Revenind acasă, Odeen îl găsise pe Tritt aşteptîndu-l, dar Dua nu sosise încă. Tritt nu părea neliniştit. Era agitat, însă nu pentru întîrzierea Duei. Emoţia sa era atît de puternică, încît Odeen o putea citi clar, dar nu insistă. Absenţa Duei îl tulbura pe Raţional; ba chiar îl irita prezenţa lui Tritt, doar pentru că acesta nu era Dua.
Sentimentul îl surprinse. Nu putea nega faţă de sine însuşi că din cei doi, Tritt îi era cel mai drag. Ideal, membrii unei triade erau unul, şi oricare dintre ei trebuia să-i trateze în mod egal pe ceilalţi doi. Totuşi, Odeen nu întîlnise niciodată o asemenea triadă; cu atît mai puţin la cei care îşi proclamau triada ideală. Unul din cei trei era întotdeauna lăsat puţin pe afară şi, în general, o ştia.
Rareori acesta era Emoţionala. Emoţionalele se ajutau între ele, dincolo de triade, la un nivel niciodată atins de Parentali sau Raţionali. Un proverb spunea că Raţionalul îşi are profesorul, iar Parentalul îşi are copiii ― dar Emoţionala le avea pe toate celelalte Emoţionale.
Emoţionalele discutau între ele şi dacă una se pretindea neglijată, sau putea fi făcută să se plîngă, era trimisă înapoi cu instrucţiunile clare de-a rămîne fermă, pe poziţie! Şi pentru că topirea depindea atît de mult de Emoţională şi de atitudinea ei, era de obicei răsfăţată, atît de stîng, cît şi de drept.
Dua însă era o Emoţională foarte ne-Emoţională! Nu părea să-i pese că Odeen şi Tritt erau atît de apropiaţi, şi nu avea prietene printre Emoţionale care să-i atragă atenţia. Desigur, asta era; era o Emoţională ne-Emoţională.
Odeen era încîntat că ea se interesa de munca lui; îi plăcea că o preocupa şi pricepea extraordinar de repede; dar aceasta era o iubire intelectuală. Sentimentele mai profunde se îndreptau către Tritt cel încăpăţînat şi stupid, care-şi cunoştea cu precizie locul şi nu oferea mai nimic în afară de ceea ce conta ― securitatea unei rutine.
Acum însă, Odeen se simţea nerăbdător:
― Ştii ceva despre Dua, Tritt? întrebă el. Tritt nu-i răspunse în mod direct.
― Sunt ocupat. Discutăm mai tîrziu. Am avut treabă.
― Unde sunt copiii? Şi tu ai fost plecat? O simt în tine.
În glasul lui Tritt se strecură o undă vizibilă de iritare.
― Copiii sunt bine crescuţi. Ştiu destule ca să se integreze în grija comunităţii. Zău, Odeen, nu mai sunt mici.
Nu negase însă aura de „plecare” ce o degaja.
― Iartă-mă. Eram nerăbdător s-o văd pe Dua.
― Ar trebui să simţi asta mai des, rosti Tritt. Îmi spui întotdeauna s-o las în pace. Caut-o singur, încheie el şi se afundă în grota casă.
Odeen privi surprins în urma dreptalului său. În aproape orice altă ocazie, l-ar fi urmat încercînd să descifreze tulburarea neobişnuită ce răzbătea chiar şi prin indiferenţa unui Parental. Ce făcuse Tritt?
Acum însă o aştepta pe Dua şi, tot mai neliniştit, îl lăsă pe Tritt să plece. Neliniştea sporea sensibilitatea lui Odeen. Printre Raţionali exista o mîndrie aproape vicioasă în legătură cu relativa sărăcie a percepţiei lor. Asemenea percepţii nu caracterizau mintea, mai degrabă erau specifice Emoţionalelor. Odeen era un Raţional între Raţionali, mîndria lui era să judece, nu să simtă, totuşi acum extinse cît putu mai mult plasa percepţiilor lui emoţionale; şi dori, numai o clipă, să fi fost Emoţional ca să şi-o poată transmite cît mai departe şi cît mai bine.
