Selene rîse şi sunetul se reverberă metalic în casca lui Denison. Figura nu i se distingea în costumul spaţial.
― Hei, Ben, rosti ea, nu-i nici un motiv să te temi. Eşti veteran de acum… ai o lună vechime.
― Douăzeci şi opt de zile, bolborosi Denison care simţea că se sufocă.
― O lună, insistă Selene. Pămîntul era trecut de jumătate cînd ai venit, iar acum e la fel, încheie ea arătînd curba strălucitoare a Pămîntului în cerul sudic.
― Bine, dar aşteaptă-mă. Nu sunt la fel de curajos aici ca în subteran. Dacă o să cad?
― Şi ce dacă? Gravitaţia e slabă, panta e lină şi costumul e rezistent. Dacă vei cădea, lasă-te să aluneci şi să te rostogoleşti. Oricum, e ceva distractiv.
Denison privi nesigur în jur. Luna era minunată în lumina rece a Pămîntului. Alb şi negru; un alb delicat şi blînd în comparaţie cu zonele expuse luminii solare pe care le văzuse, cu o săptămînă în urmă, cînd mersese să vadă bateriile solare ce acopereau întreaga suprafaţă a Mării Imbrium. Chiar şi negrul părea cumva mai moale, datorită lipsei contrastului puternic al zilei adevărate. Stelele străluceau incredibil, iar Pămîntul… Pămîntul era nespus de atrăgător, cu învolburările albe pe fond albastru şi scurtele întrezăriri cafenii.
― Hei, făcu el, te deranjează dacă mă agăţ de tine?
― Sigur că nu. În plus, n-o să mergem pînă sus. Începem cu panta începătorului. Încearcă să ţii pasul cu mine. O să merg încetişor.
Paşii ei erau lungi, lenţi şi balansaţi, şi Denison încercă s-o imite. Panta de sub ei era prăfoasă şi cu fiecare pas ridicau o pulbere fină ce rămînea suspendată. Străduindu-se, izbuti să se ţină după femeie.
― Bravo, rosti Selene. Eşti foarte bun pentru un Pămîntean… nu, ar trebui să spun Imi…
― Mulţumesc.
― Nu cred că ai motiv. Imi de la Imigrant e tot atît de insultător ca şi Pămîntean. Mai bine zic că eşti foarte bun pentru vîrsta ta.
― Nu! Asta-i mult mai rău. Denison gîfîia puţin şi-şi simţea fruntea umedă.
― Cu o fracţiune înainte de-a lăsa piciorul jos, explică Selene, împinge-te puţin cu celălalt picior. Asta îţi va lungi pasul şi-ţi va fi mai uşor. Nu, nu… uită-te la mine.
Denison se opri recunoscător şi o privi pe Selene, zveltă şi graţioasă în ciuda costumului grotesc, înaintînd prin salturi joase. Ea se întoarse şi îngenunche la picioarele lui.
― Acum, Ben, fă un pas încetişor şi eu o să-ţi lovesc piciorul atunci cînd trebuie.
Încercă de cîteva ori, după care Denison rosti:
― E mai rău decît alergatul pe Pămînt. Vreau să mă odihnesc.
― În regulă. Adevărul e că muşchii tăi nu ştiu încă să se coordoneze optim. De fapt, te lupţi cu tine însuţi, nu cu gravitaţia… Bine, aşează-te şi trage-ţi suflarea. Nu te duc mai departe.
― Se strică ceva dacă mă întind pe spate? întrebă Denison.
― Nu, bineînţeles că nu, dar nu-i o idee prea grozavă. Nu pe solul gol. Are numai 120 grade absolute, adică 150 grade sub zero, şi e preferabil ca suprafaţa de contact să fie cît mai mică.
― Bine, gemu Denison şi se aşeză intenţionat cu faţa către nord, în direcţia opusă Pămîntului. Priveşte stelele!
Selene se aşeză în unghi drept faţă de el. Cînd lumina Pămîntului cădea sub un anumit unghi, bărbatul îi putea zări chipul prin cască.
― Pe Pămînt nu vedeţi stelele? întrebă ea.
