Dacă ar fi fost numai după dimensiuni, nu puteai deosebi apartamentul Comisarului de cel al altui Lunarit. Pe Lună nu se făcea risipă de spaţiu nici chiar pentru oficialităţile terestre; nici un fel de lux, nici măcar ca simbol al planetei-mamă. De asemenea, nici cel mai faimos Pămîntean din toate timpurile n-ar fi putut modifica principalele caracteristici ale aşezării de pe Lună; gravitaţia scăzută şi dispunerea subterană.
― Omul continuă să fie creaţia mediului său, suspină Luiz Montez. Am stat doi ani pe Lună şi au existat momente cînd am fost tentat să mai rămîn, dar… Îmbătrînesc. Am trecut de patruzeci de ani şi dacă mai vreau să mai revin pe Pămînt, acum trebuie s-o fac. Încă puţin şi n-o să mă mai pot adapta la gravitaţia normală.
Konrad Gottstein avea doar treizeci şi patru de ani, dar arăta mai tînăr. Avea chipul rotund, cu trăsături largi, puţin obişnuit printre Lunariţi, semănînd mai degrabă cu caricaturile pe care le făceau ei Pămîntenilor. Nu era masiv ― nu făcea să trimiţi Pămînteni masivi pe Lună ― şi capul părea prea mare pe lîngă corp.
― Sunteţi apologetic, rosti el (vorbea planetara standard cu un accent vădit diferit de cel al lui Montez).
― Sunt, sunt. Pe lîngă chipul lui Gottstein, care inspira bunătatea, trăsăturile prelungi ale feţei lui Montez erau aproape comic de tragice. Sunt apologetic în ambele sensuri. Îmi pare rău că părăsesc Luna, o lume atractivă, plină de plăceri. Şi-mi pare rău de această părere de rău. Mi-e ruşine că şovăi să reiau povara Pămîntului… gravitaţia şi toate celelalte.
― Da, presupun că celelalte cinci şesimi nu vor fi uşoare, făcu Gottstein. Am sosit pe Lună doar de cîteva zile şi simt că o şesime ― g e perfect.
― N-o să mai simţi aşa cînd o să înceapă constipaţia şi o să treci pe ulei mineral, suspină Montez, dar o să treacă şi asta… Şi să nu crezi că poţi imita gazelele, doar pentru că te simţi mai uşor.
― Am înţeles asta.
― Crezi că ai înţeles, Gottstein. Ai văzut mersul cangurului?
― La televizor.
― Asta nu înseamnă nimic. Trebuie să-l şi faci. E modul optim de traversare a suprafeţei lunare cu viteză maximă. Picioarele se mişcă împreună înapoi şi te lansează în ceea ce, pe Pămînt, ar fi o simplă săritură. Cînd eşti în aer, ele vin în faţă; încep să se mişte înapoi înainte de a lovi solul iarăşi; şi aşa te propulsează într-una. Mişcarea pare lentă după normele pămîntene, cu o gravitaţie aşa mică, dar fiecare salt depăşeşte şapte metri şi cantitatea de efort muscular cerută ca să rămîi în aer ― dacă există aer ― e minimă. Simţi că zbori…
― Aţi încercat? O puteţi face?
― Am încercat, dar nici un Pămîntean n-o poate face realmente. Am izbutit cinci salturi la rînd; suficient ca să capeţi senzaţia, suficient ca să doreşti mai mult, dar apoi urmează inevitabilele aprecieri greşite, o pierdere a sincronizării, încît te poate rostogoli şi aluneci cîteva sute de metri. Lunariţii sunt politicoşi şi nu rîd niciodată de tine. Desigur, pentru ei e uşor. Încep de copii şi prind totul imediat.
― E lumea lor, chicoti Gottstein. Ia gîndiţi-vă cum ar fi pe Pămînt.
― Pe Pămînt n-ar exista. Nu pot. Cred că-i în avantajul lor. Noi putem fi sau pe Lună, sau pe Pămînt. Ei pot trăi numai pe Lună. Noi tindem să uităm asta, pentru că-i confundăm pe Lunariţi cu Imii.
