Dua se simţea subţire şi rece. Încercările ei de-a se odihni în spaţiul deschis, absorbind lumina soarelui, luaseră sfîrşit după întîlnirea cu Odeen. Hrănirea din bateriile Celor Tari nu era regulată. Nu îndrăznea să rămînă prea mult în afara siguranţei stîncilor, aşa încît înghiţea rapid şi nu se sătura niciodată.
Se simţea mereu înfometată, cu atît mai mult cu cît începuse s-o obosească statul în stîncă. Parcă ar fi fost pedepsită pentru toate clipele cînd nu ieşea decît la apus şi mînca atît de puţin.
Dacă n-ar fi fost munca pe care o făcea, n-ar fi putut rezista oboselii şi foamei. Uneori, spera că Cei Tari o vor distruge… dar numai după ce avea să termine.
Cei Tari erau inofensivi cîtă vreme ea stătea în stîncă. Cînd şi cînd, îi simţea în afara stîncii. Erau înfricoşaţi. Uneori se gîndea că se temeau pentru binele ei, dar nu putea fi aşa. Cum să se teamă pentru ea; să se teamă că va pleca datorită lipsei de hrană sau a oboselii. În realitate, se temeau de ea; se temeau de o maşină ce nu funcţiona aşa cum o proiectaseră, uluiţi de inteligenţa ei şi pironiţi de spaimă.
Îi evita, prudentă. Ştia întotdeauna unde erau, aşa încît n-o puteau prinde sau opri.
Nu puteau păzi toate locurile simultan. Se gîndea că ea putea chiar să atenueze slabele lor percepţii.
Ieşi din rocă şi cercetă copiile înregistrărilor primite din celălalt Univers. Nimeni nu ştia ce căuta ea de fapt. Dacă ascundeau mesajele, Dua le-ar fi găsit în oricare loc. Dacă le-ar fi distrus, n-ar fi rezolvat nimic: Dua le ţinea minte.
La început, nu le înţelesese, dar pe măsură ce stătea în stîncă, simţurile i se ascuţeau într-una şi părea că înţelege dincolo de înţeles. Fără să cunoască sensul simbolurilor, ele îi declanşau anumite sentimente.
Luă mesajul şi-l puse acolo de unde avea să plece spre celălalt Univers. Mesajul era F-R-I–C-A. N-avea idee ce putea însemna, dar forma lui îi inspira teama şi se străduise să imprime mesajului această senzaţie. Poate că ceilalţi, studiindu-l, aveau să simtă şi ei frica.
Cînd sosiră răspunsurile, Dua simţi în ele emoţia. Nu primea întotdeauna răspunsuri. Uneori Cei Tari le găseau primii. Cu siguranţă, ştiau ce făcea Dua. Totuşi nu puteau citi mesajele, nu puteau nici măcar să simtă emoţiile din ele.
Aşa încît nu-i păsa. Indiferent de ce aveau să descopere Cei Tari, nu putea fi oprită pînă nu termina.
Aştepta un mesaj care să conţină o anumită senzaţie. În cele din urmă sosi: P-O-M-P-A R-E-A.
Purta în el frica şi ura dorită. Îl trimise înapoi sporit ― şi mai multă frică, şi mai multă ură. Acum ceilalţi aveau să înţeleagă. Acum aveau să oprească Pompa. Cei Tari trebuiau să-şi găsească altă sursă de energie; n-o mai puteau obţine prin moartea acelor mii de fiinţe din celălalt Univers.
Se odihnise prea mult, în stîncă, copleşită de o moleşeală. Disperată, dorea hrană şi aştepta să poată ieşi. Cu şi mai multă disperare decît hrană, dorea ca acumulatoarele să fie terminate. Voia să sugă din ele ultima picătură de energie, să ştie că n-avea să mai vină alta şi că sarcina ei se terminase.
În cele din urmă, ieşi şi rămase riscant de mult, absorbind conţinutul unui acumulator. Dorea să-l golească, să-l termine, dar era o sursă infinită… infinită…, infinită…
Se retrase dezgustată. Însemna că Pompa de Pozitroni continua să funcţioneze. Mesajele ei nu convinseseră fiinţele din celălalt Univers să oprească Pompa? Nu le primiseră? Nu le înţeleseseră?
Trebuia să încerce din nou. Trebuia să le facă cît mai clare cu putinţă. Avea să includă toate combinaţiile de semnale ce i se păreau că purtau sentimentul pericolului, toate combinaţiile care-i puteau hotărî să se oprească.
Disperată, începu să topească simbolurile în metal, folosind fără rezerve energia abia absorbită, folosind-o pînă cînd se epuiză cu totul şi-o cuprinse o oboseală fără margini:
POMPA NU STOP NU STOP NOI NU STOP POMPA NOI NU AUDE PERICOL NU AUDE VOI STOP TREBUIE STOP VOI STOP CA NOI STOP TREBUIE VOI STOP PERICOL PERICOL PERICOL STOP STOP STOP VOI STOP POMPA.
Era tot ce putea face. În ea nu mai rămăsese decît o durere răscolitoare. Puse mesajul acolo unde se transfera şi nu-i mai aşteptă pe Cei Tari să-l trimită neştiutori. Printr-o pîclă de agonie, acţiona comenzile aşa cum îi văzuse pe ei.
Mesajul dispăru şi odată cu el şi grota într-un vîrtej purpuriu, strălucitor. Pleca… numai şi numai… din oboseală.
Odeen… Tri…