Totul începuse cu treizeci de ani în urmă. Frederick Hallam era un radiochimist cu teza de doctorat abia tipărită şi nu dădea nici un semn că avea să zguduie lumea.
Zguduiturile au fost declanşate de o sticluţă prăfuită, purtînd eticheta „Tungsten”, care stătea pe biroul lui. Nu-i aparţinea; n-o utilizase niciodată. Era o amintire dintr-un trecut îndepărtat, cînd un fost locuitor al încăperii avusese nevoie de ea pentru un motiv de mult uitat. Nici măcar nu mai era tungsten. Se zăreau doar nişte cocoloaşe micuţe, acoperite cu un strat gros de oxid, cenuşiu şi prăfuit. De nici un folos nimănui.
Într-o bună zi, Hallam intră în laborator (ca să fim mai precişi, era 3 octombrie 2070), se apucă de lucru, se opri cu puţin înainte de ora 10 A.M., privi fix sticluţa şi o ridică. Era aceeaşi sticluţă prăfuită şi cu eticheta decolorată, dar Hallam zbieră:
― La naiba! Cine dracu a umblat aici?
Cel puţin aşa afirma Denison, care auzise remarca şi avea să o povestească lui Lamont după aproape o generaţie. Relatarea oficială a descoperirii, aşa cum este prezentată în cărţi, elimină detaliile. Se creează imaginea unui chimist inteligent, conştient de o modificare, gata imediat să concluzioneze profund.
Nu fusese aşa. Hallam nu avea nevoie de tungsten; pentru el era lipsit de valoare şi dacă cineva ar fi umblat cu sticluţa, aceasta nu l-ar fi afectat cu nimic. Detesta însă orice intervenţie pe masa lui (ca mulţi alţii) şi-i suspecta pe unii colegi că ar fi făcut aşa ceva din simplă răutate.
Nimeni nu ştia ce se putuse întîmpla. Benjamin Allan Denison, care-l auzise răcnind, avea biroul pe cealaltă parte a coridorului, iar ambele uşi erau deschise. Ridică ochii şi întîlni privirea acuzatoare a lui Hallam.
Nu-l prea înghiţea pe acesta (de altfel nu era singurul) şi dormise destul de agitat cu o noapte în urmă. Era, după cum pricepu mai tîrziu, destul de încîntat să aibă asupra cui să-şi descarce nervii, iar radiochimistul era un candidat perfect.
Cînd Hallam îi băgă flaconul sub nas, Denison se retrase dezgustat.
― Ce dracu mă interesează pe mine, sau pe oricare altul, tungstenul tău? exclamă el. Dacă te-ai uita mai bine, ai vedea că sticla n-a fost deschisă de douăzeci de ani şi, dacă nu ţi-ai fi pus labele pe ea, ţi-ai fi dat seama că n-a mai atins-o nimeni.
Hallam se înroşi la faţă şi rosti crispat:
― Ascultă, Denison, cineva a schimbat conţinutul. Ăsta nu-i tungsten.
Denison îşi permise un pufnit.
― De unde ştii tu?
Din asemenea fleacuri-certuri şi replici prosteşti ― se face istoria.
În tot cazul, fusese o remarcă nefericită. Cariera universitară a lui Denison, deşi tot atît de lungă cît a lui Hallam, era mult mai impresionantă, iar el era tînărul de viitor al laboratorului. Hallam ştia asta, ba chiar mai rău, Denison o ştia şi el şi n-o ascundea. „De unde ştii tu?”, cu accentuarea clară şi distinctă a lui „tu” era un motiv suficient pentru tot ceea ce urmase. Altfel, Hallam n-ar fi devenit niciodată cel mai celebru şi mai respectat savant din toate timpurile, ca să folosim sintagma utilizată mai tîrziu de către Denison, în întrevederea cu Lamont.
Oficial, în acea dimineaţă celebră, Hallam observase dispariţia cocoloaşelor cenuşii ― în interior nu rămăsese nici măcar praful — înlocuite de un metal cu aspectul fierului. Evident, analizase.
