Denison încercă să-şi învingă conştiinţa de sine. Iarăşi şi iarăşi, bîjbîi în mod reflex, parcă încercînd să-şi ridice pantalonii pe care nu-i purta. Avea doar sandale şi un slip minuscul, neplăcut de strîns. Şi, desigur, îşi ducea pătura.
Selene, care era îmbrăcată identic, chicoti:
― Să ştii că, exceptînd burtica, arăţi destul de bine dezbrăcat. Aici aşa se poartă. Poţi să-ţi scoţi şi slipul, dacă simţi că te incomodează.
― Nu! bolborosi Denison. Aşeză pătura astfel încît să-i acopere abdomenul, dar Selene i-o smulse.
― Ia dă-o încoace. Ce Lunarit o să fii, dacă îţi aduci aici puritanismul Pămîntean? Ştii doar că sfiala nu-i decît cealaltă faţă a senzualităţii. Termenii se găsesc chiar pe aceeaşi pagină în dicţionar.
― Am nevoie de timp ca să mă obişnuiesc.
― Ai putea începe uitîndu-te la mine fără să-ţi lunece privirea într-o parte, de parcă aş fi unsă cu ulei. Am observat că la celelalte femei te uiţi destul de atent.
― Dacă mă uit la line…
― Atunci vei părea prea interesat şi vei fi stînjenit. Dar dacă te uiţi mult, o să te obişnuieşti şi n-o să mai observi amănuntele. Uite, o să stau nemişcată şi tu te uiţi. O să-mi scot slipul.
― Selene, mormăi Denison, sunt atîţia oameni în jur şi tu le amplifici amuzamentul. Te rog, continuă să mergi şi lasă-mă să mă obişnuiesc cu situaţia.
― Bine, dar sper că observi că nu se uită nimeni la noi.
― Nu se uită la tine! La mine se uită într-una. Probabil că n-au mai văzut un individ atît de bătrîn şi cu un corp aşa urît.
― Se poate, aprobă Selene, dar vor trebui să se obişnuiască. Denison merse mai departe, nefericit, conştient de fiecare fir sur de pe piept şi de fiecare tresăltare a abdomenului. Începu să se simtă uşurat abia cînd ajunseră într-o porţiune mai puţin aglomerată a tunelului.
Acum se uită curios în jur, mai puţin conştient de sînii conici ai Selenei şi de coapsele ei netede. Coridorul părea nesfîrşit.
― Cît de departe am ajuns? întrebă.
― Ai obosit? Puteam lua un scuter. Am uitat că eşti Pămîntean.
― Aş vrea eu. Nu-i ăsta idealul fiecărui Imigrant? Nu sunt deloc obosit. Absolut deloc. Mi-e doar puţin frig.
― Asta-i doar imaginaţia ta, Ben, rosti fermă Selene. Crezi că ar trebui să-ţi fie frig, pentru că eşti atît de dezbrăcat. Scoate-ţi asta din cap.
― Uşor de zis, suspină el. Sper, totuşi, că merg bine.
― Foarte bine. În curînd o să trecem la săritura cangurului.
― Şi la cursele de coborîre de pe pantele de la suprafaţă. Aminteşte-ţi, sunt uşor avansat ca vîrstă. Serios vorbind, cît de departe am ajuns?
― Cred că am făcut vreo trei kilometri.
― Dumnezeule! Cîţi kilometri de coridoare există?
― Mă tem că nu ştiu. Totuşi, coridoarele cu locuinţe nu reprezintă decît o mică parte din total. Pe lîngă ele, mai sunt tunele miniere, geologice, industriale, micologice… Cu totul, cred că trebuie să fie cîteva sute de kilometri.
― Aveţi hărţi?
― Bineînţeles. Nu putem lucra orbeşte.
― Le ai şi acum la tine?