― Nu aşa. Chiar cînd nu sunt nori, aerul absoarbe o parte din lumină. Diferenţele de temperatură din atmosferă le fac să clipească, iar luminile oraşelor, chiar a celor depărtate, le acoperă.
― Pare îngrozitor.
― Ţie îţi place aici, Selene? La suprafaţă?
― Nu pot spune că mă înebunesc după ea, dar uneori îmi face plăcere. Bineînţeles, face parte din meseria mea să aduc turiştii aici.
― Iar acum trebuie s-o faci pentru mine.
― Nu te pot convinge că nu-i acelaşi lucru, Ben? Pentru turişti avem un traseu anume. Foarte lin şi neinteresant. Doar nu crezi că-i aducem aici ca să cadă, nu? Aici e pentru Lunariţi… şi Imi. De fapt, mai mult pentru Imi.
― Nu pare prea popular. În afară de noi nu mai e nimeni.
― Ei! Există anumite zile pentru locurile astea. Să vezi ce-i aici într-o zi de curse! Deşi atunci nu ţi-ar plăcea.
― Nici acum nu mă omor. Doar Imii schiază?
― Cam aşa ceva. În general, Lunariţii nu prea vin la suprafaţă.
― Dar Dr. Neville?
― Adică, ce părere are el despre suprafaţă?
― Da.
― Să fiu sinceră, nu cred că a fost vreodată aici. E un orăşean pursînge. Dar de ce m-ai întrebat?
― Cînd i-am cerut permisiunea să parcurg reţeaua de baterii solare n-a avut nimic împotrivă, dar el n-a vrut să vină. Cred că l-am şi rugat să vină, ca să-mi explice cineva, dar degeaba.
― Sper că totuşi te-a însoţit cineva.
― A, da. Dacă stau să mă gîndesc, era tot un Imi. Poate că asta explică şi atitudinea lui Neville faţă de Pompa de Electroni.
― Cum adică?
― Vezi tu… Denison se lăsă şi-şi ridică picioarele alternativ, urmărindu-le cu plăcere leneşă cum coborau. Hei, nu-i rău de loc! Uite, Selene… Mă refer la faptul că Neville e extrem de dornic să înfiinţeze o Staţie de Pompare pe Lună, deşi bateriile solare sunt perfect adecvate. Pe Pămînt ele nu se pot folosi pentru că Soarele nu-i niciodată atît de strălucitor, continuu şi radiant pe toate lungimile de unde. În întregul sistem solar nu există nici o planetă sau alt corp astronomic care să fie mai potrivit decît Luna pentru utilizarea bateriilor solare. Pînă şi Mercur e prea fierbinte…. Însă utilizarea lor te leagă de suprafaţă, şi dacă nu-ţi place suprafaţa…
Selene se ridică brusc în picioare rostind:
― Gata, Ben, te-ai odihnit destul. Sus! Sus!
Chinuindu-se să se ridice, Denison continuă:
― Pe cînd o Staţie de Pompare, ar însemna că nici un Lunarit să nu mai trebuiască să iasă vreodată la suprafaţă.
― Mergem sus, Ben. Pînă la muchia aceea. O vezi, acolo unde bate lumina Pămîntului?
Urcară în tăcere. Denison îşi dădea seama de zona mai lunecoasă din lateral; o porţiune mare de pantă lipsită de praf.
― E cam alunecoasă pentru un începător, rosti Selene citindu-i gîndurile. Nu fii prea ambiţios; după aceea o să vrei să te învăţ săritura cangurului.
Chiar în timp ce vorbea, făcu săritura, se întoarse cu faţa spre el înainte de-a ateriza şi spuse:
― Aici. Stai jos ca să-ţi potrivesc…
Denison se aşeză cu faţa către coborîş, privindu-l nesigur:
― Chiar se poate aluneca?
― Bineînţeles. Gravitatea pe Lună e mai slabă decît pe Pămînt, aşa încît apeşi mai puţin solul şi deci frecarea e mai mică. Totul e mai alunecos pe Lună. Ăsta-i motivul pentru care toate podelele de la noi par nefinisate. Vrei să-mi auzi lecţia pe care o debitez turiştilor?
― Nu.
