― Cred, rosti Gottstein, că oricît de neplăcută a fost poziţia ta aici, o părăseşti cu un pic de regret.
― Cu multe regrete, se scutură Montez, cînd mă gîndesc la întoarcerea la gravitaţia normală. Dificultăţile respiraţiei… durerile de picioare… transpiraţia. Voi fi mereu leoarcă de transpiraţie.
― Îmi va veni şi mie rîndul, cîndva.
― Ascultă-mă pe mine. Nu sta niciodată mai mult de două luni la rînd. Nu-mi pasă ce ţi-au spus doctorii sau la ce exerciţii izometrice te vor pune… Întoarce-te pe Pămînt la fiecare şaizeci de zile şi stai cel puţin o săptămînă. Trebuie să-ţi păstrezi senzaţiile acelea.
― O să ţin minte… Ah, mi-am văzut prietenul.
― Care prieten?
― Cel care a sosit în aceeaşi navă cu mine. M-am gîndit că o să mi-l amintesc şi aşa s-a şi întîmplat. Se numeşte Denison şi e radiochimist. Amintirile mele despre el au fost destul de corecte.
― Anume?
― Îmi aminteam o anume lipsă de raţiune interesantă şi am încercat să i-o sondez. Mi-a rezistat destul de viclean. Părea raţional; de fapt, atît de raţional, încît am devenit bănuitor. Unele tipuri de ţicniţi dezvoltă o raţiune interesantă; un fel de mecanism de apărare.
― Doamne, făcu Montez. Nu sunt sigur că te-am înţeles. Dacă nu te deranjează, am să mă aşez. Încercînd să-mi amintesc dacă totul a fost împachetat şi gîndindu-mă la gravitaţia Pămîntului, îmi pierd respiraţia… Ce era cu lipsa de raţiune?
― Odată a încercat să ne explice că folosirea Pompei cu Electroni e periculoasă. Credea că poate duce la explozia Universului.
― Da? Aşa va fi?
― Sper că nu. Atunci a fost îndepărtat destul de brusc. Ştii, cînd savanţii lucrează cu subiecte situate la limita înţelegerii, ei devin cam sensibili. Am cunoscut cîndva un psihiatru care denumea fenomenul „Cine ştie?” Dacă nu obţii cunoştinţele de care ai nevoie, termini prin a spune: „Cine ştie ce se va întîmpla?” şi imaginaţia îţi lucrează.
― Da, dar dacă fizicienii răspîndesc asemenea lucruri…
― Nu o fac însă. Nu oficial. Există o anumită responsabilitate ştiinţifică, iar ziarele au grijă să nu tipărească prostii… Sau ceea ce consideră ele prostii. De fapt, subiectul a revenit. Un fizician, pe nume Lamont, a vorbit cu senatorul Burt, cu profetul ăla autodeclarat al naturii, Chen, şi cu alţi cîţiva. Şi el insistă asupra posibilităţii unei explozii cosmice. Nu-l crede nimeni, dar povestea se răspîndeşte treptat şi devine tot mai înflorită.
― Iar individul care a venit pe Lună o crede.
― Aşa bănuiesc, zîmbi Gottstein. La naiba, în mijlocul nopţii cînd am probleme cu somnul ― ştii, cad într-una din pat ― o cred chiar eu. Probabil că el speră ca aici să poată verifica Teoria experimental.
― Şi?
― Şi o să-l las. Am făcut aluzie la faptul că l-aş putea ajuta.
― E riscant, clătină din cap Montez. Nu-mi place încurajarea oficială a unor ipoteze ţicnite.
― Ştii, există posibilitatea să nu fie chiar atît de ţicnite, dar nu ăsta e scopul. Dacă tipul se stabileşte pe Lună, prin intermediul lui am putea afla ce se petrece aici. E dornic de reabilitare şi i-am sugerat că în cazul unei cooperări, reabilitarea ar putea veni prin noi… Voi avea grijă să fii informat în mod discret. Ştii, ca între prieteni.
― Mulţumesc, spuse Montez. Şi la revedere.