― Nu, dar n-am nevoie pentru zona asta; mi-e extrem de familiară. Cînd eram mică, mă jucam pe aici. Astea sunt coridoare vechi. Majoritatea celor noi ― şi mi se pare că anual se formează trei-patru kilometri ― se află în nord. Prin ele nu m-aş putea descurca fără hartă. Poate nici chiar cu hartă…
― Acum încotro mergem?
― Ţi-am promis ceva deosebit ― nu, nu pe mine dezbrăcată, aşa că nu-i nevoie s-o spui. Este mina cea mai neobişnuită a Lunii şi nu-i cuprinsă în nici un itinerar turistic.
― Să nu-mi spui că aveţi diamante pe Lună!
― Ba chiar ceva mai bun.
În zona respectivă, pereţii erau nefinisaţi ― stîncă cenuşie luminată slab, dar suficient, de baterii electroluminiscente. Temperatura era potrivită, cu o ventilaţie atît de blîndă, încît nu se simţea nici o adiere. Era greu de presupus că la vreo sută de metri deasupra exista o suprafaţă supusă alternativ pîrjolului şi îngheţului, după cum soarele se deplasa pe uriaşul său semicerc bilunar de la un orizont la celălalt, apoi pe dedesubt, şi iarăşi înapoi.
― E etanş? întrebă Denison, brusc neliniştit de faptul că se afla atît de aproape de fundul unui ocean de vid care se extindea la infinit în sus.
― Sigur că da. Pereţii sunt impermeabili şi, în plus, împînziţi de aparate. Dacă presiunea aerului scade cu numai zece la sută într-o secţiune oarecare, se stîrneşte un vacarm infernal de sirene şi sonerii, dublate de atîtea săgeţi şi indicatoare luminoase cîte n-ai văzut în toată viaţa.
― Şi cît de des se întîmplă lucrul ăsta?
― Nu prea des. Nu cred că în ultimii cinci ani a existat vreo victimă datorită vreunei scăpări de aer. Şi voi, pe Pămînt, aveţi catastrofe naturale. Un cutremur sau un uragan pot ucide mii de oameni.
― Aşa-i, Selene. Mă predau.
― În regulă. N-am făcut-o cu intenţie… Auzi? se opri ea, ascultînd cu atenţie.
Denison ascultă, apoi clătină din cap. Brusc, privi în jur:
― Ce linişte e! Şi nu-i nici un om. Eşti sigură că nu ne-am rătăcit?
― Asta nu-i o peşteră naturală cu coridoare necunoscute. Aşa sunt pe Pămînt, nu? Am văzut fotografii.
― Da, cele mai multe peşteri sunt din calcar, săpate de apă. Evident, nu poate fi şi cazul Lunii, aşa-i?
― Deci nu ne putem rătăci, zîmbi Selene. Dacă suntem singuri e din cauza superstiţiilor.
― Ce anume? se încruntă neîncrezător Denison.
― Nu mai face aşa, rosti ea. Eşti plin de riduri. Aşa, descreţeşte-ţi fruntea. Ştii, arăţi mult mai bine decît în prima zi a sosirii aici. Asta e datorită gravitaţiei reduse şi a exerciţiilor.
― Şi pentru că încerc să ţin pasul cu tinere doamne dezbrăcate, care au neaşteptat de mult timp liber şi neaşteptat de mult chef să şi-l piardă cu Pămîntenii.
― Acum iar mă tratezi ca pe un ghid, şi în plus nu sunt dezbrăcată.
― Eu aş spune că nuditatea e mai puţin înspăimîntătoare decît Intuiţionismul… Dar ce era chestia aceea cu superstiţiile?
― De fapt, nu cred că sunt tocmai superstiţii, dar majoritatea celor din oraş evită să se plimbe prin părţile astea.
― De ce?
― Din motive pe care o să le vezi imediat… Auzi?
Se opri din nou şi Denison ascultă atent.
― Te referi la zgomotele astea? Tap… Tap… Da?
Selene alergă, cu salturile lente şi joase specifice Lunariţilor. El o urma încercînd s-o imite.