― Şi apoi, bineînţeles, vom folosi schiuri. Ţinea în mînă un fel de cutiuţă, prevăzută cu cleme şi două tuburi subţiri.
― Asta ce-i?
― O butelie cu gaz lichefiat. Va lansa un jet de vapori chiar sub cizme. Stratul subţire de gaz dintre tălpi şi sol reduce frecarea aproape la zero. Te mişti ca în vid.
― Nu sunt de acord, făcu nesigur Denison. E o risipă să irosim aşa gazul, aici, pe Lună.
― Ei, nu zău? Ce gaz crezi că folosim? Bioxid de carbon? Oxigen? Întîi şi întîi că-i un reziduu. Argonul. Îl extragem cu tonele din solul lunar, unde s-a format de-a lungul a miliarde de ani prin descompunerea potasiului-40…. Asta face parte din prelegerea care o ţin turiştilor… Argonul are doar cîteva întrebuinţări pe Lună. Îl putem folosi la schiat un milion de ani şi tot nu se termină… Bun. Ţi-am pus schiurile. Aşteaptă acum să mi le pun şi eu.
― Cum funcţionează?
― Automat. Cînd începi să aluneci, contactul se închide şi declanşează vapori. Rezervorul e doar pentru cîteva minute, dar nici n-ai nevoie de mai mult.
Se ridică şi-l ajută pe bărbat.
― Cu faţa spre coborîre… Haide, Ben, e o pantă lină. Ia uită-te. E aproape orizontală.
― Nici gînd, făcu ursuz Denison. Mie mi se pare ca o trambulină.
― Prostii. Acum ascultă-mă şi ţine minte ce-ţi spun. Ţine tălpile depărtate la vreo cincisprezece centimetri, cu una puţin mai în faţă. Nu contează care din ele. Genunchii să fie îndoiţi. Nu te gîndi la curentul de aer, pentru că nu există aşa ceva. Nu încerca să priveşti în sus sau înapoi, dar dacă trebuie, poţi privi lateral. În mod deosebit: cînd, în cele din urmă, ajungi pe loc drept, nu încerca să te opreşti prea devreme; o să accelerezi fără să-ţi dai seama. Lasă-te în voia schiurilor şi frecarea te va opri încetişor.
― N-o să pot ţine minte atîtea lucruri.
― Ba da. Oricum, voi fi lîngă tine. Iar dacă o să cazi şi nu te prind, nu încerca să faci nimic. Relaxează-te şi lasă-te să aluneci sau să te rostogoleşti. Nu există nici un bolovan de care să te loveşti.
Denison înghiţi un nod şi privi înainte. Panta sudică strălucea în lumina Pămîntului. Mici denivelări creau pete de umbră, împestriţînd-o. Chiar în faţă, jumătatea de Pămînt vizibilă domina cerul negru.
― Gata? întrebă Selene şi-i puse mîna înmănuşată între umeri.
― Gata, şopti Denison.
― I-am dat drumul, făcu ea.
Îl împinse şi Denison simţi cum începe să se mişte, la început destul de încetişor. Se răsuci, clătinîndu-se, spre ea.
― Nu te teme, rosti Selene. Sunt lîngă tine.
Putea simţi solul de sub tălpi… apoi, deodată, nu-l mai simţi. Schiurile începuseră să funcţioneze.
Un moment avu senzaţia că stătea nemişcat. Nu exista nici un curent de aer care să-l apese şi nu simţea nimic alunecîndu-i pe sub tălpi. Dar, cînd se întoarse iarăşi spre Selene, observă că luminile şi umbrele din lateral se mişcau tot mai repede către înapoi.
― Privirea fixată pe Pămînt, se auzi vocea femeii, pînă capeţi viteză. Cu cît mergi mai repede, cu atît vei fi mai stabil. Ţine genunchii îndoiţi…. Te descurci foarte bine, Ben.
― Pentru un Imi, gîfîi Denison.
― Cum te simţi?
― Parcă zbor.
