i zicea acestuia că o lua. Era absolut sigur că putea stîrni un răspuns referitor la pierderea de timp a lui Odeen, care o încuraja pe Dua să nu stea la soare, determinînd astfel ineficienţa topirii… Era greu să vorbeşti cu Tritt mai mult de cinci minute fără ca topirea să nu apară în conversaţie.
Coborîse şi singură, o dată sau de două ori. De fiecare dată fusese speriată, deşi Cei Tari pe care-i întîlnise erau întotdeauna prietenoşi, întotdeauna „amabili” cum spusese Odeen. Dar nu păreau să o ia în serios. Erau încîntaţi, şi totuşi amuzaţi ― simţea asta cu certitudine — cînd ea le punea întrebări. Iar cînd îi răspundeau, o făceau într-un mod simplu, lipsit de informaţii. „O simplă maşină, Dua” spuneau ei. „Odeen ţi-o poate explica”.
Se întreba dacă ea îl întîlnise vreodată pe Estwald.
N-avea curajul să-i întrebe pe Tari cum îi chema (Cu excepţia lui Losten, căruia îi fusese prezentată de Odeen, şi despre care auzise multe). Uneori i se părea că Estwald fusese chiar unul din cei întîlniţi.
Odeen vorbea despre el cu veneraţie şi puţină invidie.
Aflase că era prins în treburi extrem de importante şi de aceea nu apărea în grotele accesibile Celor Moi.
Punînd cap la cap cele aflate de la Odeen, descoperise că lumea avea mare nevoie de hrană. Odeen spunea rareori „hrană”. Folosea cuvîntul „energie”, motivînd că acela era termenul folosit de Tari.
Soarele pălea şi murea, dar Estwald descoperise cum putea fi găsită energia departe, dincolo de soare şi dincolo de cele şapte stele ce străluceau pe cerul întunecat al nopţii. (Odeen zicea că cele şapte stele erau şapte sori foarte îndepărtaţi şi că existau multe alte stele ce erau şi mai îndepărtate şi nu puteau fi văzute. Tritt îi auzise povestind, întrebase ce rol aveau stelele acelea dacă nu puteau fi văzute, şi nu crezuse absolut nimic. „Ei, Tritt”, oftase Odeen răbdător. Dua fusese gata să spună ceva asemănător cu întrebarea lui Tritt, dar după aceea se răzgîndise).
Acum se părea că va fi suficientă energie pentru totdeauna; suficientă energie ― cel puţin pînă ce Estwald şi ceilalţi Tari reuşeau să-i dea gust bun noii energii.
Cu cîteva zile în urmă îl întrebase pe Odeen.
― Iţi aminteşti cînd m-ai dus pentru prima dată la grotele Celor Tari, cînd i-am probat pe cei doi care vorbeau şi ţi-am spus că am avut senzaţia unui soare uriaş?
― Nu prea, răspunsese el nesigur. Dar, continuă. Ce-i cu asta?
― M-am gîndit. Soarele acela este sursa noii energii?
― Bravo, Dua! exclamase fericit Odeen. Nu-i chiar aşa, dar e o intuiţie nemaipomenită pentru o Emoţională.
Acum Dua se mişca încet, amintindu-şi. Fără să-şi dea seama de scurgerea timpului sau a spaţiului, ajunsese în grotele Celor Tari şi începu să se întrebe dacă într-adevăr întîrziase suficient, şi dacă nu trebuia să se întoarcă acasă, suportînd inevitabilele cicăleli ale lui Tritt cînd ― de parcă gîndul acela îl adusese în preajmă ― îl simţi pe Parental.
Senzaţia era atît de puternică încît avu un moment de confuzie, în care crezuse că îşi amintea de el aşa cum era acasă.
Dar nu! Se afla aici, în grotele Celor Tari.
Ce putea oare face aici? O urmărea? Voia să se certe cu ea aici? Făcea prostia să ceară ajutorul Celor Tari? Dua nu credea că putea să îndure aşa ceva…
Apoi fiorul spaimei o părăsi, înlocuit de uimire. Tritt nu se gîndea deloc la ea. Nu-i sesizase prezenţa, îi simţea hotărîrea puternică, combinată cu teamă şi nelinişte în legătură cu ceva ce voia să facă.
Dua ar fi putut pătrunde mai adînc pentru a afla cel puţin despre ce este vorba, dar nici prin gînd nu-i trecea una ca asta. Deoarece Tritt nu ştia de prezenta ei în apropiere, dorea să se asigure de un lucru ― că n-avea să-şi dea seama nici mai tîrziu.
Făcu apoi, aproape numai din reflex, ceva ce mai înainte ar fi fost gata să jure că nu va face, indiferent ce s-ar fi întîmplat.