― Cu cine?
― Aşa le spun ei imigranţilor Pămînteni; cei care trăiesc mai mult sau mai puţin permanent pe Lună, dar s-au născut şi au crescut pe Pămînt. Bineînţeles, imigranţii se pot întoarce pe Pămînt, dar adevăraţii Lunariţi n-au nici oasele, nici muşchii pentru a suporta gravitaţia terestră. În istoria de început a Lunii, au existat cîteva asemenea tragedii.
― Da?
― Da, da. Oameni care s-au întors cu copiii lor, născuţi pe Lună. Avem tendinţa să uităm. Am avut crizele noastre şi cîţiva copii pe moarte nu par importanţi în lumina hecatombelor de la sfîrşitul secolului douăzeci. Dar aici, pe Lună, fiecare Lunarit care a murit datorită gravitaţiei Pămîntului este ţinut minte… Cred că-i ajută să se considere o lume aparte.
― Credeam că mi s-au spus destule pe Pămînt, dar se pare că mai am multe de învăţat.
― E imposibil să afli totul despre Lună dintr-un post de pe Pămînt, aşa că ţi-am lăsat aici un raport complet, aşa cum a făcut şi predecesorul meu pentru mine. O să constaţi că Luna e fascinantă şi, în acelaşi timp, groaznică. Mă îndoiesc că pe Pămînt ai mîncat raţii lunare şi, dacă te iei numai după descrieri, n-o să fii pregătit în faţa realităţii… Dar va trebui să înveţi să-ţi placă. E o politică proastă să aduci aici bunuri Pămîntene. Trebuie să mîncăm şi să bem producţiile locale.
― Aţi făcut-o vreme de doi ani. Cred că o să supravieţuiesc şi eu.
― N-am făcut-o mereu. Există curse periodice către Pămînt. Sunt obligatorii, fie că le vrei, fie că nu. Cred că ţi-au spus asta.
― Da, aprobă Gottstein.
― În ciuda oricăror exerciţii pe care le faci aici, din cînd în cînd va trebui să te supui gravitaţiei totale, ca să le aduci aminte oaselor şi muşchilor cum este. Iar cînd vei fi pe Pămînt, vei mînca! Ocazional, mai vine mîncare şi prin contrabandă.
― Bagajul mi-a fost scotocit, spuse Gottstein, dar o conservă de carne de vită a scăpat neobservată.
― Sper că n-ai de gînd să-mi propui s-o împărţim, rosti ezitînd Montez.
― Nu, făcu Gottstein, încreţindu-şi nasul lătăreţ. Voiam să spun cu un altruism măreţ: „Ia, Montez. Mănînc-o toată! Nevoia-ţi e mai mare ca a mea”. Se bîlbîi un pic, dînd această replică, căci folosea rareori persoana a doua singular în Planetara Standard.
Montez zîmbi şi mai larg şi clătină din cap:
― Nu. Peste o săptămînă o să am mai multă mîncare pămîntească decît pot mînca. Tu, nu. O să te saturi de puţine ori în următorii ani şi-ţi vei petrece prea mult timp regretîndu-ţi actuala generozitate. Ţine-o… Insist. Altfel, îmi voi cîştiga ura ta ex post facto.
Părea serios, ţinîndu-i o mînă pe umăr şi privindu-i în ochi.
― În plus, continuă el, voiam să-ţi vorbesc despre ceva şi tot amîn pentru că nu ştiu cum să încep, iar conserva asta ar fi o scuză pentru eventualele ocoliri.
Gottstein lăsă conserva din mînă. Chipul celuilalt era realmente grav.
― Ceva ce n-aţi putut menţiona în rapoarte, Montez?
― E ceva ce am încercat, Gottstein, dar între neştiinţa mea de a-l comunica şi refuzul Pămîntului de-a încerca să înţeleagă, rezultatul a fost evident. Poate tu vei reuşi. Sper din toată inima. Unul din motivele pentru care n-am cerut prelungirea mandatului este că nu mai pot îndura eşecul de-a comunica.
― Am impresia că-i ceva serios.