Totuşi îi fu de folos. Reuşi să detecteze apropierea Duei la o distanţă neobişnuită ― pentru el ― şi se grăbi să-i iasă înainte. Pentru că o simţise la asemenea distanţă, era mult mai conştient de rarefierea ei decît de obicei. Era o ceaţă delicată, doar atît.
Tritt avea dreptate, se gîndi el îngrijorat. Dua trebuia obligată să mănînce şi să se topească. Interesul ei faţă de viaţă trebuia sporit.
Era atît de preocupat de această necesitate, încît nu i se păru nimic ciudat, ba chiar o completare a gîndurilor sale, cînd Dua se repezi spre el, înconjurîndu-l aproape complet, fără să-i pese că nu erau singuri şi puteau fi observaţi, spunîndu-i:
― Odeen, trebuie să aflu… să aflu cît mai multe…
Îndepărtîndu-se precaut, Raţionalul încercă să adopte o poziţie mai puţin intimă, fără să dea impresia că o respingea.
― Vino, îi zise. Te aşteptam. Spune-mi ce vrei să afli. O să-ţi explic tot ce pot.
Acum mergeau grăbiţi către casă, cu Odeen adaptîndu-se atent ondulării caracteristice Emoţionalelor.
― Povesteşte-mi despre celălalt Univers, spuse Dua. De ce sunt diferiţi? Cum sunt diferiţi? Spune-mi tot ce ştii.
Dua nu se gîndea că cere prea mult. Odeen însă se gîndea. Se simţea stăpîn pe o uriaşă cantitate de cunoştinţe şi era gata să întrebe: Cum se face că ştii atîtea despre celălalt Univers, încît te interesează atît de mult?
Îşi opri întrebarea pe buze. Dua venise dinspre grotele Celor Tari. Poate că-i explicase Losten, bănuind că Odeen va fi prea mîndru ca să-şi ajute mijlocala.
Nu-i aşa, se gîndi el. Totuşi n-avea s-o întrebe. Avea să-i explice. Tritt îi întîmpină cînd intrară în casă:
― Dacă vreţi să vorbiţi, mergeţi în camera Duei. Eu voi fi ocupat aici. Trebuie să am grijă de curăţenia şi educaţia copiilor. N-avem timp de topire acum. Fără topire.
Nici Odeen, nici Dua nu se gîndiseră la topire, dar nici nu aveau de gînd să n-asculte ordinul. Casa era castelul Parentalului. Raţionalul avea grotele Celor Tari din adîncuri, iar Emoţionala, locurile de întîlnire de la suprafaţă. Parentalul avea doar casa lui.
― Bine, Tritt, încuviinţă Odeen. N-o să-ţi stăm în cale.
Iar Dua extinse o proeminenţă drăgăstoasă:
― Ce bine-mi pare să te văd, dreptule scump.
(Odeen se întrebă dacă nu cumva gestul ei se datora faptului că nu trebuia să se topească. Tritt obişnuia să fie destul de sîcîitor în privinţa respectivă; chiar mai mult decît majoritatea Parentalilor).
În camera ei, Dua îşi privi locul de hrănire. De obicei îl ignora.
Fusese ideea lui Odeen. Ştia că există asemenea lucruri şi, după cum îi explicase lui Tritt, dacă Duei nu-i plăcea să stea cu celelalte Emoţionale, era perfect posibil să aducă energia solară jos, în grotă, pentru ca ea să se poată hrăni.
Tritt fusese îngrozit. Nu trebuiau să facă aşa ceva. Ceilalţi aveau să rîdă. Triada va fi dezonorată. De ce nu se purta Dua aşa cum ar fi trebuit?