Cauza poate că fusese (se gîndi mai tîrziu) amintirile discuţiilor ei cu Doral, în copilărie, sau propriile ei experimentări cu frecatul-de-stînci. (Adulţii foloseau un cuvînt complicat, dar mult mai jenant, pentru ea, decît cel utilizat de copii.)
În orice caz, fără să ştie prea bine ce face sau, pentru scurt timp după aceea, ce făcuse, se topi grăbită în cel mai apropiat perete.
Înăuntru! Cu totul!
Oroarea faptei era diminuată de modul perfect în care o executase. Tritt trecu pe lîngă ea, aproape atingînd-o, fără să — şi dea seama cît de aproape era propria lui mijlocală.
În clipa aceea, Dua nu mai avea timp să se întrebe ce făcea Tritt în grotele Celor Tari, dacă n-o căuta pe ea.
Uitase complet de Tritt.
Era pur şi simplu uluită de acţiunea ei. Nici în copilărie nu se topise pe de-a întregul în stîncă, şi nici nu întîlnise pe cineva care să recunoască că o făcuse (deşi inevitabil existau o sumedenie de istorii). Evident, nici o Emoţională adultă nu făcuse şi nici nu putuse face aşa ceva. Dua era neobişnuit de rarefiată chiar şi pentru o Emoţională (Odeen era mîndru să i-o spună), iar faptul că evita hrana îi accentua starea (după cum zicea adeseori Tritt).
Ce făcuse acum indica gradul ei de rarefiere mai mult decît orice observaţie a dreptalului şi, pentru o clipă, se simţi ruşinată şi-i păru rău pentru Tritt.
Apoi o copleşi o ruşine mai adîncă. Dacă era prinsă? Ea, o adultă…
Dacă trecea un Tare şi zăbovea? Nu putea ieşi dacă era cineva de faţă, dar cît timp putea sta înăuntru şi ce s-ar fi întîmplat dacă o descopereau în stîncă?
Pe cînd se întreba, îi simţi pe Cei Tari şi apoi ― nu ştia nici ea cum — îşi dădu seama că erau departe.
Făcu o pauză, încercînd să se calmeze. Stînca din jur conferea percepţiilor ei o nuanţă cenuşie, fără să le diminueze. Ba chiar simţea mai acut. Continua să-l simtă pe Tritt în coborîrea lui permanentă, cu atîta acuitate de parcă ar fi fost lîngă ea. Îi simţea pe Tari, deşi se aflau în alt sistem de grote. Îi zărea pe Cei Tari, pe fiecare dintre ei, fiecare la locul său, şi le simţea conversaţia vibratorie în cel mai mic detaliu, iar uneori înţelegea ce spuneau.
Simţea cum nu visase niciodată că o va putea face.
Aşa încît, deşi acum putea părăsi stînca, fiind sigură că nu o putea observa nimeni, rămase pe loc; parţial uimită şi parţial exaltată şi curioasă, înţelegîndu-şi dorinţa de a experimenta mai departe.
Sensibilitatea ei era atît de acută, încît ştia de ce era sensibilă. Adesea Odeen remarcase cît de bine înţelegea ceva după o perioadă de topire, deşi nu pricepuse nimic. Topirea amplifica extraordinar sensibilitatea; se absorbea mai mult; se folosea mai mult. Odeen spunea că la topire creşte densitatea atomilor.
Deşi Dua nu prea ştia ce înseamnă „densitatea atomilor”, era ceva ce însoţea topirea; iar situaţia actuală nu era tot o topire? Dua nu se topise cu stînca?
Cînd triada se topea, Odeen beneficia de întreaga sensibilitate. Raţionalul o absorbea, cîştiga înţelegerea şi o menţinea şi după separare. Acum însă, Dua era singura conştiinţă din topire. Creşterea „densităţii atomilor” (oare?) se făcea doar în beneficiul ei.
(Oare din cauza aceasta frecatul-de-stînci era considerat ceva pervers? De asta erau oprite Emoţionalele? Sau totul era numai pentru că Dua era atît de rarefiată? Sau pentru că era o Em-stîngă?)
Apoi Dua opri orice speculaţie şi doar simţi…fascinată. Doar mecanic fu conştientă de întoarcerea lui Tritt, care trecu pe lîngă ea, înapoi în direcţia din care venise. Doar mecanic fu conştientă-abia dacă simţi o vagă surpriză ― că şi Odeen venea dinspre grotele Celor Tari. Îi simţea pe Tari, numai pe ei şi încerca să deducă mai multe din aceste percepţii, încerca să scoată cît mai mult din ele.
Trecu destul pînă se detaşă din stînca. Iar cînd o făcu, nu mai era atît de preocupată de a nu fi văzută. Era încrezătoare în sensibilitatea ei ca să ştie că nu va fi.
Se întoarse acasă, cufundată în gînduri.