Luminile şi umbrele din lateral deveniseră o ceaţă neclară. Privi iute în stînga, apoi în dreapta, căutînd să transforme senzaţia de zbor înapoi a peisajului într-una de zbor înaintea sa. Apoi, de îndată ce reuşi, descoperi că trebuia să privească înainte, spre Pămînt, ca să-şi regăsească echilibrul.
― Cred că nu-i o comparaţie tocmai strălucită, adăugă. Pe Lună n-aţi putut încerca experienţa zborului.
― Totuşi, acum ştiu. Zborul trebuie să fie ca schiatul… iar pe el îl cunosc.
Îl urma cu uşurinţă.
Denison se mişca acum suficient de repede ca să aibă senzaţia deplasării, chiar cînd privea înainte. Peisajul lunar se deschidea în faţa lui şi curgea în lateral.
― La ce viteză se poate ajunge? întrebă el.
― O cursă bună, răspunse Selene, a fost cronometrată la peste a sută şasezeci de kilometri pe oră… bineînţeles pe pante mai abrupte. Probabil că vei ajunge la cinzeci şi cinci.
― Mi se pare mult mai rapid.
― Nu e. Ajungem acum la teren drept, Ben, şi n-ai căzut. Stai pe loc; alunecarea se va termina şi o să simţi frecarea. Nu încerca absolut nimic.
Selene abia terminase de vorbit, cînd Denison începu să simtă o apăsare sub cizme. Urmă brusc o senzaţie copleşitoare de viteză şi încleşta pumnii, încercînd să-şi oprească braţele să se ridice într-un gest reflex. Ştia că dacă le ridica, avea să cadă pe spate.
Strînse ochii şi-şi ţinu răsuflarea pînă cînd simţi că plămînii îi vor exploda, apoi o auzi pe Selene:
― Perfect, Ben, perfect. Încă n-am cunoscut un Imi care să nu cadă la primul schiat, aşa încît dacă o să cazi, nu-i nimic.
― Nu vreau să cad, şopti Denison.
Respiră adînc şi deschise ochii. Pămîntul era la fel de senin, de nepăsător. El însă încetinise… tot mai mult… tot mai mult…
― M-am oprit, Selene? întrebă. Nu sunt sigur.
― Te-ai oprit. Să nu te mişti. Trebuie să te odihneşti înainte de-a ne întoarce în oraş… La naiba, am lăsat-o undeva pe aici cînd am suit.
Denison o privi uluit. Urcaseră împreună, apoi schiaseră împreună. Totuşi, el era pe jumătate frînt de oboseală şi încordare, pe cînd ea sălta prin aer. Părea la o sută de metri depărtare, cînd o auzi:
― Uite-o!
Se întoarse cu o foaie de plastic împăturită sub braţ.
― Ţii minte, îi spuse, cînd m-ai întrebat ce era şi eu ţi-am răspuns c-o vom folosi înainte de coborîre?
O despături şi o întinse pe solul prăfos.
― Se numeşte Fotoliu Lunar, continuă ea, dar noi îi spunem doar fotoliu. Aici, adjectivul e de la sine înţeles.
Fixă un tub rezervor şi acţionă un mîner.
Începu să se umfle. Denison se aşteptase la un fîşîit dar, desigur, nu exista aer care să transmită zgomotul.
― Înainte de-a mă întreba despre politica de raţionalizare, chicoti Selene, trebuie să-ţi spun că şi ăsta-i tot argon.
Apăruse un fel de saltea pe şase picioare scurte.
― O să te ţină. Suprafaţa de contact cu solul e foarte mică şi vidul din jur va păstra căldura.
― Să nu-mi spui că-i fierbinte, rosti Denison neîncrezător.
― În timp ce curge înăuntru, argonul se încălzeşte, dar relativ. Se opreşte la 270 grade absolute, aproape suficient de cald ca să topească gheaţa, şi destul de cald ca să împiedice izolaţia costumului să piardă căldura mai repede decît o produce corpul. Dă-i drumul. Întinde-te.
Denison se conformă, cu o extraordinară senzaţie de lux.
― Grozav! suspină el adînc.
― Mama Selene se gîndeşte la toate, chicoti femeia.
Apăru dinapoia lui, lunecă pe lîngă el, cu călcîiele lipite de parcă era pe patine, apoi le ridică brusc şi plonjă graţios pe un şold şi un umăr pe sol.