― Aici… aici…
Bărbatul urmări cu privirea degetul Selenei:
― Dumnezeule, exclamă el. De unde vine?
Văzu picurînd un lichid care putea fi numai apă. Picături lente izbeau un micuţ jgheab ceramic ce dispărea în perete.
― Din stînci. Vezi, avem apă pe Lună. În principal o obţinem prin deshidratarea gipsului; suficient pentru nevoile noastre, pentru că o economisim destul de bine.
― Ştiu, ştiu. Încă n-am reuşit să-mi fac un duş ca lumea. Nu-mi dau seama cum izbutiţi să rămîneţi curaţi.
― Ţi-am spus întîi te umezeşti. Apoi închizi apa şi te ungi cu puţin detergent. Freci… Oh, Ben, n-o să mai repet iarăşi totul. Oricum, pe Lună nu există nimic care să înlăture toată mizeria…. Dar nu despre asta vorbeam. Într-unui sau două locuri există realmente apă, de obicei sub formă de gheaţă în apropierea suprafeţei. Cînd o străpungem, începe să picure. Asta picură de cînd a fost forat coridorul, acum opt ani.
― Ce-i însă cu superstiţia?
― Ei, evident, apa e cea mai importantă resursă de care depinde Luna. O bem, ne spălăm, ne creştem hrana cu ea, ne obţinem oxigenul. Apa gratuită e privită cu cel mai mare respect. Cînd a fost descoperit izvoraşul ăsta, planurile de extindere a tunelului au fost abandonate pînă la epuizarea apei. Nici măcar pereţii n-au fost terminaţi.
― Cu adevărat pare o superstiţie.
― Mai degrabă o veneraţie… Nimeni nu se aştepta să dureze mai mult de cîteva luni. După ce a trecut un an, a început să pară un izvor veşnic. Aşa a şi fost botezat: „Veşnicul”. Sub numele ăsta o să-l găseşti pe hărţi. Bineînţeles, oamenii au început să-i atribuie importanţă; sentimentul că oprirea lui înseamnă ghinion.
Denison rîse.
― Nimeni nu crede cu adevărat, continuă Selene, dar fiecare crede măcar un pic. Bineînţeles, de fapt nu-i veşnic şi cîndva se va opri. De fapt, acum curge de trei ori mai încet decît la început, deci seacă lent. Bănuiesc că oamenii simt că dacă se va opri cînd ei sunt chiar aici, vor împărtăşi nenorocul. Cel puţin asta-i o explicaţie raţională a reţinerii de a veni aici.
― Deci tu nu prea crezi…
― Nu contează dacă cred sau nu. Ştii, sunt sigură că nu se va opri într-atît de brusc încît cineva să-şi asume toată vina. Va curge tot mai încet şi nimeni nu va reuşi să determine momentul exact cînd s-a oprit. Aşa că, de ce să-ţi faci griji?
― Sunt de aceeaşi părere.
― Totuşi, eu am unele griji, reluă Selene, şi aş vrea să le discut cu tine cîţă vreme suntem singuri.
Întinse pătura şi se aşeză pe ea cu picioarele încrucişate.
― De asta m-ai adus aici? Se întinse pe o parte, cu faţa spre ea.
― Vezi, acum mă priveşti mai liniştit. Te-ai obişnuit…. Cu siguranţă că şi pe Pămînt au existat epoci cînd nuditatea nu era ceva neobişnuit.
― Epoci şi locuri, încuviinţă Denison, dar nu şi după Criză. În viaţa mea…
― Pe Lună sfatul cel mai bun este: fă aşa cum fac şi Lunariţii.
― Îmi spui totuşi şi de ce m-ai adus aici? Sau să bănuiesc că urmăreşti o scenă de seducţie?