― Da, Tritt, spusese Odeen, dar dacă ea nu se poartă cum trebuie, de ce să nu ne adaptăm noi? E aşa greu? O să mănînce singură, o să cîştige substanţă, ne va face fericiţi, va deveni şi ea mai fericită şi poate că, în cele din urmă, va învăţa să se alăture celorlalte.
Tritt acceptă, şi pînă la urmă acceptă şi Dua ― după cîteva discuţii ― dar insistă pentru o construcţie simplă. Se compunea din două tije ce serveau drept electrozi, alimentaţi de energia solară, între care intra Dua.
Emoţionala o utiliza rar, însă acum o privi şi spuse:
― Tritt a împodobit-o… sau tu, Odeen?
― Eu? în nici un caz.
La baza fiecărui electrod se vedea un desen făcut cu argile colorate.
― Cred că-i modul lui de-a spune că vrea să-l folosesc, făcu Dua şi într-adevăr mi-e foame. În plus, dacă mănînc, Tritt nu ne va întrerupe, aşa-i?
― Exact, rosti grav Odeen. Tritt ar opri şi planeta dacă i s-ar părea că mişcarea ei te deranjează în timpul mesei.
― Ei bine, mi-e foame, spuse Dua.
Odeen simţi în ea o undă de vinovăţie. Să fi fost referitoare la Tritt? La foamea ei? De ce să se simtă vinovată că-i era foame? Sau făcuse ceva care consumase energie şi cum…
Alungă gîndurile acelea. Existau momente cînd un Raţional putea fi prea Raţional, urmărind ramificaţiile fiecărui gînd în detrimentul problemelor importante. Acum însă, era important să-i vorbească Duei.
Ea se aşezase între electrozi, iar cînd se strînse ca să încapă, micimea îi deveni în mod dureros evidentă. Odeen era şi el înfometat; era convins de asta pentru că electrozii îi păreau mai strălucitori ca de obicei; pentru că putea gusta hrana chiar de la distanţă şi i se părea delicioasă. Cînd erai înfometat, simţeai hrana mai acut decît în alte condiţii, şi de la o distanţă mai mare… Avea însă să mănînce mai tîrziu.
― Nu tăcea, dragul meu stîng, rosti Dua. Povesteşte-mi. Vreau să ştiu. Adoptase (inconştientă?) forma ovoidă a unui Raţional, parcă întărind faptul că dorea să fie acceptată ca unul dintre ei.
― Nu-ţi pot explica totul, răspunse Odeen. Adică nu-ţi pot explica fundamentarea, pentru că n-ai educaţia corespunzătoare. O să încerc să-ţi simplific, iar tu ascultă. După aceea, o să-mi spui ce n-ai priceput şi voi încerca să-ţi explic mai departe. În primul rînd trebuie să ştii că totul e alcătuit din particule mititele numite atomi, iar aceştia sunt formaţi din particule si mai mici, subatomice.
― Da, da făcu Dua. De asta ne putem topi.
― Exact. Pentru că, de fapt în cea mai mare parte noi suntem alcătuiţi din spaţii goale. Particulele sunt foarte îndepărtate, iar particulele tale, ale mele şi ale lui Tritt se pot topi laolaltă, pentru că fiecare structură se potriveşte în spaţiile goale din jurul celeilalte structuri. Motivul pentru care totuşi materia nu se destramă este că particulele mititele izbutesc să se ţină laolaltă în ciuda distanţelor care le separă. Există forţe de atracţie ce le menţin împreună, iar cea mai puternică e forţa nucleară. Ea ţine principalele particule subatomice în grupuri foarte strînse, care sunt risipite peste tot şi care sunt păstrate laolaltă de forţe mai slabe. Înţelegi?
― Nu chiar totul.