Dar să privim din alt unghi versiunea oficială. Factorul-cheie fusese Denison. Dacă s-ar fi mulţumit cu un răspuns negativ, sau cu o simplă ridicare din umeri, s-ar fi putut ca Hallam să-i fi întrebat şi pe alţii, apoi, eventual, nemulţumit de ciudata întîmplare, să fi abandonat flaconul, lăsînd destinul, subtil sau brusc (în funcţie de întîrzierea descoperirii finale), să hotărască viitorul. În tot cazul, nu Hallam ar fi suit pe culmile gloriei.
Însă cu acel „De unde ştii tu?” izbindu-l în plin, radiochimistul răcnise înfuriat:
― Am să-ţi arăt că ştiu!
Din clipa aceea nimic nu-l mai putu opri. Analiza metalului din sticluţă deveni prioritate absolută, iar ţelul său era de a şterge dispreţul de pe chipul ascuţit al lui Denison, precum şi veşnicul zîmbet de pe buzele sale palide.
Denison nu uitase niciodată scena respectivă, deoarece propria lui remarcă îl condusese pe Hallam spre premiul Nobel, iar pe el spre uitare.
Nu ştia (sau dacă ştia, nu-i păsa) că radiochimistul avea o încăpăţînare extraordinară, nevoia înspăimîntată a mediocrităţii de a-şi apăra mîndria, care avea să-l poarte mai departe decît strălucirea inteligenţei lui Denison.
Hallam acţiona imediat şi direct. Duse metalul la secţia de spectografie masică. Fiind radiochimist, era o mutare normală. Îi cunoştea pe tehnicienii de acolo, lucrase cu ei şi avea autoritate. Izbuti chiar ca problema lui să capete prioritate faţă de alte lucrări de real interes.
În cele din urmă, tehnicianul încuviinţă:
― Mda, nu este tungsten.
Chipul lat şi sobru al lui Hallam se încreţi într-un rînjet.
― Perfect. O să-i spunem asta băiatului-minune, Denison. Vreau…
― Staţi o clipă, Dr. Hallam. V-am spus că nu-i tungsten, dar asta nu înseamnă că ştiu ce anume este.
― Cum adică nu ştii ce este?
― Rezultatele sunt absurde. Tehnicianul reflectă o clipă: Ba chiar imposibile. Raportul masă-sarcină nu-i în regulă.
― Ce vrei să spui?
― E prea mare. Aşa ceva nu poate exista.
― Atunci, rosti Hallam (şi, indiferent de motivul care-l îndemnase s-o facă, următoarea remarcă îl situă pe drumul spre premiul Nobel ― pe care, deşi se poate contesta, îl merita), află frecvenţa radiaţiei X caracteristice şi determină-i sarcina. Nu sta şi bate cîmpii.
Peste cîteva zile, în laboratorul lui Hallam intra un tehnician agitat. Radiochimistul îi ignoră expresia preocupată ― nu era atent la oameni ― şi întrebă:
― Ai aflat… Trase apoi cu ochiul spre laboratorul lui Denison şi închise uşa. Ai aflat sarcina nucleară?
― Da, dar e greşită.
― Bine, Tracy. Mai fă-o o dată.
― Am făcut-o de zece ori. E greşită.
― Dacă ai măsurat-o, asta-i. Nu poţi contrazice faptele.
Tracy se scărpină după ureche şi rosti:
― Nu se poate. Dacă le consider corecte, atunci ceea ce mi-aţi dat era plutoniu-186.
― Plutoniu-186? Plutoniu-186?
― Sarcina este +94. Masa: 186.
― Imposibil. Izotopul ăsta nu există. Nu poate exista.
― Asta v-am zis şi eu. Dar aşa ies analizele.
― Păi o astfel de situaţie lasă nucleul cu peste cincizeci de neutroni în minus. Nu poţi avea plutoniul-186. Nu poţi îngrămădi nouăzeci şi patru de protoni într-un nucleu care are doar nouăzeci şi doi de neutroni şi să te aştepţi să stea laolaltă măcar o trilionime de trilionime de secundă.
