Odeen se simţea trăind un coşmar. Dua plecase. Cei Tari plecaseră. Rămăsese numai Tritt, tăcut.
Cum s-a putut întîmpla, se gîndi Odeen. Cum s-a descurcat Tritt, singur, prin grotele Celor Tari? Cum a putut lua un acumulator încărcat de la Pompa de Pozitroni, conceput să radieze energie într-o formă mult mai concentrată decît lumina soarelui…
Odeen n-ar fi avut acest curaj. Cum putuse Tritt; ignorantul şi neştiutorul Tritt? Sau şi el era deosebit? Odeen, Raţionalul inteligent, Dua, Emoţionala curioasă şi Tritt, Parentalul îndrăzneţ?
― Cum ai putut face aşa ceva, Tritt?
― Ce-am făcut? replică iritat Tritt. Am hrănit-o. Am hrănit-o mai bine decît s-a hrănit ea vreodată. Acum, în sfîrşit, am iniţiat un copil-Emoţional. N-am aşteptat destul? Dacă ar fi fost după Dua, n-am fi făcut-o niciodată.
― Nu înţelegi, Tritt? îi puteai face rău. Nu era lumină obişnuită. Era o sursă de radiaţii experimentală, care putea fi periculos de concentrată.
― Nu pricep ce spui, Odeen. Cum să-i facă rău? Eu am gustat şi mai înainte hrana făcută de Tari. Era proastă. Ai gustat-o şi tu. Era îngrozitoare şi totuşi nu ne-a făcut rău. Era atît de rea, încît Dua n-o putea atinge. Apoi am găsit bulgărele de hrană. Avea un gust bun. Am mîncat puţin şi era delicios. Cum poate să facă rău ceva bun? Ai văzut, Dua a mîncat. I-a plăcut. Şi a iniţiat copilul-Emoţional. Cum să fi făcut rău?
Odeen nu mai încercă să explice.
― Dua o să fie furioasă, spuse el.
― O să-i treacă.
― Nu ştiu. Tritt, ea nu e ca alte Emoţionale. De asta-i atît de greu să trăieşti cu ea, dar atît de minunat cînd putem trăi cu ea. S-ar putea să nu mai dorească să se topească niciodată cu noi.
Forma exterioară a lui Tritt era alcătuită din suprafeţe plane.
― Şi ce-i cu asta? făcu el.
― Ce-i cu asta? Tu întrebi? Vrei să renunţi la topire?
― Nu, dar dacă ea nu vrea, nu vrea. Am al treilea copil şi nu-mi mai pasă. Ştiu totul despre Cei Moi din vremurile de demult. Unii aveau cîte două triade născute. Nu-mi pasă însă. Una e destul.
― Dar, Tritt, topirea nu înseamnă numai copii.
― Ce altceva? Te-am auzit odată spunînd că înveţi mai repede după ce te topeşti. N-ai decît să înveţi mai încet. Nu-mi pasă. Am cel de-al treilea copil.
Odeen se întoarse, tremurînd, şi ieşi furios din cameră. Ce rost avea să-l ironizeze pe Tritt? Tot nu putea înţelege. El însuşi nu era sigur că înţelegea totul.
După ce al treilea copil avea să se nască şi să crească, cu siguranţă urma să vină timpul plecării lor. El, Odeen, trebuia să dea semnalul; el trebuia să anunţe momentul, şi s-o facă fără teamă. Orice altceva ar fi însemnat dizgraţie, sau, mai rău, şi totuşi nu se putea descurca fără topire, chiar acum cînd toţi trei copiii fuseseră formaţi.
Într-un fel, topirea ar fi eliminat teama… Poate pentru că topirea semăna cu plecarea. Era o perioadă de timp de care nu erai conştient, şi nici nu durea. Era ca şi cum n-ai fi existat şi totuşi o doreai. Cu destulă topire, îşi putea aduna curajul necesar plecării fără teamă şi…
Oh, Soare şi toate stelele, nu era vorba de „plecare”. De ce să folosească cuvîntul acela atît de solemn? Îl cunoştea pe celălalt, pe care nu-l foloseau decît copiii care doreau să şocheze pe adulţi. Era moarte. Trebuia să fie gata să moară fără teamă, iar Dua şi Tritt să moară odată cu el.
Dar nu ştia cum… Nu fără topire…