― Nu-i nimic, putem reveni mai tîrziu… Materia poate exista în stări diferite. Poate fi foarte rarefiată, ca la Emoţionale; ca la tine, Dua. Poate fi mai puţin rarefiată, ca la Raţionali şi Parentali. Sau şi mai puţin în cazul rocilor. Poate fi foarte comprimată, densă ca la Tari. De asta sunt ei tari. Sunt plini de particule.
― Adică, în ei nu există spaţii goale?
― Nu, nu voiam să spun asta. Şi ei au destule spaţii goale, dar nu atîtea cît noi. Particulele au nevoie de o anumită cantitate de spaţiu liber, iar dacă n-au mai mult, alte particule nu mai pot intra acolo. Dacă totuşi sunt introduse cu forţa, apare durerea. De asta, Celor Tari nu le place să fie atinşi de noi. Noi, Cei Moi, avem în jurul particulelor mai mult spaţiu decît e necesar, aşa că acolo pot intra alte particule. Dua nu părea deloc convinsă.
― În celălalt Univers, continuă Odeen, există alte reguli. Forţele nucleare nu sunt atît de puternice ca la noi. Asta înseamnă că particulele au nevoie de mai mult spaţiu.
― De ce?
Odeen clătină din cap.
― Pentru că… pentru că… particulele îşi extind mai mult forma lor ondulatorie. N-am o explicaţie mai bună. Cu o forţă nucleară mai slabă, particulele au nevoie de mai mult spaţiu, şi două fragmente de materie nu se pot topi împreună cu uşurinţa din Universul nostru.
― Putem vedea celălalt Univers?
― A, nu. Asta nu se poate. Îi putem deduce natura din legile fundamentale. Totuşi, Cei Tari pot face multe lucruri. Le putem trimite substanţe şi putem obţine substanţe de acolo. Putem studia substanţele lor, şi putem porni Pompa de pozitroni. Ai auzit de ea, nu?
― Da, mi-ai spus că din ea obţinem energie. Nu ştiam însă că-i vorba şi de un alt Univers… Cum arată celălalt Univers? Au şi ei stele şi planete ca noi?
― Asta-i o întrebare foarte bună, Dua.
Odeen era încîntat de rolul său de profesor, cu atît mai mult cu cît avea şi aprobarea oficială să vorbească. (înainte, încerca permanent senzaţia că tentativa lui de-a instrui o Emoţională ascunde o perversitate).
― Nu putem vedea celălalt Univers, continuă el, dar din legile lui putem calcula cam cum arată. Vezi, stelele strălucesc datorită combinării gradate a unor particule simple în altele mai complexe. Noi numim asta fuziune nucleară.
― Au şi ei aşa ceva, în celălalt Univers?
― Da, dar deoarece forţa nucleară e mai slabă, fuziunea e mai lentă. Asta înseamnă că stelele sunt mult mai mari în celălalt Univers, altfel fuziunea insuficientă nu le va putea face să strălucească. Stelele de mărimea soarelui nostru ar fi reci şi moarte. Pe de altă parte, dacă în Universul nostru stelele ar fi mai mari, datorită cantităţilor fuzionate ele ar exploda. Asta înseamnă că în Universul nostru trebuie să fie de mii de ori mai multe stele decît la ei…
― Noi avem doar şapte…, începu Dua, apoi se întrerupse. Am uitat. Odeen zîmbi indulgent. Era uşor să uiţi nenumăratele stele ce nu puteau fi zărite decît cu instrumente speciale.
― Nu-i nimic. Sper că nu te plictisesc prea mult.
― Nu mă plictiseşti, replică Dua. Îmi place. Parcă şi mîncarea are un gust mai bun, insistă ea ondulîndu-se între electrozi.
Odeen, care n-o mai auzise pe Dua niciodată lăudînd hrana, se simţi încurajat.
― Desigur, reluă el, Universul nostru nu durează atît de mult ca al lor. Fuziunea e atît de rapidă încît toate particulele se combină după un milion de vieţi.
― Bine, dar mai există multe alte stele.