― Cum ai făcut asta? fluieră apreciativ Denison.
― Cu multe antrenamente! Nu cumva să vrei să încerci şi tu. O să-ţi rupi cotul. În plus, trebuie să te previn că dacă mi se face prea frig, o să trebuiască să te înghesui pe fotoliu.
― Cîtă vreme suntem în costume, n-am nici o teamă.
― I-auzi pe bravul meu crai… Cum te simţi?
― Cred că în regulă. Ce mai experienţă!
― Ce experienţă? Ai stabilit un record pentru nici o căzătură. Te deranjează dacă le povestesc şi celor din oraş?
― Nu. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu apreciat… Sper că nu te aştepţi să mai repet chestia asta.
― Chiar acum? Bineînţeles că nu. Nici eu n-aş încerca. O să ne odihnim puţin, ne asigurăm că activitatea inimii ţi-a revenit la normal, apoi ne întoarcem. Dacă îţi intinzi picioarele spre mine, o să-ţi scot schiurile. Data viitoare o să-ţi arăt cum se fixează.
― Nu cred că va mai exista o dată viitoare.
― Ba bine că nu! Nu ţi-a plăcut?
― Puţin. Între valurile de spaimă.
― Data viitoare o să-ţi fie mai puţin frică, apoi şi mai puţină, pînă cînd o să-ţi placă şi o să fac din tine un alergător la curse.
― Nu cred. Sunt prea bătrîn.
― Nu şi pe Lună. Doar pari bătrîn.
Denison putea simţi cum îl pătrundea liniştea absolută a Lunii. Acum era îndreptat cu faţa spre Pămînt. În timpul coborîrii, prezenţa lui nemişcată pe cer îi dăduse, mai mult decît orice altceva, senzaţia stabilităţii, şi se simţea recunoscător pentru asta.
― Vii des pe-aici, Selene? întrebă el. Adică, tu singură, sau cu alţi doi-trei? Mă refer la perioadele cînd nu sunt curse.
― Practic, niciodată. Dacă nu-i nimeni pe aici, nu rezist. Faptul că acum rezist, pur şi simplu mă uimeşte.
― Aha, făcu neutru Denison.
― Nu te surprinde?
― De ce? Cred că fiecare face ceea ce face ori pentru că vrea, ori pentru că trebuie şi în ambele cazuri e treaba lui, nu a mea.
― Mulţumesc, Ben. Vorbesc serios; mi-a plăcut să aud asta. Unul din lucrurile plăcute la tine e că pentru un Imi, tu ne laşi să fim aşa cum suntem. Noi, Lunariţii, suntem oameni ai subteranului, ai grotelor şi coridoarelor. Ce-i rău în asta?
― Nimic.
― Nu i-ai auzit pe Pămînteni cum vorbesc. Eu sunt ghid şi trebuie să-i ascult. Tot ceea ce spun ei am auzit de un milion de ori şi în special… Selene trecu la tipicul accent al Pămîntenilor care vorbeau Planetara Standard… „Dar, scumpo, cum puteţi voi trăi tot timpul în peşteri? Nu vă dă senzaţie de claustrofobie? Nu doriţi niciodată să vedeţi cerul albastru şi copacii şi marea, să simţiţi vîntul şi să mirosiţi florile…”
Oho, pot continua mult timp aşa. Apoi, mai spun: „Dar cred că nu ştii cum arată cerul albastru, marea şi copacii, aşa încît nu-ţi lipsesc”… De parcă n-am recepţiona televiziunea pămînteană şi n-am avea acces la literatura pămînteană vizuală şi auditivă ― şi uneori chiar olfactivă.
― Şi care-i răspunsul oficial la astfel de întrebări?
― Nimic deosebit. Spun doar: „Ne-am obişnuit aşa, doamnă”. Sau „domnule”, dacă-i bărbat. De obicei e o femeie. Bărbaţii sunt prea interesaţi să ne studieze bluzele şi presupun că se întreabă cînd o să ni le scoatem. Ştii ce mi-ar place să le zic tîmpiţilor?
