― Mi-ar plăcea, spuse Gottstein, să vă ofer cîte ceva din luxul Pămîntului, doctore, dar, din principiu, n-am primit acceptul să aduc nimic. Oamenii cei buni de pe Lună sunt jigniţi de barierele impuse prin tratamentul special al celor de pe Pămînt. Mi se pare că pentru a le menaja sensibilităţile, ar fi cel mai bine să le adopţi stilul, deşi mă tem că mersul mă va da de gol. Gravitaţia lor afurisită e imposibilă.
― Aveţi dreptate, spuse Pămînteanul. Vă felicit pentru noul post…
― Încă nu-i al meu, domnule.
― Totuşi felicitările mele. Deşi nu mă pot opri să mă întreb de ce aţi dorit să mă vedeţi.
― Am călătorit pe aceeaşi navă.
Pămînteanul aşteptă politicos.
― Iar cunoştinţa noastră e mult mai veche, continuă Gottstein. Ne-am mai întîlnit, pentru scurtă vreme, acum cîţiva ani.
― Mă tem că nu-mi amintesc, rosti încet Pămînteanul.
― Nu mă miră. N-aveţi nici un motiv să vă amintiţi. O vreme am făcut parte din echipa senatorului Burt, preşedintele Comitetului pentru Tehnologie şi Mediu. Pe timpul cînd era destul de doritor să-l înfunde pe Hallam… Frederick Hallam.
Pămînteanul deveni brusc mai rigid.
― Îl cunoaşteţi pe Hallam?
― Sunteţi a doua persoană care mă întreabă acest lucru de la sosirea pe Lună. Da, l-am cunoscut. Nu foarte bine. Ştiu indivizi care l-au cunoscut mai bine. Curios dar, în general, opinia lor coincide cu a mea. Pentru un personaj aparent idolatrizat pe planetă, Hallam e puţin agreat de cei care-l cunosc.
― Puţin? Cred că de loc, interveni Pămînteanul.
― Pe vremea aceea, ignoră Gottstein întreruperea, din însărcinarea senatorului mă ocupam cu investigarea Pompei de Electroni, pentru a vedea dacă nu cumva instalarea şi extinderea ei erau însoţite de risipă sau profit personal. O îngrijorare normală pentru ceea ce era, în esenţă, un comitet de pază, dar senatorul spera să-l prindă cu ceva pe Hallam. Dorea să înlăture strangularea de moment a cercetării ştiinţifice. Acolo a eşuat.
― Evident. Acum, Hallam e mai puternic ca oricînd.
― N-a fost vorba însă de nici o ilegalitate; în mod evident nimic care să-l acuze pe Hallam. Omul este extrem de cinstit.
― De asta sunt convins. Puterea are valoarea ei specială; nu neapărat măsurabilă în bancnote.
― Ceea ce m-a interesat însă pe atunci, deşi era ceva ce nu puteam urmări pînă la capăt, a fost descoperirea unei persoane care nu se plîngea de puterea lui Hallam, ci de însăşi Pompa de Electroni. Am fost prezent la audiere, dar n-am condus-o. Dumneata erai acela, nu?
― Îmi amintesc episodul la care vă referiţi, răspunse prudent Pămînteanul, totuşi nu v-am reţinut chipul.
― Mă întrebam pe atunci cum poate cineva să obiecteze împotriva Pompei, bazîndu-se pe date ştiinţifice. M-aţi impresionat îndeajuns, aşa încît, atunci cînd v-am zărit pe navă, s-a făcut un contact. Nu am căutat lista de pasageri, aşa că voi încerca să-mi verific memoria. Nu sunteţi Dr. Benjamin Andrew Denison?
― Benjamin Allan Denison, suspină Pămînteanul. Da. De ce a trebuit să intervină şi asta acum? Adevărul e, Comisare, că nu vreau să dezgrop trecutul. Sunt aici, pe Lună, şi doresc să încep din nou; dacă e nevoie, de jos. La dracu, mă gîndesc să-mi schimb numele.
― N-ar ajuta la nimic. V-am recunoscut după chip. N-am nici o obiecţie pentru o nouă viaţă, doctore Denison. Nu voi interveni în nici un fel. Aş vrea însă să cunosc cîteva lucruri care nu vă implică în mod direct. Nu-mi mai amintesc obiecţiile dumneavoastră împotriva Pompei de Electroni. Mi le puteţi reaminti?
Denison lăsă capul în jos. Tăcerea se prelungi, dar Comisarul nu încercă s-o întrerupă. Ba chiar, îşi suprimă o tuse.