― Adevărat, însă toate se sting. Întregul Univers moare. În celălalt Univers, cu stele puţine şi mari, fuziunea e atît de lentă încît stelele durează de mii şi milioane de ori mai mult ca ale noastre. E greu de comparat pentru că s-ar putea ca timpul să se scurgă în mod diferit în cele două Universuri. Nu înţeleg nici eu chestiunea asta, adăugă el cu părere de rău. Face parte din teoria Estwald şi n-am ajuns aşa departe cu studiul.
― Toate astea le-a făcut Estwald?
― Majoritatea.
― Atunci e minunat că avem hrană din celălalt univers, spuse Dua. Înseamnă că nu va conta dacă soarele o să moară. Putem lua oricîtă hrană din celălalt Univers.
― Corect.
― Dar nu se întîmplă nimic rău? Am… am senzaţia că se întîmplă ceva rău.
― Mda, făcu Odeen. Prin funcţionarea Pompei de Pozitroni, noi transferăm materia dintr-o parte în alta şi asta înseamnă că Universurile se amestecă niţel. Forţa noastră nucleară devine ceva mai slabă, fuziunea din soarele nostru încetineşte şi el se răceşte mai puţin rapid… Asta-i însă puţin sesizabil.
― Nu la asta mă refeream. Dacă forţa nucleară slăbeşte, atomii ocupă mai mult spaţiu ― aşa e? ― şi atunci ce se va întîmplă cu topirea?
― O să fie ceva mai greu, dar vor trece milioane de vieţi pînă va deveni în mod vizibil mai greu de realizat. Chiar dacă, într-o bună zi, topirea va deveni imposibilă şi Cei Moi vor pieri, asta se va întîmplă cu mult, mult după ce cu toţii am fi murit, lipsiţi de hrană, dacă n-am utiliza celălalt Univers.
― Totuşi nu-i sentimentul meu…, Dua începuse să tărăgăneze cuvintele. Se foi între electrozi şi Odeen constată cu mulţumire că părea mai extinsă şi mai compactă. Parcă s-ar fi hrănit nu numai cu energie, ci şi cu vorbele sale.
Losten avea dreptate! Educaţia îi dădea sentimentul împlinirii; Odeen putea simţi în Dua un fel de bucurie senzuală, pe care n-o mai observase pînă atunci.
― Eşti atît de bun că-mi explici, Odeen, rosti Dua. Eşti un stîngal foarte bun.
― Vrei să continui? întrebă el, flatat şi mai mulţumit decît credea. Mai doreşti să întrebi ceva?
― Multe, Odeen, dar… nu acum. Nu acum, Odeen. Ştii ce vreau să fac acum?
Odeen ghici imediat, dar era prea prudent ca s-o spună în mod deschis. Avansurile erotice ale Duei erau atît de rare, încît trebuiau tratate cu toată grija. Se rugă cu disperare ca Tritt să nu se fi încurcat cu copii într-atît încît să nu poată profita de moment. Aşteptase la uşă, oare? Nu-i păsa. N-avea timp să se gîndească.
Dua se desprinsese dintre electrozi şi Odeen era copleşit de frumuseţea ei. Acum ajunsese între ei, şi prin ea îl zări pe Tritt pîlpîind în culori incredibile.
Nu mai fusese niciodată aşa. Niciodată.
Odeen se stăpîni cu disperare, lăsîndu-şi propria substanţă să curgă prin Dua şi prin Tritt, atom cu atom; opunîndu-se din răsputeri penetraţiei atotputernice a Duei; fără să se abandoneze extazului, ci picurîndu-l încet; agăţîndu-se de conştiinţă pînă în ultimul moment posibil; apoi, pierzîndu-se într-o bucurie finală atît de intensă, încît o simţi precum o explozie răsunînd la nesfîrşit prin el.
În toată existenţa triadei lor, niciodată nu durase atît de mult perioada aceea fără-de-timp a topirii.