― Spune-mi. Atîta vreme cît trebuie să-ţi ţii bluza pe tine, fiind în costum, cel puţin ridică-ţi greutatea asta de pe piept.
― Ce joc de cuvinte nostim!… Mi-ar place să le spun: „Ascultă, cucoană, de ce dracu să ne intereseze blestemata voastră de planetă? Nu vrem să ne agăţăm de suprafaţa niciunei planete, gata să cădem. Nu vrem să ne lovească aerul impur şi să ne cadă în cap apă murdară. Nu vă vrem microbii nenorociţi, iarba puturoasă, cerul ăla palid şi norii ăia mohorîţi. Atunci cînd vrem, putem vedea Pămîntul pe propriul nostru cer, dar nu ne omorîm nici după asta. Căminul nostru este Luna şi e aşa cum o facem noi. E a noastră şi noi ne construim propria ecologie, fără să avem nevoie de părerile voastre de rău că nu suntem ca voi. Intoarceţi-vă pe lumea voastră şi lăsaţi gravitaţia să vă tragă sînii pînă la genunchi”. Aşa le-aş spune.
― Bine, făcu Denison. Cînd simţi că eşti gata să răbufneşti în faţa unui Pămîntean, vino, spune-mi mie şi o să te simţi mai bine.
― Ştii ce? Cu regularitate, din cînd în cînd, vreunul îmi propune să construim pe Lună un parc terestru, un colţişor cu plante pămînteşti aduse ca seminţe sau răsaduri; poate cîteva animale. O amintire de acasă… asta-i expresia uzuală.
― Înţeleg că eşti contra.
― Bineînţeles. O amintire a căror case? Luna e casa noastră. Un Imi care vrea o amintire de acasă n-are decît să se întoarcă la casa lui. Uneori Imii pot fi mai răi decît Pământenii.
― O să ţin minte asta, zise Denison.
― Nu şi tu… deocamdată.
Tăcură pentru o clipă, şi bărbatul se întrebă dacă Selene avea să propună întoarcerea în subteran. Pe de o parte, nu peste mult timp, avea să simtă o nevoie imperioasă de a vizita un dormitor. Pe de altă parte, nu se simţise niciodată atît de relaxat. Se gîndi cam cît putea ţine rezerva de oxigen.
― Ben, rosti Selene, pot să te întreb ceva?
― Bineînţeles. Dacă te interesează viaţa mea particulară, n-am nici un secret. Am un metru şaptezeci şi cinci, pe Lună cîntăresc paisprezece kilograme, am avut o soţie de care am divorţat, am o fată care e măritată, am absolvit universitatea…
― Nu, Ben. Sunt serioasă. Te pot întreba despre munca ta?
― Desigur, Selene. Nu ştiu cîte îţi pot explica.
― Bun… Ştii că Barron şi cu mine…
― Da, ştiu.
― Vorbim împreună. Uneori, îmi spune unele lucruri. Spunea că tu crezi că Pompa de Electroni poate duce la explozia universului.
― A părţii noastre de univers. Mai precis, o parte din braţul galactic în care ne aflăm se poate transforma într-un quasar.
― Adevărat? Chiar aşa crezi?
― Cînd am venit pe Lună, spuse Denison, nu eram sigur. Acuma sunt convins că aşa se va întîmpla.
― Şi cînd o să aibă loc?
― Asta nu pot spune exact. Poate peste cîţiva ani. Poate cîteva decenii.
Urmă o tăcere scurtă, apoi Selene rosti preocupată:
― Barron nu crede asta.
― Ştiu şi nu încerc să-l conving. Atacul frontal e cel mai puţin convingător. Asta-i greşeala lui Lamont.
― Cine e Lamont?
― Iartă-mă, Selene. Vorbesc de unul singur.
― Nu, Ben. Spune-mi, te rog. Mă interesează. Te rog.
Denison se răsuci pe o parte, cu faţa spre ea.
― Bine, încuviinţă el. N-am de ce să nu-ţi spun. Lamont a fost un fizician de pe Pămînt, care a încercat, în felul lui, să prevină lumea de pericolul Pompei. N-a reuşit. Pămîntenii voiau Pompa, voiau energia gratuită şi o voiau într-atît, încît refuzau să creadă că n-o pot avea.
