Tritt era mulţumit. Topirea fusese extrem de satisfăcătoare. Toate ocaziile anterioare păreau incomplete şi fade prin comparaţie. Era realmente încîntat de cele întîmplate. Totuşi rămăsese tăcut. Simţea că-i mai bine să nu vorbească.
Odeen şi Dua erau şi ei fericiţi. Pînă şi copiii păreau că strălucesc.
Evident însă, cel mai fericit era tot Tritt.
Îi asculta pe Odeen şi Dua vorbind între ei. Nu înţelegea nimic din conversaţie, dar asta nu conta. Nu-i păsa că păreau atît de încîntaţi unul de altul. El avusese propria fericire şi se mulţumea să asculte.
― Ei încearcă într-adevăr să comunice cu noi? întrebă Dua. (Tritt nu pricepuse niciodată prea bine cine erau „ei”. Înţelesese că „a comunica” era un cuvînt tare pentru „a vorbi”. Atunci, de ce nu spuneau „a vorbi”? Uneori se întreba dacă n-ar fi trebuit să-i întrerupă. Dar dacă punea o întrebare, Odeen spunea numai: „Ei, Tritt!”, iar Dua se învolbura nerăbdătoare).
― Ah, da, răspunse Odeen. Cei Tari sunt siguri de asta. Uneori fac semne pe materialul ce ne este trimis şi se spune că-i perfect posibil de-a comunica prin astfel de semne. De fapt, cu mult înainte, Cei Tari au folosit şi ei semne cînd a fost necesară explicarea construcţiei Pompei.
― Mă întreb cum arată ceilalţi? Tu ce crezi?
― Din legile fizice putem deduce natura stelelor, pentru că asta e simplu. Dar cum să deducem natura fiinţelor? Nu putem şti.
― Ei nu ne pot spune cum arată?
― Dacă am înţelege ceea ce ne transmit, poate că am deduce ceva. Dar nu înţelegem.
― Cei Tari nu înţeleg? păru surprinsă Dua.
― Nu ştiu. În orice caz, nu mi-au spus. Odată, Losten mi-a zis că nu contează cum arată, atît timp cît Pompa de Pozitroni funcţionează.
― Poate că nu voia să-l plictiseşti cu întrebări.
― Nu-l plictisesc, rosti iritat Odeen.
― Ei, înţelegi ce vreau să spun. Nu dorea să intre în amănunte.
Din clipa aceea Tritt nu mai putu asculta. Continuară să discute o vreme dacă Cei Tari ar fi trebuit sau nu s-o lase pe Dua să vadă semnele. Dua spunea că, poate, ar fi putut simţi înţelesul lor.
Tritt deveni puţin nervos. La urma urmei, Dua era o Moale şi nici măcar Raţional. Începu să se întrebe dacă Odeen făcea bine spunîndu-i Duei toate astea. Îi umplea capul de idei năstruşnice…
Dua vedea că şi Odeen se enervase. La început, el rîsese. Apoi spusese că o Emoţională nu putea înţelege asemenea lucruri complicate. În cele din urmă, refuzase să mai vorbească. Dua trebui să fie foarte drăguţă cu el o vreme, pînă să-l domolească.
Odată, se enervase chiar Dua… şi se enervase rău de tot.
Începuse lent. De fapt, fusese una din ocaziile cînd cei doi copii erau cu ei. Odeen îi lăsa să se joace cu el. Ba chiar, se abandona în posturile cele mai lipsite de demnitate. Nu părea să-i pese că-şi schimba forma. Era un semn sigur că era fericit. Tritt rămăsese într-un colţ, odihnindu-se, şi era foarte mulţumit de ceea ce se petrecea.
Dua rîdea de înfăţişarea lui Odeen. Îşi lăsă propria substanţă s-o atingă pe a lui Odeen, flirtînd. Ştia foarte bine, şi Tritt ştia, că suprafaţa stîngilor era mai sensibilă cînd nu aveau formă ovoidală.
― M-am gîndit, Odeen…, începu ea. Dacă celălalt Univers îşi introduce legile lui în ale noastre, prin Pompa de Pozitroni, n-ar trebui ca şi Universul nostru să procedeze la fel?
Odeen chicoti la atingerea Duei şi încercă să se ferească, fără a-i deranja pe copii.
― Nu-ţi pot răspunde dacă nu te opreşti, gîfîi el.