― Mulţumesc, dar să ştii că seducţia o puteam face şi acasă. Aici e altceva. Cel mai bine ar fi fost la suprafaţă, dar pregătirile ar fi atras prea mult atenţia. Aici însă nu-i cazul şi, în plus, e singurul loc din oraş unde nu ne poate întrerupe nimeni.
― Deci?
― Barron e furios. De fapt, foarte furios.
― Nu mă miră. Te-am prevenit că aşa se va întîmpla dacă îi spui că eu ştiu că eşti Intuiţionistă. De ce ţi s-a părut atît de necesar să-i spui?
― Pentru că-i greu să-i ascund ceva… partenerului meu. Deşi, probabil, el nu mă consideră aşa.
― Îmi pare rău.
― Eh, oricum nu mai era ca la început. A durat suficient de mult. Ce mă deranjează mai mult ― cel mai mult ― e că refuză cu încăpăţînare să accepte interpretările tale referitoare la experienţele Pionizer pe care le-ai făcut la suprafaţă.
― Ţi-am zis că aşa se va întîmpla.
― Mi-a spus că ţi-a văzut rezultatele.
― S-a uitat la ele şi a bufnit.
― E decepţionat. Oare toţi cred numai ceea ce doresc?
― Cît mai mult timp posibil.
― Dar tu?
― Adică dacă sunt uman? Bineînţeles. Nu cred că sunt realmente bătrîn. Cred că sunt destul de atrăgător. Cred că-mi cauţi compania pentru asta… chiar cînd insişti să discutăm despre fizică.
― Nu! Mă interesează!
― Ei bine, presupun că Neville ţi-a spus că datele adunate nu sunt semnificative, fiind la limita admisibilă de erori, ceea ce le face nesigure, şi asta-i adevărat… Totuşi eu prefer să cred că ele au înţelesul acela pe care-l aştept.
― Doar pentru că vrei să crezi aşa?
― Nu doar de asta. Ascultă altă variantă. Să presupunem că Pompa nu-i periculoasă, dar că eu insist s-o cred aşa. În acest caz mă voi dovedi un ţicnit, iar reputaţia mea ştiinţifică va fi puternic ştirbită. Dar eu deja sunt un ţicnit pentru cei care au un cuvînt de spus şi n-am nici un fel de reputaţie ştiinţifică.
― De ce, Ben? Ai mai spus de cîteva ori lucrul ăsta. Nu-mi poţi spune întreaga poveste?
― O să fii surprinsă cît de scurtă este. La douăzeci şi cinci de ani eram atît de copilăros încît am vrut să mă distrez insultînd un prost pentru simplul motiv că era prost. Deoarece prostia nu era vina lui, prostul mai mare am fost eu. Insultele mele l-au ridicat pe nişte înălţimi pe care altfel nu le-ar fi atins niciodată…
― Vorbeşti de Hallam?
― Bineînţeles. Înălţarea lui a însemnat căderea mea. Şi, în cele din urmă, prăbuşirea mea… pe Lună.
― E ceva rău în asta?
― Nu, dimpotrivă. Aşa că, putem spune, mi-a făcut chiar un serviciu… Să revenim la subiectul anterior. Ţi-am explicat că, dacă afirm că Pompa e periculoasă şi n-am dreptate, nu pierd nimic. Pe de altă parte, dacă cred că Pompa nu-i periculoasă şi greşesc, voi ajuta la distrugerea lumii. Mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii şi cred că mă pot autoconvinge că n-am motive să iubesc omenirea. Totuşi, doar cîţiva oameni mi-au făcut rău, şi a mă răzbuna pe toţi e o prostie.
Sau, dacă e să luăm un motiv mai puţin nobil, s-o considerăm pe fiică-mea. Înainte ca să plec spre Lună, ea a solicitat permisiunea de-a avea un copil. Probabil că o să i se aprobe şi nu peste mult timp voi fi ― chiar dacă te deranjează asta ― bunic. Mi-ar place ca nepotul meu să trăiască o viaţă de lungime normală. Aşa încît prefer să cred că Pompa e periculoasă, şi să acţionez ca atare.