― Dar de ce s-o fi vrut, dacă însemna moartea?
― Tot ce au de făcut e să refuze să creadă că înseamnă moarte. Cel mai uşor mod de-a rezolva o problemă e de a-i nega existenţa. Prietenul tău, Neville, face acelaşi lucru. Urăşte suprafaţa, aşa încît se străduieşte să creadă că bateriile solare nu sunt bune, deşi oricărui observator imparţial ele îi par sursa energetică perfectă pentru Lună. El vrea Pompa ca să poată rămîne în subteran, şi de aceea refuză să creadă că poate fi periculoasă.
― Nu cred că Barron va refuza să creadă ceva pentru care există dovezi, rosti Selene. Ai într-adevăr aceste dovezi?
― Cred că da. E incredibil, dar adevărat, Selene. Totul depinde de nişte factori subtili ai interacţiunilor quark-quark. Ştii ce înseamnă asta?
― Nu trebuie să-mi explici. Am vorbit atîta cu Barron despre tot felul de lucruri, încît te pot urmări.
― Bun! Am crezut că voi avea nevoie de sincrotronul de protoni lunar. Are o întindere de treizeci şi cinci de kilometri, magneţi superconductori şi poate dispune de energii de 20.000 de Bev şi mai mult. S-a dovedit însă că aveţi un aparat, denumit Pionizer, de dimensiunile unei încăperi obişnuite, care face aceleaşi lucruri ca şi sincrotronul. Luna e de felicitat pentru această realizare extraordinară.
― Mulţumesc, făcu Selene. Mulţumesc în numele Lunii.
― Aşa; rezultatele Pionizerului meu pot arăta viteza de creştere a intensităţii interacţiunilor nucleare tari, iar această creştere e aşa cum spune Lamont şi nu cum ar trebui să fie după teoria ortodoxă.
― I-ai arătat lui Barron?
― Nu. Chiar dacă o fac, mă aştept să nege, spunînd că rezultatele sunt la limită. Va spune că am făcut o eroare, că n-am luat toţi factorii în consideraţie sau că am folosit un echipament defect… În realitate, va spune că vrea Pompa de Electroni şi că nu va renunţa la ea.
― Adică nu există ieşire?
― Ba da, dar nu în mod direct. Nu ca Lamont.
― Cum adică?
― Soluţia lui Lamont e abandonarea Pompei. Totuşi, nu putem reveni la trecut. Nu poţi împinge puiul înapoi în găoace, vinul în struguri, sau pruncul în pîntece. Dacă vrei ca un copilaş să-ţi lase ceasul în pace, nu te mulţumeşti să-i explici că ar trebui s-o facă… Îi oferi altceva ispititor.
― Ce ar putea fi asta?
― Aici nu sunt prea sigur. Am o idee, o idee simplă ― poate prea simplă ca să dea roade ― bazată pe faptul evident că numărul doi e ridicol şi nu poate exista.
Urmă o tăcere care dură un minut sau două, apoi Selene, la fel de preocupată ca şi el, rosti:
― Lasă-mă să ghicesc ce înseamnă.
― Nu cred că înseamnă ceva, făcu Denison.
― Oricum, lasă-mă să încerc. Ar fi logic să presupun că propriul nostru univers e singurul care poate exista, sau care există, fiind singurul în care trăim şi experimentăm în mod direct. Totuşi, apare o dovadă că există şi un al doilea univers, cel căruia îi spunem para-univers, şi atunci e absolut ridicol să presupunem că există două şi numai două universuri. Dacă poate exista un al doilea univers, atunci poate exista un număr infinit de universuri. În acest caz, între unu şi infinit nu există valori sensibile. Nu numai doi, dar orice număr finit, e ridicol şi nu poate exista.
― Asta-i exact raţio…, începu Denison apoi tăcu.
Se ridică în capul oaselor şi privi către femeie.
― Cred că-i timpul să ne întoarcem, spuse el.
― Mă jucam de-a ghicitul, rosti Selene.
― Nu, nu-i aşa. Orice ar fi fost, nu era numai ghicit.