― De fapt, nu era nimic, rosti Denison. Făcusem un fel de ipoteză şi mă temeam de o schimbare a intensităţii forţei nucleare tari. Nimic!
― Nimic? Gottstein tuşi acum. Iertaţi-mă, dar vreau să înţeleg. V-am spus că m-aţi interesat atunci. N-am izbutit să vă urmăresc şi nu cred că aş mai găsi înregistrarea audienţei. Totul e în arhive, dar pentru că senatorul a făcut nişte greşeli pe atunci, nu-l prea interesează publicitatea. Totuşi, anumite detalii îmi revin. Aţi fost cîndva coleg cu Hallam, deci nu sunteţi fizician.
― Corect. Am fost radiochimist ca şi el.
― Opriţi-mă, dacă greşesc, dar pe atunci eraţi apreciat foarte bine, aşa-i?
― Existau criterii obiective în favoarea mea. Cu toate astea, fără să mă amăgesc, mă descurcam excelent.
― Uimitor cum îmi revin amănuntele. Pe de altă parte, Hallam nu era tot atît de strălucit.
― Nu tocmai.
― Şi totuşi, mai apoi, evenimentele nu v-au favorizat. De fapt, cînd v-am audiat ― la solicitarea dumneavoastră, parcă ― lucraţi pentru o fabrică de jucării…
― Cosmetice, rosti sugrumat Denison. Cosmetice pentru bărbaţi. Asta nu m-a prea ajutat la audiere.
― Nu, îmi pare rău. Eraţi un comerciant.
― Director cu vînzările. Încă mă descurcam foarte bine. Am ajuns vice-preşedinte înainte de-a demisiona şi a veni pe Lună.
― Hallam a avut vreun amestec? Mă refer la abandonarea cercetării ştiinţifice.
― Comisare, rosti Denison. Vă rog! Nu mai contează acum. Am fost acolo cînd Hallam a descoperit conversia tungstenului şi cînd a început lanţul de evenimente ce a dus la Pompa de Electroni. Ce s-ar fi întîmplat dacă n-aş fi fost acolo, nu pot şti. Poate că Hallam şi cu mine am fi murit peste o lună de iradiere, sau peste şase luni într-o explozie nucleară. Nu ştiu. Dar am fost acolo, parţial şi din cauza mea a ajuns Hallam unde a ajuns; şi din cauza rolului meu am ajuns eu aici. La naiba cu detaliile! Vă satisface? Oricum, atîta e tot ce spun.
― Cred că ajunge. Aţi avut pică pe Hallam, nu?
― În zilele acelea, nu pot spune că-l agream. De fapt, nici acum.
― Atunci, împotrivirea dumneavoastră faţă de Pompă nu era cauzată de dorinţa de a-l distruge pe Hallam?
― Mă opun acestui interogatoriu, făcu Denison.
― Cum? Nimic din ce te întreb nu va fi folosit împotriva ta. E doar pentru mine, deoarece mă interesează Pompa şi alte cîteva lucruri.
― Bun, atunci cred că poţi dezgropa o oarecare implicare emoţională. Pentru că nu-mi plăcea Hallam, eram gata să cred că popularitatea şi măreţia lui au o bază falsă. Analizam Pompa de Electroni, căutînd să găsesc o fisură.
― Şi astfel ai găsit-o?
― Nu, izbucni Denison, lovind cu pumnul în braţul fotoliului şi mişcîndu-se perceptibil în sus în urma gestului. Nu „astfel”. Am găsit o fisură reală. Sau aşa mi s-a părut. În nici un caz n-am inventat-o doar ca să-l atac pe Hallam.
― Nu-i vorba de inventat, rosti împăciuitor Gottstein. Nu mă gîndesc la asemenea acuzaţii. Însă ştim cu toţii că încercînd să faci ceva la limitele cunoscutului, sunt necesare unele ipoteze. Acestea se referă la o zonă cenuşie de nesiguranţă, şi pot fi deplasate într-o parte sau alta în modul cel mai cinstit dar… ăă… sub imperiul unor sentimente de moment. Poate că ipotezele dumneavoastră au fost făcute în partea anti-Hallam a posibilului.
― Discuţia devine inutilă, domnule. Un moment, am crezut că am avut dreptate. Nu sunt însă fizician. Sunt ― am fost ― radiochimist.
― Şi Hallam a fost radiochimist, iar acum e cel mai faimos fizician din lume.
― E încă radiochimist. Rămas în urmă cu douăzeci şi cinci de ani.