― Asta spuneam şi eu, aprobă răbdător Tracy.
Hallam se opri să se gîndească. Tungstenul dispăruse, iar izotopul său, tungsten-186, era stabil. Tungstenul-186 avea în nucleu 74 de protoni şi 112 neutroni. Putea ceva să schimbe douăzeci de neutroni în douăzeci de protoni? Cu siguranţă, era imposibil.
― Sunt semne de radioactivitate? întrebă el, căutînd un drum care să-l scoată din labirint.
― Mă gîndisem şi eu, replică tehnicianul, dar e stabil. Perfect stabil.
― Atunci nu poate fi plutoniu-186.
― Asta vă spuneam şi eu, doctore.
― Ia dă-mi-l şi mie, rosti resemnat Hallam.
Rămas singur, se aşeză şi privi stupefiat flaconul. Izotopul de plutoniu cel mai apropiat de stabilitate era plutoniul-240, unde 146 de neutroni aveau nevoie de 94 de protoni ca să stea laolaltă cu o stabilitate parţială.
Ce putea face acum? Situaţia îl depăşea şi-i părea rău că o declanşase. La urma urmei, avea realmente treabă de făcut, iar misterul acesta nu era de competenţa lui. Probabil Tracy făcuse vreo greşeală stupidă, sau spectometrul era defect, sau…
Ei şi? Trebuia să uite totul!
Hallam însă nu putea face asta. Mai devreme sau mai tîrziu, Denison avea să intre în biroul lui şi, cu surîsul acela enervant, avea să întrebe de tungsten. Ce să-i spună atunci? Putea răspunde: „Nu-i tungsten, exact aşa cum ţi-am zi!”
Cu siguranţă, Denison ar fi întrebat: „Da? Şi atunci, ce este?” şi nimic de pe lume nu l-ar fi făcut pe Hallam să se expună ironiilor care ar fi urmat afirmaţiei că este plutoniu-186. Trebuia să afle ce anume era şi trebuia să se descurce singur. Evident, nu se putea încrede în nimeni.
Aşa încît, peste două săptămîni, intră în laboratorul lui Tracy, cuprins de ceva similar unei furii nebune.
― Ascultă, nu mi-ai zis că metalul ăla nu-i radioactiv?
― Care metal? replică automat Tracy, înainte să-şi reamintească.
― Metalul căruia îi ziceai plutoniu-186.
― Aha. Da, era stabil.
― La fel de stabil ca starea ta mentală. Dacă ăsta nu-i radioactiv, te poţi apuca de altă meserie.
― Bine, doctore, se încruntă laborantul. Dă-l încoace, să-l testăm. Lua-m-ar naiba! Este radioactiv. Nu mult, dar este. Nu-mi dau seama cum de n-am observat…
― Şi atunci, cum să mă încred în povestea cu plutoniul-186?
Misterul îl prinsese pe Hallam. Devenise atît de exasperant încît reprezenta un afront personal. Cel care schimbase flacoanele sau conţinutul lor, fie le mai schimbase încă o dată, fie descoperise un metal cu scopul precis de a-şi bate joc de el. Oricum, era gata să răstoarne lumea ca să rezolve chestiunea, dacă aşa trebuia…şi dacă putea.
Era încăpăţînat şi avea o perseverenţă greu de descurajat.
Se duse direct la G.C. Kantrowitsch, aflat în ultimul an al remarcabilei sale cariere. Sprijinul lui era greu de obţinut, dar odată convins, nimic nu-l mai putea opri.
De fapt, peste două zile, Kantrowitsch excitat năvăli în laboratorul lui Hallam.
― Ai atins cu mîna conţinutul sticluţei?
― Nu.
― Nici să n-o faci. Emite pozitroni.
― Ce?
― Cei mai energici pozitroni pe care i-am văzut… Iar calculele tale asupra radioactivităţii obţin valori prea mici.
― Mici?
― Absolut. Ceea ce mă intrigă este că radioactivitatea creşte de la o măsurătoare la alta.