Dua era ruşinată, aproape de limitele suportabilului. Trecu mult pînă izbuti să se potolească; atît cît să poată gîndi. Se grăbise, îndepărtîndu-se orbeşte de oroarea grotei cămin; fără să-i pese că nu ştia încotro se îndrepta sau măcar unde se afla.
Noaptea nici un Moale decent şi nici cea mai frivolă Emoţională nu suiau la suprafaţă. Iar răsăritul era încă departe. Dua era mulţumită. Soarele însemna hrană, iar în clipa aceea ea ura hrana şi tot ceea ce i se făcuse.
Era şi frig, însă Dua îl percepea prea puţin. De ce să-i pese de frig, cînd fusese îndopată pentru a-şi face datoria ― îndopată în trup şi în minte. După aşa ceva, frigul şi foametea îi erau aproape prieteni.
Văzuse prin Tritt. Bietul de el, era atît de uşor de citit. Acţiunile lui erau pur instinctive şi puteau fi lăudate că le îndeplinise cu atîta curaj. Venise plin de îndrăzneală cu bulgărele de hrană luat din grotele Celor Tari (şi ea, da, ea îl simţise şi ar fi ştiut ce s-a întîmplat, dar Tritt fusese atît de paralizat de ceea ce făcea, încît nu îndrăznise nici să gîndească, şi dacă ea n-ar fi fost paralizată de acţiunile ei şi de noile senzaţii, ar fi putut simţi ceea ce era cu adevărat important).
Tritt îl adusese fără să fie văzut şi aranjase mizerabila capcană, deconectîndu-i electrozii pentru a o atrage. Iar ea zăpăcită de conştiinţa subţirimii ei, venise stînjenită şi compătimindu-l pe Tritt. Mîncase, de ruşine şi de milă, şi ajutase la iniţierea copilului.
De atunci mai mîncase, dar ocazional, aşa cum obişnuia, însă niciodată la aparat. Oricum, nu mai existase nici un impuls; Tritt n-o mai forţase. Părea mulţumit (bineînţeles), deci nu exista nimic care să reactiveze ruşinea. Lăsase bulgărele de hrană tot acolo. Nu îndrăznise să-l ia înapoi; obţinuse ceea ce dorise, aşa că era mai bine şi mai uşor să-l lase acolo şi să nu se mai gîndească la el.
… Pînă cînd avea să fie prins.
Odeen cel ager ar fi trebuit să ghicească planul lui Tritt, să fi observat noile conexiuni ale electrozilor şi să-i fi înţeles scopul. Fără îndoială, nu-i spusese nimic lui Tritt; l-ar fi stînjenit şi speriat pe sărmanul dreptal, iar Odeen avea totdeauna grijă de Tritt.
Bineînţeles, Odeen nu trebuia să spună nimic. Trebuia doar să umple fisurile planului stîngaci al lui Tritt, ca să poată funcţiona.
Dua era convinsă acum. Ar fi putut simţi gustul bulgărelui de hrană, i-ar fi sesizat tăria aparte, ar fi remarcat cum o umplea, fără să aibă senzaţia de saţietate…, dacă Odeen n-ar fi distras-o vorbind.
Fusese o conspiraţie între cei doi, indiferent dacă Tritt fusese sau nu părtaş conştient. Cum putuse să creadă că Odeen devenise brusc un profesor atent şi răbdător? Cum putuse să nu priceapă adevăratul motiv? Grija lor pentru ea era grija pentru completarea triadei, iar asta în sine era o dovadă despre cît de puţin se gîndeau la ea.
Bine…
Se opri şi, simţindu-şi oboseala, se vîrî într-o crăpătură din stîncă ce o ferea de vîntul tăios. Două din cele şapte stele îi rămăseseră în cîmpul vizual şi le privi absentă, ocupîndu-şi simţurile exterioare cu nimicuri, pentru a se putea concentra asupra gîndirii interioare.
Era deziluzionată.
― Trădată, murmură ea. Trădată!
Oare nu-şi puteau vedea decît propriul-interes?
Era convinsă că lui Tritt puţin îi păsa dacă totul era distrus, doar să-şi ştie copiii la adăpost. El însă era un instinctiv. Dar Odeen?
Odeen raţiona şi asta însemna că ar fi sacrificat totul în scopul de a-şi exersa gîndirea? Tot ce era produs de gîndire putea fi oare de nepreţuit? Pentru că Estwald inventase Pompa de Pozitroni, trebuia să fie folosită astfel ca întreaga lume, Tari şi Moi la un loc, să fie la mila ei şi la mila celor din celălalt Univers? Dacă ceilalţi se opreau şi planeta rămînea fără Pompa de Pozitroni şi cu un soare periculos de răcit?
Nu, nu, ceilalţi n-aveau să se oprească. Fuseseră convinşi să înceapă şi aveau să fie convinşi să continue pînă la distrugerea lor ― şi atunci nimeni: Raţionali, Tari sau Moi nu mai aveau nevoie de ei ― aşa cum ea, Dua, avea să plece (să fie distrusă) acum pentru că nimeni nu avea nevoie de ea.
Ea şi cei din celălalt Univers, trădaţi împreună.
Aproape fără să-şi dea seama, se afunda tot mai mult în stîncă. Se îngropa; să n-o vadă stelele, să n-o atingă vîntul, să n-o ştie nimeni. Să devină doar gîndire pură.
Îl ura pe Estwald. El personifica tot ceea ce era egoist şi Tare. El inventase Pompa de Pozitroni şi avea să distrugă o întreagă lume, cu zeci de mii de fiinţe, fără remuşcări. Era atît de retras, încît nu apărea niciodată în public, atît de puternic încît pînă şi ceilalţi Tari păreau că se tem de el.
Ei bine, atunci se va lupta cu el. Îl va opri.
Atunci cînd instalaseră Pompa, fiinţele din celălalt Univers comunicaseră cumva cu ei. Odeen pomenise acest lucru.
Unde puteau fi mijloacele de comunicare? Cum arătau? Cum puteau fi folosite?
Era uluitor cît de limpede putea gîndi. Uluitor. Simţea o bucurie aprigă în faptul că avea să folosească gîndirea pentru a-i înfrînge pe cruzii gînditori.
N-o puteau opri, deoarece ea putea merge acolo unde nu putea nici un Tare, nici un Raţional sau Parental, şi unde nici o altă Emoţională n-ar fi îndrăznit.
Risca să fie prinsă, dar nu-i păsa. Avea să lupte… cu orice preţ… cu orice preţ… deşi asta însemna să treacă prin stîncă, să locuiască în stîncă, să-i păcălească pe Tari, să fure hrană din acumulatoarele lor de energie, sau să se amestece cu celelalte Emoţionale, hrănindu-se la soare, cînd nu putea altfel.
În cele din urmă, însă, avea să le dea o lecţie, iar apoi puteau face ce voiau. Ea era gata chiar şi să plece… dar numai atunci…