Dua se opri şi Odeen continuă:
― Asta-i o idee foarte bună, Dua. Eşti o fiinţă uimitoare. Desigur, ai dreptate. Schimbul se petrece în ambele direcţii…Tritt, vrei să-i iei de aici pe copii?
Aceştia plecaseră însă singuri. Nu mai erau chiar atît de mici. În curînd, Annis urma să-şi înceapă educaţia, iar Torun avea de-acum ceva din încăpăţînarea Parentalilor.
Tritt rămase şi se gîndi că Dua arăta minunat cînd Odeen îi vorbea în felul acela.
― Dacă celelalte legi încetinesc soarele nostru, reluă Dua, şi-l răcesc, legile noastre nu vor iuţi sorii lor, încălzindu-i?
― Bravo, Dua. Un Raţional nu putea judeca mai bine.
― Cît de fierbinţi devin sorii lor?
― A, nu prea mult: doar cu puţin mai fierbinţi.
― Totuşi, de acolo provine sentimentul acela de rău.
― Vezi necazul este că sorii lor sunt aşa uriaşi. Dacă sorii noştri mici s-ar mai răci puţin, ar fi lipsit de importanţă. Chiar dacă s-ar stinge cu totul n-ar conta cît timp avem Pompa de Pozitroni. Însă cu stele mari, uriaşe, o încălzire fie şi redusă poate provoca neplăceri. În aceste stele există atît de multă substanţă încît, dacă fuziunea nucleară se iuţeşte cît de puţin, ele pot exploda.
― Să explodeze! Şi ce se va întîmpla cu ei?
― Care ei?
― Cei din celălalt Univers.
O clipă, Odeen rămase surprins, apoi răspunse:
― Nu ştiu.
― Păi, ce s-ar întîmpla dacă ar exploda soarele nostru?
― Nu poate exploda.
(Tritt se întrebă ce însemna toată agitaţia aceea. Cum putea exploda un soare? Dua părea furioasă, iar Odeen zăpăcit).
― Dar dacă explodează? insistă Dua. Ar fi foarte fierbinte?
― Aşa cred.
― Nu ne-ar omorî pe toţi?
Odeen ezită, apoi răspunse vădit enervat:
― Ce are a face, Dua? Soarele nostru nu va exploda şi nu mai pune întrebări prosteşti.
― Odeen, tu mi-ai spus să întreb şi e important pentru că Pompa de Pozitroni lucrează în ambele direcţii. Avem nevoie de capătul lor în aceeaşi măsură în care ei au nevoie de capătul nostru.
― Nu ţi-am spus niciodată asta, o privi Odeen.
― Aşa simt.
― Simţi multe lucruri, Dua…
Dua însă striga acum. Îşi ieşise din fire; Tritt n-o mai văzuse niciodată aşa.
― Nu mai schimba subiectul, Odeen. Şi nu te retrage, încercînd să faci din mine o proastă ― o Emoţională ca toate celelalte. Ai spus că semăn mult cu un Raţional şi semăn destul ca să înţeleg că Pompa de Pozitroni nu poate funcţiona fără ceilalţi. Dacă ei vor fi distruşi, Pompa se va opri, iar soarele nostru va fi mai rece ca oricînd, şi vom muri cu toţii de foame. Nu crezi că-i important?
Acum, Odeen răcnea şi el:
― Asta arată ce ştii tu! Avem nevoie de ajutorul lor pentru că rezervele de energie sunt reduse şi trebuie să transferăm materie. Dacă soarele din celălalt Univers explodează, o să fie un aport enorm de energie; un aflux ce va dura milioane de vieţi. Va fi atîta energie încît o vom putea capta direct, fără transfer de materie; aşa încît n-avem nevoie de ei şi nu contează ce se întîmplă…
Aproape se atingeau. Tritt era îngrozit. Trebuia să spună ceva, să-i despartă, să le vorbească. Nu ştia ce să le spună. Apoi se dovedi că nici nu era nevoie s-o facă.
Chiar lîngă grotă era un Tare. Ba nu, erau trei. Încercaseră să vorbească şi nu se făcuseră auziţi.
― Odeen! Dua! ţipă Tritt.
Apoi rămase tăcut, tremurînd. Avusese o idee îngrozitoare asupra motivului venirii Celor Tari. Hotărî să plece.
Un Tare îşi extinsese unul din apendicele permanente şi opace:
― Nu pleca.