― Să te întreb şi eu ceva, făcu Selene. Pompa este sau nu este periculoasă? Vreau adevărul, şi nu ce vrea să creadă unul sau altul.
― Eu ar trebui să te întreb asta. Tu eşti Intuiţionista. Ce-ţi spune intuiţia ta?
― Asta-i ceea ce mă nelinişteşte, Ben. Nu pot fi sigură. Tind să simt că Pompa e periculoasă, dar poate că aşa vreau eu să cred.
― Bine. Poate că aşa-i. De ce?
Selene zîmbi şi ridică din umeri.
― Ar fi amuzant ca Barron să greşească. Cînd se consideră sigur de el, e insultător de sigur.
― Ştiu. Vrei să-l vezi cînd e forţat să dea înapoi. Îmi dau seama cît de puternică poate fi dorinţa asta. De pildă, dacă Pompa ar fi periculoasă şi eu aş putea dovedi asta, aş fi canonizat ca mîntuitorul omenirii şi totuşi, îţi jur, aş fi mai interesat de chipul lui Hallam. Nu sunt mîndru de sentimentul ăsta, de aceea bănuiesc că voi insista asupra împărţirii meritelor cu Lamont, care, la urma urmei, o merită şi să-mi limitez plăcerea de-a urmări chipul lui Lamont, atunci cînd îl priveşte pe Hallam. Atunci o să-mi treacă toată ura… Dar am început să vorbesc prostii… Selene?
― Da, Ben?
― Cînd ţi-ai dat seama că eşti o Intuiţionistă?
― Nu ştiu prea exact.
― Presupun că ai făcut fizică la colegiu.
― Ah, da. Şi matematică, dar n-am fost niciodată strălucită. Ba, dacă stau să mă gîndesc bine, nici la fizică nu eram prea grozavă. Cînd eram disperată, obişnuiam să ghicesc răspunsurile; ştii, ghiceam ce trebuia să fac ca să obţin răspunsurile exacte. Adesea reuşeam şi eram pusă să explic de ce am făcut aşa şi nu altfel, iar eu habar n-aveam. Mă suspectau de copiat, dar n-au putut-o devedi niciodată.
― N-au bănuit Intuiţionismul?
― Nu cred. Nici eu n-aveam habar. Pînă cînd… ei bine, unul din primii mei parteneri sexuali a fost fizician. De fapt, a fost chiar tatăl copilului meu, presupunînd că într-adevăr el a furnizat sperma. Lucra la o problemă de fizică şi mi-a expus-o pe cînd stăteam în pat, după ce făcusem dragoste; presupun că mi-a povestit de ea mai mult ca să avem despre ce vorbi. Iar eu i-am zis: „Ştii cum mi se pare?” şi i-am explicat. A încercat soluţia doar ca să se amuze, şi a reuşit. De fapt, ăsta a fost primul meu pas către Pionizer, pe care tu-l consideri mai bun decît sincrotronul de protoni.
― Deci a fost ideea ta? Denison puse degetul sub firicelul de apă, dar se opri înainte de a-l duce la gură: E potabilă?
― E complet sterilă şi e dirijată în rezervorul general pentru tratare. O saturează cu sulfaţi, carbonaţi şi alte chestii. N-o să-ţi placă gustul.
Denison îşi şterse degetul de slip.
― Tu ai inventat Pionizerul?
― Nu l-am inventat. Eu am avut ideea. A necesitat o grămadă de muncă, majoritatea din partea lui Barron.
― Ştii Selene, clătină Denison din cap, eşti un fenomen uimitor. Ar trebui să intri sub observaţia biologilor moleculari.
― Oare? Nu prea mă încîntă.
― Acum vreo cincizeci de ani a fost apogeul tendinţei spre ingineria genetică…
― Ştiu. A dat greş şi-a fost repudiată. Acum, orice cercetare de acest fel e ilegală. Cunosc totuşi oameni care continuă fără să le pese.
