Suna aspru şi neprietenos. Tritt era mai îngrozit ca oricînd.
Dua era mînioasă; atît de mînioasă încît nici nu-i putea simţi pe Tari. Părea înăbuşită de componentele mîniei, fiecare invadînd-o în mod separat. Era ceva rău în faptul că Odeen încerca s-o mintă. Ceva rău în faptul că o întreagă lume de fiinţe avea să moară. Ceva rău în faptul că putea învăţa cu atîta uşurinţă, dar nu i se permisese.
De atunci, de la prima experienţă cu stînca, mai mersese de două ori în grotele Celor Tari. De două ori, neobservată, se îngropase în rocă şi, de fiecare dată, simţise şi ştiuse iar de fiecare dată cînd Odeen îi explica ceva, ştiuse dinainte despre ce era vorba.
Atunci de ce n-o puteau învăţa, aşa cum procedaseră cu Odeen? De ce îi învăţau numai pe Raţionali? Oare ea avea capacitatea de-a învăţa doar pentru că era o Em-stîngă, o mijlocală denaturată? Atunci n-aveau decît s-o înveţe, era rău s-o lase ignorantă.
În cele din urmă, îi auzi pe Cei Tari. Era şi Losten, dar nu el vorbea. Cel care vorbea era un Tare mai ciudat, aflat în faţa celorlalţi. Nu-l cunoştea, dar de fapt, cunoştea prea puţini din ei.
― Care din voi, întrebă Cel Tare, aţi fost recent în grotele de jos, în grotele Celor Tari?
Dua era sfidătoare. Aflaseră despre frecatul-ei-de-stînci, dar nu-i păsa. Să le spună tuturor, altfel o făcea chiar ea.
― Eu, răspunse… De multe ori.
― Singură? întrebă calm Cel Tare.
― Singură. De multe ori, se răsti Dua. Fusese numai de trei ori dar nu-i păsa.
― Bineînţeles, murmură Odeen, şi eu am fost de cîteva ori.
Cel Tare păru să-l ignore. Se întoarse spre Tritt şi rosti tăios:
― Şi tu, dreptule?
― Da, domnule, tremură Tritt.
― Singur?
― Da, domnule.
― De cîte ori?
― O dată.
Dua era enervată. Sărmanul Tritt era atît de înspăimîntat pentru nimica. Ea o făcuse şi era gata de luptă.
― Lăsaţi-l în pace, rosti. Pe mine mă căutaţi.
Cel Tare se întoarse încet spre ea:
― Pentru ce? o întrebă.
― Pentru… ce-o fi. Acum, pusă faţă în faţă cu adevărul, nu se putea hotărî să descrie ceea ce făcuse. Nu în faţa lui Odeen.
― Bine, o să ajungem şi la tine. Intîi, dreptul… Te numeşti Tritt, aşa-i? De ce te-ai dus singur în grotele de jos?
― Ca să vorbesc cu Estwald, domnule.
― Tu eşti Estwald? îi întrerupse brusc Dua.
― Nu, rosti scurt Cel Tare.
Odeen păru iritat, stînjenit parcă de faptul că Dua nu-l recunoscuse pe Cel Tare. Duei nu-i păsa.
― Ce-ai luat din grotele de jos? continuă Cel Tare.
Tritt tăcu.
― Ştim că ai luat ceva, rosti calm Cel Tare. Vrem să ştim dacă şi tu ştii ce este. Poate fi foarte periculos.
Tritt continua să tacă, şi Losten interveni:
― Te rog, spune-ne, Tritt. Acum ştim că tu ai fost şi nu vrem să fim aspri.
― Am luat un bulgăre de hrană, mormăi Parentalul.
― Aha, făcu primul Tare. Ce-ai făcut cu el?
― Era pentru Dua, izbucni Tritt. Nu voia să mănînce. Era pentru ea.
Dua sări, şi se coagulă de uimire.
Cel tare se întoarse către ea:
― Nu ştiai nimic de asta?
― Nu!
― Nici tu? îl întrebă pe Odeen.
― Nu, domnule, rosti Odeen parcă încremenit.
Pentru un moment, aerul se umplu de vibraţii neplăcute cînd Cei Tari vorbiră între ei, ignorînd triada.
Dacă experienţele ei cu frecatul-de-stînci o făcuseră mai sensibilă, sau dacă recenta furtună emoţională era cauza, Dua nu putea spune şi nici n-ar fi visat să încerce să analizeze; ştia doar că prindea doar frînturi ― nu de cuvinte ― ci de înţelesuri…
Descoperiseră lipsa de mai mult timp. Căutaseră în taină. Ajunseseră la Moi după multe ezitări. Cercetaseră şi se adresaseră triadei lui Odeen după multe şovăieli. (De ce? Dua nu pricepuse.) Nu înţelegeau cum Odeen ar fi putut face o asemenea prostie, sau cum Dua avea asemenea obiceiuri. Nici o clipă nu se gîndiseră la Tritt.
Apoi Cel Tare care pînă atunci nu spusese nimic îşi amintise că-l văzuse pe Tritt în grotele Celor Tari. (Bineînţeles, se gîndi Dua. Era în ziua cînd ea intrase pentru prima dată în stîncă. Îl simţise atunci, dar uitase).
Li se păruse improbabil dar, în cele din urmă, orice altă variantă1 fiind imposibilă şi presaţi de timp, veniseră.
Ar fi vrut să-l consulte pe Estwald dar, atunci cînd apăruse ipoteza cu Tritt, nu era de găsit.
Toate astea Dua le simţi în ansamblu, şi se răsuci spre Tritt, uluită şi revoltată.
Losten vibra, explicînd că nu se făcuse nici un rău, că Dua arăta bine şi că, de fapt, fusese un experiment folositor. Cel Tare care vorbise cu Tritt era de acord; cel de-al treilea mai radia încă îngrijorare.
Dua nu le dădu atenţie. Îl privea pe Tritt.
― Şi-acum unde-i bulgărele? întrebă primul Tare.
Tritt le arătă.
Era bine ascuns, iar conexiunile, deşi stîngace, erau corecte.
― Tu singur le-ai făcut, Tritt? întrebă Cel Tare.
― Da, domnule.
― De unde ai ştiut cum se face?
― M-am uitat cum era în grotele Celor Tari. Le-am făcut la fel.
― Nu ştiai că-i poţi cauza rău mijlocalei?
― N-am ştiut. N-aş fi… Tritt păru incapabil să vorbească o clipă. Apoi spuse: Nu voiam să-i fac rău. Voiam s-o hrănesc. L-am pus la aparatul ei şi l-am împodobit. Voiam să încerce şi am reuşit. A mîncat! Pentru prima dată după mult timp a mîncat bine. Ne-am topit. Se opri, apoi rosti înfrigurat: A avut destulă energie ca să iniţieze un copil-Emoţional. A luat sămînţa lui Odeen şi mi-a trecut-o mie. O am, crescînd în mine. Un copil — Emoţional creşte în mine.
Dua nu putea vorbi. Se împletici îndărăt, apoi se năpusti spre uşă atît de rapid încît Cei Tari nu se putură feri la timp. Izbi apendicele celui din faţă, intrînd adînc în el, apoi se smulse cu un sunet aspru.
Apendicele Celui Tare căzu fără vlagă şi expresia lui păru chinuită de durere. Odeen încercă să-l ocolească, s-o urmeze pe Dua, dar Cel Tare rosti cu vădită greutate:
― Las-o acum. S-a făcut destul rău. Vom avea noi grijă.