― Dumneata însă ai muncit din greu ca să ajungi fizician.
― M-aţi investigat atent, pufni Denison.
― V-am spus: m-aţi impresionat. Extraordinar cum îţi revin amintirile! Voi trece însă acum la ceva diferit. Cunoaşteţi un fizician pe nume Peter Lamont?
― L-am întîlnit…
― Îl consideraţi un savant strălucit?
― Nu-l cunosc chiar atît de bine şi detest să supralicitez termenul.
― Ştia însă despre ce vorbeşte, nu?
― În lipsă de probe contrarii, da.
Comisarul se lăsă încet pe spate în scaunul cu aspect fragil, care, după normele terestre, nu i-ar fi suportat greutatea.
― Aţi vrea să-mi spuneţi cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe Lamont? Doar după renume? Sau v-aţi întîlnit?
― Am discutat împreună. Plănuia să scrie o istorie a Pompei de Electroni: cum a început; o relatare amănunţită a tuturor legendelor născute în jurul ei. Am fost flatat cînd a venit la mine; părea să fi descoperit ceva în legătură cu mine. La dracu, Comisare, eram flatat că ştia că trăiesc. Totuşi, nu puteam spune prea multe. Ce rost ar fi avut? N-aş fi cîştigat nimic, decît nişte sarcasme şi sunt sătul de ele, de gînduri negre şi de autocompătimire.
― Ştiţi cu ce s-a ocupat Lamont în ultimii ani?
― La ce anume vă referiţi, Comisare?
― Acum vreun an, poate ceva mai mult, Lamont a avut o discuţie cu Burt. Nu mai fac parte din echipa senatorului, totuşi ne mai întîlnim ocazional. El mi-a povestit totul. Era preocupat. Considera că Lamont găsise într-adevăr o hibă a Pompei de Electroni, dar nu întrevedea o modalitate practică de abordare a problemei. M-a pus şi pe mine pe gînduri…
― Obsesii la tot pasul, făcu Denison ironic.
― Acum însă mă gîndesc serios. Dacă Lamont v-a vorbit şi…
― Stop! Opriţi-vă, Comisare! Văd că aţi pornit spre o anumită concluzie şi nu doresc să mai înaintaţi. Dacă vă aşteptaţi să vă spun că Lamont mi-a furat ideea şi că sunt nedreptăţit din nou, greşiţi. Vă repet: n-am o teorie validă. Era doar o ipoteză. Mă preocupa: am prezentat-o, n-am fost crezut şi am fost şicanat. Am renunţat pentru că nu-i puteam demonstra valoarea. N-am menţionat-o în convorbirea mea cu Lamont; de fapt, n-am discutat decît despre primele zile ale Pompei. Mai tîrziu, cînd el a emis ipoteza, ajunsese la ea pe căi independente, indiferent cît de mult semăna cu a mea. Îmi pare mult mai solidă şi bazată pe analize matematice. Nu pretind nici o prioritate.
― Se pare că cunoaşteţi teoria lui Lamont.
― A circulat mult în ultimele luni. N-o poate publica, şi nimeni nu o ia în serios, dar s-a răspîndit. A ajuns pînă şi la mine.
― Înţeleg. Eu, însă, o iau în serios. Vedeţi, pentru mine e un al doilea avertisment. Primul ― raportul dumneavoastră ― n-a ajuns niciodată la senator. Nu se referea la ilegalităţi financiare, şi pe atunci nu-l interesa altceva. Şeful comisiei de anchetă ― nu eu ― l-a considerat, iartă-mă, o idioţenie. Eu, nu. Cînd problema a reapărut, m-am neliniştit. Voiam să mă întîlnesc cu Lamont, dar mai mulţi fizicieni pe care i-am consultat…
― Inclusiv Hallam?
― Nu, n-am discutat cu Hallam. Majoritatea celor întrebaţi, deci, mi-au spus că lucrarea lui Lamont n-are absolut nici un fundament. Doream totuşi să-l întîlnesc, dar mi s-a oferit acest post şi iată-ne acum aici amîndoi. De asta v-am chemat. Există vreun adevăr în teoriile doctorului Lamont şi ale dumneavoastră?
― Adică dacă folosirea în continuare a Pompei de Electroni va duce la explozia soarelui şi probabil a întregului braţ al galaxiei?
― Exact.