― Îndrăzneţi… Prin Intuiţionism?
― Nu. Nu cred.
― În sfîrşit, iată ce vreau să spun: în momentele acelea de vîrf, s-a încercat stimularea Intuiţionismului. Bineînţeles, aproape toţi marii savanţi aveau abilitate intuitivă şi exista părerea că aceasta era singura cheie a creativităţii. Se putea argumenta că această capacitate superioară pentru intuiţie era produsul unei combinaţii speciale de gene şi au existat nenumărate speculaţii referitor la combinaţia respectivă.
― Presupun că există mai multe posibilităţi satisfăcătoare.
― Dacă aici te bizui pe intuiţia ta, ai dreptate. Existau însă alţii care insistau că o genă, sau un grup mic de gene înrudite, era factorul principal al combinaţiei, aşa încît se putea vorbi despre Gena Intuiţiei… Apoi totul s-a prăbuşit.
― Cum am spus şi eu.
― Dar înainte de a se prăbuşi, continuă Denison, au existat încercări de modificare a genelor pentru a creşte intensitatea Intuiţionismului, şi există oameni care insistă că s-au obţinut anumite succese. Genele modificate au intrat în banca de gene, sunt sigur de asta, şi dacă cumva ai moştenit… Ai avut vreun bunic implicat în direcţia asta?
― N-am habar, dar ideea nu-i de neglijat. Poate să fi fost vreunul… Dar, dacă n-ai nimic împotrivă, n-am să caut să aflu. Nu vreau să ştiu.
― Poate că nu. Întregul domeniu a devenit nepopular pentru marele public şi oricine poate fi considerat produs al ingineriei genetice s-ar putea să nu fie prea bine primit… De pildă, ei spun că Intuiţionismul era strîns legat de anumite caracteristici nedorite.
― Mulţumesc foarte mult.
― Aşa spun ei. Faptul că ai intuiţie trezeşte invidie şi duşmănie. Chiar şi un Intuiţionist blajin şi sfînt ca Michael Faraday a trezit invidia şi ura lui Humphry Davy. Cine poate spune că nu-ţi trebuie o anumită lipsă de caracter ca să stîrneşti invidie? Iar în cazul tău…
― Eşti sigur că nu trezesc invidia şi ura ta?
― Aşa cred. Dar Neville?
Selene tăcu.
― Presupun că atunci cînd ai ajuns la Neville, erai bine cunoscută ca Intuiţionistă, continuă Denison.
― N-aş zice bine cunoscută. Sunt sigură însă că unii fizicieni bănuiau ceva. Totuşi, nu le plăcea să-şi piardă reputaţia, ca şi pe Pămînt de altfel, şi presupun că s-au auto-convins că ceea ce le spuneam erau doar bănuieli lipsite de sens. Bineînţeles însă că Barron ştia.
― Înţeleg, făcu Denison.
Selene strînse din buze.
― Uneori mi se pare că vrei să spui: „Mda, de asta stă cu tine”.
― Nu, Selene, nici vorbă. Eşti destul de atrăgătoare ca să fii dorită.
― Şi eu cred la fel, dar uneori cazi pe gînduri, şi Barron era extrem de interesat de Intuiţionismul meu. De ce n-ar fi fost? A insistat doar ca să păstrez slujba de ghid. Spunea că eu sunt una din importantele resurse naturale ale Lunii şi nu voia ca Pămîntul să mă monopolizeze, aşa cum făcuse cu sincrotronul.
― O idee ciudată. Dar poate că, cu cît mai puţini ştiau de Intuiţionismul tău, cu atît mai puţini ţi-ar fi bănuit contribuţia în ceva ce i se putea atribui exclusiv lui.
― Acum vorbeşti chiar ca Barron!
― Da? Şi poate că se nelinişteşte atunci cînd Intuiţionismul îţi funcţionează în mod deosebit.