― Aş vrea să o pot face cît mai serioasă. Cinstit vorbind, sună prosteşte. În colonia lunară există doar zece mii de oameni. Mai puţin de jumătate sunt Lunariţi. Ei sunt limitaţi de resurse, de spaţiul locuibil, de o lume aspră şi totuşi… şi totuşi…
― Şi totuşi? îl încuraja Gottstein.
― Se petrece ceva aici… nu ştiu exact ce anume… ce poate fi periculos.
― În ce fel periculos? Ce pot face ei? Să declare război Pămîntului? Gottstein zîmbi uşor.
― Nu, nu. Ceva mult mai subtil. Montez îşi frecă ochii. Să fiu deschis cu tine. Pămîntul şi-a pierdut tăria.
― Ce înseamnă asta?
― Spune-i cum vrei! Chiar în timpul înfiinţării coloniei lunare, Pămîntul a traversat Marile Crize. Nu-i nevoie să-ţi aduc aminte.
― Nu, făcu scîrbit Gottstein.
― De la vîrful de şase miliarde, populaţia a ajuns acum doar la două miliarde.
― Şi? Nu e bine?
― A, bine înţeles, deşi aş fi vrut să fi existat un mod mai bun de a ajunge aici… Dar a lăsat în urmă o permanentă neîncredere în tehnologie, o inerţie uriaşă, o lipsă a dorinţei de a risca, datorită posibilelor efecte secundare. Proiecte măreţe, şi poate periculoase, au fost abandonate pentru că pericolul era mai de temut decît dorinţa de măreţie.
― Înţeleg că te referi la programul de inginerie genetică.
― Evident, e cazul cel mai spectaculos, dar nu singurul, spuse Montez.
― Să fiu sincer, nu mă revoltă abandonarea ingineriei genetice. A fost un lanţ de erori.
― Ne-am pierdut şansa la intuiţionism.
― N-a existat niciodată vreo dovadă că intuiţionismul este dorit, dar suficiente indicaţii asupra inoportunităţii sale…în plus, ce-i cu colonia lunară? Asta nu înseamnă o stagnare a Pămîntului?
― Ba da, spuse hotărît Montez. Colonia lunară e un vestigiu; o ultimă rămăşiţă a perioadei dinaintea Crizelor, ceva ca un adio trist lăsat de omenire înaintea marii retrageri.
― E prea dramatic, Montez.
― Nu cred. Pămîntul s-a retras. Omenirea s-a retras; de peste tot, cu excepţia Lunii. Colonia lunară e frontiera omului, nu numai fizică, dar şi psihologică. Aici există o lume ce nu are un păienjeniş de vieţi pe care să-l distrugă; o lume lipsită de delicata balanţă a unui mediu ambiant complex. Tot ceea ce este de folos omului de pe Lună e făcut de om. Luna e o lume construită de om. N-are trecut.
― Şi?
― Pe Pămînt ne descurajează nostalgia noastră după un trecut pastoral, care de fapt n-a existat niciodată, şi chiar dacă ar fi existat, nu mai poate exista. În multe direcţii, ecologia a fost subminată în timpul Crizelor şi acum ne descurcăm cu resturile, aşa încît suntem înspăimîntaţi, mereu înspăimîntaţi… Pe Lună nu există un trecut la care să tînjeşti sau să visezi. Există o singură direcţie: înainte.
Montez părea că ia foc, vorbind:
― Gottstein, eu am fost martor doi ani; tu vei fi cel puţin tot atît. Aici, pe Lună, există un foc; o ardere neîncetată. Ei se extind în toate direcţiile. Se extind fizic. În fiecare lună se sfredelesc noi coridoare, se construiesc locuinţe noi, se creează spaţiu altora. Se extind atîta vreme cît nu sunt afectate resursele. Găsesc noi materiale de construcţie, noi surse de apă, noi zăcăminte de minerale. Îşi extind bateriile de energie solară, dezvoltă uzinele electronice… Cred că ştii că cei zece mii de oameni de aici reprezintă actualmente principala sursă de aparatură micro-electronică şi biochimică a Pămîntului.