― Cum să vă spun? Eu n-am decît ipoteza mea, care e doar o bănuială. Cît priveşte teoria lui Lamont, n-am studiat-o în detaliu; n-a fost publicată. Chiar dacă aş vedea-o, aparatul matematic m-ar putea depăşi… Şi apoi, ce rost are? Lamont nu va convinge pe nimeni. Hallam l-a distrus, aşa cum a făcut şi cu mine, şi lumea nu-l va asculta, chiar dacă va trece peste capul lui Hallam. Ei nu vor să renunţe la Pompă şi e mai uşor să refuze teoria lui Lamont, decît să încerce să facă ceva.
― Totuşi încă vă preocupă, nu?
― În sensul că eu cred că într-adevăr ne putem autodistruge şi că n-aş dori acest lucru.
― Deci aţi venit acum pe Lună pentru a face un lucru pe care Hallam, vechiul duşman, nu vi l-ar fi permis pe Pămînt.
― Şi dumneavoastră vă plac ipotezele, rosti încetişor Denison.
― Oare? făcu Gottstein indiferent. Poate că şi eu sunt strălucit. Am ghicit corect?
― Poate. N-am abandonat speranţa de-a reveni la ştiinţă. Aş fi fericit dacă aş putea face ceva care să ridice spectrul distrugerii de deasupra omenirii, fie arătînd că nu există, fie că există şi trebuie îndepărtat.
― Înţeleg. Doctore Denison, predecesorul meu, fostul Comisar, domnul Montez, mi-a spus că prima linie a cercetării ştiinţifice e aici, pe Lună. Aprecia că aici există o cantitate impresionantă din minţile şi iniţiativele omenirii.
― Se poate, făcu Denison. Nu ştiu.
― Se poate, încuviinţă Gottstein gînditor. Dacă-i aşa, nu vă daţi seama că ar putea fi contrar scopurilor dumneavoastră? Orice aţi face, oamenii pot spune şi crede că s-a realizat prin intermediul structurii ştiinţifice a Lunii. Personal, veţi cîştiga puţină recunoaştere, indiferent de valoarea rezultatelor prezentate… Desigur, un lucru injust.
― Comisare, sunt obosit de cursa asta după afirmare. Caut altceva, în viaţă; un interes mai mare decît acela de-a fi vicepreşedintele Depilatoarelor Ultrasonice. Îl voi găsi, revenind la ştiinţă. Voi fi satisfăcut dacă realizez ceva important pentru mine însumi.
― Să zicem atunci că asta n-ar fi suficient pentru mine. Recunoaşterea obţinută trebuie s-o şi primiţi; iar pentru mine, fiind Comisar, mi-e uşor să prezint comunităţii terestre meritele dumneavoastră. Cu siguranţă, doriţi ceea ce vă aparţine.
― Sunteţi foarte amabil. Ce trebuie să dau la schimb?
― Sunteţi cinic. Nu-i nimic. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Fostul Comisar, domnul Montez, nu era sigur în privinţa direcţiilor cercetării ştiinţifice care se desfăşoară pe Lună. Comunicaţiile între Pămînt şi Lună nu sunt perfecte şi în mod evident o coordonare a eforturilor celor două părţi ar fi benefică. Este normal să existe suspiciuni, dar dacă le-aţi putea îndepărta, contribuţia ar fi la fel de valoroasă ca orice descoperire ştiinţifică.
― Comisare, doar nu credeţi că sunt omul ideal care să depună mărturie înaintea Lunariţilor despre cinstea şi corectitudinea instituţiilor pămîntene.
― Doctore Denison, nu trebuie să puneţi semnul egalităţii între un savant răzbunător şi toată populaţia Pămîntului. Eu aş aprecia dacă voi fi ţinut la curent cu cercetările dumneavoastră, pentru a vă ajuta să vă cîştigaţi prestigiul meritat; iar pentru a înţelege corect natura acestor cercetări ― nu uitaţi, n-am o formare ştiinţifică ― ar fi extrem de folositor dacă mi le-aţi putea explica în lumina actualei situaţii a ştiinţei pe Lună. De acord?
― Îmi cereţi un lucru dificil, rosti Denison. Rezultatele preliminare dezvăluite prematur, din neatenţie sau entuziasm, pot provoca multe rele unei reputaţii. N-aş vrea să spun nimic şi nimănui pînă nu sunt sigur. Experienţa mea anterioară cu comisia din care aţi făcut parte mi-a accentuat prudenţa.
― Cred că vă înţeleg, spuse Gottstein. Vă voi lăsa să hotărîţi cînd voi putea fi informat în mod util… Dar v-am reţinut şi probabil vreţi să vă culcaţi.
Denison se ridică şi ieşi, iar Gottstein privi gînditor după el.