― Barron e suspicios de felul lui, ridică din umeri Selene. Cu toţii avem lipsuri.
― Atunci e înţelept să fii singură cu mine?
― Hei, nu te simţi rănit pentru că-l apăr. Realmente, el nu suspectează posibilitatea unei relaţii sexuale între noi. Tu eşti de pe Pămînt. De fapt, ţi-aş putea spune că încurajează legătura noastră. Crede că pot învăţa de la tine.
― Şi ai învăţat ceva? întrebă rece Denison.
― Da… Dar dacă ăsta-i motivul lui pentru a ne încuraja prietenia, nu înseamnă că este şi al meu.
― Şi care-i al tău?
― După cum ştii şi după cum vrei să mă auzi spunînd, îmi place să fiu cu tine. Altfel, aş putea obţine ceea ce vreau mult mai repede.
― Bine, Selene. Prieteni?
― Prieteni! Absolut!
― Pot să ştiu acum ce ai învăţat de la mine?
― Mi-ar lua timp să explic. Cunoşti motivul pentru care nu putem instala oriunde o Staţie de Pompare: noi nu putem găsi para-universul, deşi ei ne găsesc. Poate că ei sunt mult mai inteligenţi, sau mai avansaţi tehnologic decît noi…
― Nu-i acelaşi lucru, murmură bărbatul.
― Ştiu. De asta am zis „sau”. Se poate însă ca nici noi să nu fim atît de proşti, sau înapoiaţi. Poate să fie simplul fapt că ei reprezintă obiectivul cel mai greu de atins. Dacă forţa nucleară tare e mai puternică în para-univers, sorii lor, şi deci şi planetele, vor fi mai mici. Planeta lor va fi atunci mai greu de localizat decît a noastră.
Sau să presupunem că ei detectează cîmpul electromagnetic. Cîmpul electromagnetic al unei planete e mult mai întins decît planeta însăşi, şi mai uşor de depistat. Asta ar însemna că în timp ce ei pot localiza Pămîntul, nu pot găsi Luna, care nici nu are cîmp electromagnetic. Poate de asta n-am reuşit să instalăm o Staţie de Pompare pe Lună. Iar dacă planetele lor mici n-au un cîmp electromagnetic semnificativ, noi nu le putem localiza.
― E o idee atractivă, încuviinţă Denison.
― Apoi să considerăm schimbul dintre universuri, care pentru ei duce la slăbirea forţei nucleare tari, răcindu-le sorii, în vreme ce la noi forţele sporesc, sorii se încălzesc şi explodează. Ce ar însemna asta? Să presupunem că ei pot colecta energie în mod unilateral, fără ajutorul nostru, dar cu o eficienţă extrem de mică. În condiţii normale, operaţiunea n-ar fi deloc practică. Vor avea nevoie de noi ca să-i ajutăm, să concentrăm energia către ei, dîndu-le tungsten -186 şi acceptînd în schimb plutoniu -186. Dar să presupunem că braţul acesta al galaxiei se transformă într-un quasar. Asta ar produce o concentraţie de energie cu mult mai mare decît cea existentă acum şi care ar putea persista peste un milion de ani în vecinătatea sistemului solar.
Odată quasarul format, chiar şi o eficienţă minimă devine suficientă. Deci, pentru ei nu contează dacă noi vom fi sau nu distruşi. Ba chiar se poate spune că ar fi mai bine dacă noi am exploda. Altfel, am putea opri Pompa din cine ştie ce motiv şi ei n-ar mai putea s-o pornească iarăşi. După explozie, însă, ar fi liberi; nimeni nu va mai putea interveni. De asta cei care spun: „Dacă Pompa e periculoasă, de ce n-o opresc para-oamenii ăia atît de inteligenţi?” nu ştiu despre ce vorbesc.
― Neville ţi-a spus asta?
— Da.
― Însă para-soarele ar continua să se răcească, nu?