― Ştiu că este una din surse…
― Pămîntul se minte pe el însuşi de dragul confortului. Luna e principala sursă. La actuala viteză de dezvoltare poate deveni singura sursă în viitor… De asemenea, cresc intelectual. Cred că pe Pămînt nu există nici un savant tînăr şi capabil care să nu viseze vag ― sau poate nu chiar atît de vag ― să ajungă într-o zi pe Lună. Cu Pămîntul retrăgîndu-se din faţa tehnologiei, Luna e în mijlocul atenţiei.
― Presupun că te referi la sincrotronul protonic?
― Poate fi un exemplu. Cînd s-a construit ultimul sincrotron nou pe Pămînt? De fapt, nu-i decît cea mai mare şi impunătoare instalaţie; nici singura şi nici cea mai importantă. Dacă vrei să ştii, cel mai important obiectiv ştiinţific de pe Lună…
― Ceva secret, despre care nu mi s-a spus?
― Nu, ceva atît de evident încît nimeni nu pare să-şi dea seama. Sunt cele zece mii de creiere de aici. Cele mai bune zece mii de creiere existente. Singurul grup strîns unit de inteligenţe umane care sunt, principial şi emoţional, orientate ştiinţific.
Gottstein se foi şi încercă să schimbe poziţia scaunului. Era fixat în podea şi nu se mişcă dar, în încercarea sa, bărbatul se pomeni zburînd din scaun. Montez întinse un braţ să-l oprească.
― Scuze, se înroşi Gottstein.
― O să te obişnuieşti.
― Nu exagerezi? întrebă Gottstein. Pămîntul nu-i chiar o planetă neştiutoare. Noi am construit Pompa de Electroni. A fost o realizare strict Terestră. Nici un Lunarit n-a avut de-a face cu ea.
Montez clătină din cap, murmurînd ceva în spaniola naturală. Nu păreau cuvinte binevoitoare. Apoi rosti:
― L-ai întîlnit vreodată pe Frederick Hallam?
― Da, zîmbi Gottstein. Tatăl Pompei de Electroni. Cred că şi-a tatuat expresia pe piept.
― Simplul fapt că zîmbeşti şi ai făcut această remarcă dovedeşte că am dreptate. Ia pune-ţi întrebarea: Ar putea un om ca Hallam să inventeze într-adevăr Pompa de Electroni? Pentru nenumăraţii care nu gîndesc, povestea ţine, dar în realitate ― şi probabil că ştii, dacă te-ai gîndi puţin ― nu există un părinte al Pompei de Electroni. Para-oamenii, cei din para-Univers, cine or fi sau ce or fi, au inventat-o. Hallam a fost simpla lor extensie. Tot Pămîntul este simpla lor extensie.
― Am fost destul de deştepţi ca să profităm de iniţiativa lor.
― Da, după cum şi vitele sunt destul de deştepte ca să mănînce fînul dat de noi. Pompa nu-i un semn că omul priveşte înainte. Ba chiar, dimpotrivă.
― Dacă Pompa e un pas înapoi, atunci zic bravo pentru pasul înapoi. N-aş dori să mă descurc fără ea.
― Cine ar dori-o? Chestiunea e că se potriveşte perfect actualei situaţii de pe Pămînt. Energie infinită la un cost practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare zero. Dar pe Lună nu există Pompe de Electroni.
― Presupun că nu-i nevoie de ele, făcu Gottstein. Bateriile solare asigură nevoile Lunariţilor. Energie infinită la un cost practic nul, cu excepţia întreţinerii, şi în plus, poluare zero… Nu aşa era poezia?
― Exact, dar bateriile solare sunt opera omului. Asta vreau să subliniez. O Pompă de Electroni fusese proiectată pentru Lună; instalaţia a fost încercată.
― Şi?
― N-a funcţionat. Para-oamenii n-au acceptat tungstenul. Nu s-a întîmplat nimic.
― N-am ştiut asta. De ce?