― Ce contează asta? făcu nerăbdătoare Selene. Cu Pompa, ei nu vor mai depinde de soarele lor.
Denison inspiră adînc.
― Nu cred că ştii, Selene, dar pe Pămînt a circulat un zvon potrivit căruia Lamont a primit un mesaj de la para-oameni, în care se spunea că Pompa e periculoasă, dar ei n-o pot opri. Evident, nimeni nu l-a luat în serios, dar presupune că e adevărat. Presupune că Lamont a primit într-adevăr un asemenea mesaj. S-ar putea ca unii para-oameni să fie suficient de umanitari ca să nu dorească distrugerea unei lumi populate cu inteligenţă, dar să fie opriţi de opoziţia unei majorităţi atît-de-practice.
― Mi se pare posibil…, încuviinţă Selene. Am ştiut toate astea, de fapt le-am intuit, încă înainte de a sosi tu. Apoi însă ai spus că orice se găseşte între unu şi infinit n-are sens. Îţi aminteşti?
― Bineînţeles.
― Perfect. Diferenţele între universul nostru şi para-univers sunt atît de vizibile în forţa nucleară tare, încît doar ea a fost studiată. Există nu numai o forţă, ci patru. Pe lîngă cea nucleară tare, mai e cea electromagnetică, cea nucleară slabă şi cea gravitaţională cu intensităţile exprimate prin rapoartele 130: 1:10-l0. 10–42. Dar dacă există patru, de ce n-ar exista o infinitate, restul fiind prea slabe pentra a fi detectate sau pentru a putea influenţa universul nostru?
― Dacă o forţă e prea slabă pentru a fi detectată, spuse Denison, sau pentru a exercita orice fel de influenţă, atunci, prin definiţie, ea nu există.
― În acest univers, replică Selene. Cine ştie ce există sau ce nu există în para-Univers? Cu un număr infinit de forţe posibile, fiecare putînd varia în mod infinit în intensitate, numărul universurilor diferite ce pot exista este infinit.
― E posibilă infinitatea continuumului; alfa-unu mai degrabă decît alfa-zero.
― Ce înseamnă asta? se încruntă Selene.
― Nu-i important. Continuă.
― Atunci în loc să încercăm să lucrăm cu un para-Univers care ni s-a autoimpus şi care s-ar putea să nu se potrivească nevoilor noastre, de ce nu încercăm să aflăm care univers, din infinitatea existentă, ni se potriveşte cel mai bine şi e mai uşor de depistat? Să concepem un univers, căci indiferent ce am plănui, trebuie să existe, şi să-l căutăm.
― Selene, zîmbi Denison, m-am gîndit exact la acelaşi lucru. Şi pentru că nu există nici o lege care să spună că n-am dreptate, e foarte puţin probabil ca o persoană atît de inteligentă ca mine să greşească atunci cînd altă persoană atît de inteligentă ca tine ajunge, în mod independent, la aceeaşi concluzie… Ştii ce?
― Ce? întrebă Selene.
― A început să-mi placă blestemata asta de mîncare de pe Lună. Sau, mă rog, să mă obişnuiesc cu ea. Hai să ne întorcem acasă şi să mîncăm, şi apoi ne putem face planurile… Şi mai ştii ceva?
― Ce?
― Dacă tot lucrăm împreună, ce-ai zice de un sărut ― ca de la experimentator la intuiţionist?
Selene căzu pe gînduri, apoi spuse:
― Presupun că amîndoi am sărutat şi am fost sărutaţi de multe ori. Ce-ar fi s-o facem ca de la bărbat la femeie?
― Cred că mă pot descurca. Dar ce să fac ca să nu fiu stîngaci? Care sunt regulile pentru sărutat pe Lună?
― Urmează-ţi instinctul, rosti Selene.
Prudent, Denison îşi puse mîinile la spate şi se aplecă spre Selene. Apoi, după un timp, puse braţele în jurul ei.