Montez ridică din umeri şi din sprîncene:
― Cine poate şti? Am presupus, printre altele, că para-oamenii trăiesc pe o planetă fără satelit, că nu pot concepe lumi distincte, dar situate relativ aproape una de cealaltă, şi populate; atunci cînd au găsit-o pe una din ele, n-au mai căutat-o pe cealaltă. Cine ştie?… Principalul este că fără para-oameni, noi n-am fi putut face nimic.
― Noi, repetă gînditor Gottstein. Prin asta îi înţelegi pe Pămînteni?
― Da.
― Şi Lunariţii?
― Ei nu erau implicaţi?
― Erau interesaţi?
― Nu ştiu. Aici e toată nesiguranţa… şi teama mea. Lunariţii ― mai ales cei nativi ― nu simt ca Pămîntenii. Nu ştiu ce planuri au sau ce intenţionează. Nu pot afla.
― Dar ce pot face? privi gînditor Gottstein. Ai vreun motiv să crezi că vor să ne facă rău, sau că pot face rău Pămîntului, dacă vor?
― Nu pot răspunde la întrebarea asta. Sunt oameni atrăgători şi inteligenţi. Am impresia că nu cunosc adevărata ură, sau adevărata furie, sau măcar adevărata teamă. Dar poate că mi se pare. Ce mă supără cel mai mult este că nu ştiu.
― Presupun că echipamentul ştiinţific de pe Lună e dirijat de Pămînt.
― Exact. Sincrotronul de protoni este, telescopul optic de o sută douăzeci de centimetri este, radio-telescopul de pe faţa ascunsă este… Astea sunt instalaţiile mari, care există de cincizeci de ani.
― De atunci nu s-a mai făcut nimic?
― Pămîntenii, prea puţin.
― Dar Lunariţii?
― Nu sunt sigur. Savanţii lor lucrează cu instalaţiile mari, dar odată am încercat să verific fişele de pontaj. Există goluri.
― Goluri?
― Petrec foarte mult timp în altă parte. Parcă ar avea alte laboratoare.
― N-ar fi de aşteptat aşa ceva, dacă produc micro-electronică şi biochimice?
― Ba da, totuşi… nu ştiu, Gottstein. Mi-e teamă de ignoranţa mea. Urmă o pauză destul de lungă, după care Gottstein spuse:
― Montez, înţeleg că-mi spui toate astea ca să fiu atent; ca să încerc să descopăr ce fac Lunariţii?
― Mda, mormăi Montez.
― Dar nu ştii nici măcar dacă fac într-adevăr ceva.
― Simt că fac.
― Ciudat. Ar trebui să încerc să-ţi alung misticismul ăsta din cap, dar e ciudat…
― Ce anume?
― Aceeaşi navă care m-a adus pe mine pe Lună a mai adus pe cineva. De fapt, un grup mai mare, dar unul din chipuri îmi era cunoscut. N-am vorbit cu el ― n-am avut ocazia ― şi am uitat totul. Dar acum, discuţia noastră mi l-a adus brusc în minte…
― Şi?
― Cîndva am făcut parte dintr-o comisie ce se ocupa cu probleme ale Pompei de Electroni. Chestiuni de securitate, zîmbi el scurt. Poţi spune că Pămîntul nu mai are nervii de altădată. Căutăm peste tot siguranţă ― şi e bine, ce naiba, cu nervi ori fără. Îmi scapă detaliile, dar era în legătură cu audierea asta. Acolo am văzut chipul de pe navă. Sunt convins.
― Crezi că are vreo semnificaţie?
― Nu sunt sigur. Figura se asociază cu ceva neliniştitor. Dacă mă gîndesc, poate îmi aduc aminte. Oricum, mai bine fac rost de o listă a pasagerilor şi văd dacă vreun nume îmi spune ceva. Păcat, Montez, dar cred că m-ai alarmat.
― Nu-i păcat deloc, făcu Montez. Mă bucur. Iar individul acela; poate că nu-i decît un turist lipsit de importanţă care pleacă peste două săptămîni. E bine însă că te-am făcut să te gîndeşti la toate astea…
Gottstein părea că nu-l ascultă.
― E fizician, sau cercetător în domeniu, murmură el. Sunt sigur de asta şi-l asociez pericolului…