― Mă bucur, spuse Denison, că s-a terminat ziua. Întinse braţul drept şi-l studie: Soarele Lunar e un lucru cu care nu pot şi nu vreau să mă obişnuiesc. În comparaţie cu el, pînă şi costumul ăsta mi se pare mai natural.
― Ce nu-ţi place la soare, Ben? întrebă Selene.
― Să nu-mi spui că ţie îţi place ceva la el!
― Nu, bineînţeles. Îl urăsc. Dar eu nu-l văd niciodată, pe cînd tu eşti un…. Tu eşti obişnuit cu soarele.
― Nu aşa cum e aici pe Lună. Aici străluceşte pe un cer negru. Amplifică strălucirea stelelor în loc s-o diminueze. E fierbinte, dur şi periculos. E un duşman şi cîtă vreme e pe cer mă face să simt că niciuna din încercările noastre de-a reduce intensitatea cîmpului nu va reuşi.
― Asta-i superstiţie, Ben, rosti Selene uşor exasperată. Soarele n-are nimic de-a face cu asta. Oricum, stăteam în umbra craterului şi era ca noaptea; stele şi totul…
― Nu tocmai. De cîte ori priveam spre nord, vedeam dunga aceea de lumină strălucind. Detestam să privesc într-acolo şi totuşi eram atras. De cîte ori mă uitam, simţeam ultravioletele aure izbindu-se de vizorul căştii.
― Asta-i imaginaţie. În primul rînd nu se poate vorbi de ultraviolete în lumina reflectată; în al doilea rînd costumul protejează împotriva radiaţiilor.
― Nu şi împotriva căldurii. Nu prea mult.
― Dar acum e noapte.
― Da, rosti Denison mulţumit, şi aşa îmi place.
Privi în jur. Pămîntul era, desigur, pe cer, în locul său obişnuit; o seceră lată, acum, atîrnînd înspre sud. Deasupra lui se zărea constelaţia Orion: un vînător ridicîndu-se din scaunul strălucitor al Pămîntului. Orizontul sclipea în lumina slabă a planetei.
― E minunat, rosti bărbatul şi continuă: Pionizer arată ceva? Selene, care privea tăcută cerul, păşi către labirintul de echipament şi instrumente, asamblat acolo, în umbra craterului, în ultimele trei alternări zi-noapte.
― Nu încă, spuse ea, totuşi cîteva ştiri bune. Intensitatea cîmpului se menţine cu puţin peste cincizeci.
― Nu-i suficient de joasă.
― Poate fi scăzută în continuare. Sunt sigură că toţi parametrii se potrivesc.
― Şi cîmpul magnetic?
― De el nu sunt prea convinsă.
― Dacă-l întărim, totul devine instabil.
― N-ar trebui. Ştiu că n-ar trebui.
― Selene, mă încred în intuiţia ta doar pînă la proba concretă. Realmente devine instabil. Doar am încercat.
― Ştiu, Ben. Dar nu chiar cu geometria asta. S-a păstrat Ia cincizeci şi doi extraordinar de mult timp. Bineînţeles, dacă începem, împreună, s-o menţinem ore întregi şi nu doar cîteva minute, am putea mări de zece ori cîmpul magnetic pentru o perioadă de cîteva minute, nu secunde… Să încercăm.
― Nu încă, făcu Denison.
Selene ezită, apoi păşi înapoi şi se întoarse:
― Încă n-a început să ţi se facă dor de Pămînt, Ben?
― Nu; curios, dar nu. Aş fi crezut că voi duce lipsa cerului albastru, a pămîntului înverzit, a apei curgînd… toate clişeele acelea specifice Pămîntului. Şi totuşi nu-i aşa; nici măcar nu le visez.
― Uneori, aşa se întîmplă, încuviinţă Selene. Mai sunt Imi care afirmă că nu duc dorul casei. Bineînţeles, reprezintă doar o minoritate, şi nimeni n-a reuşit încă să decidă ce anume au ei în comun. S-au emis mai multe ipoteze, începînd cu deficienţe emoţionale grave, lipsa capacităţii de-a simţi, şi pînă la excese emoţionale grave şi teama de-a admite dorul de casă, care ar putea duce la o prăbuşire psihică.
― În cazul meu cred că-i destul de simplu. Timp de peste douăzeci de ani, viaţa pe Pămînt n-a fost prea grozavă, în vreme ce aici lucrez într-un domeniu care îmi place. Mai e şi ajutorul tău… Ba mai mult, compania ta.
― Eşti foarte drăguţ, rosti gravă Selene, să pui egal între ajutor şi companie. Nu pare că ai avea nevoie de ajutor. Nu cumva te prefaci că-l cauţi de dragul companiei mele?
Denison rîse încet.
― Nu ştiu care răspuns te-ar flata mai mult.
― Încearcă adevărul.
― Adevărul nu-i prea uşor de determinat, cînd le apreciez pe ambele. Se întoarse către Pionizer.
― Intensitatea cîmpului rămîne constantă, Selene.
Vizorul femeii scînteia în lumina Pămîntului.
― Barron spune, rosti ea, că absenţa dorului de casă e normală şi e semnul unei minţi sănătoase. Deşi corpul omenesc era adaptat suprafeţei Pămîntului şi are nevoie de o adaptare la condiţiile Lunii, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre creierul omenesc. Creierul omului este atît de diferit, calitativ vorbesc, de toate celelalte creiere, încît poate fi considerat un nou fenomen. N-a avut timp să fie fixat de suprafaţa Pămîntului şi poate, fără alte acomodări, să se adapteze altor medii. Barron spune că viaţa în subteranele Lunii poate fi cea mai potrivită, deoarece nu-i altceva decît o variantă, la scară mai mare, a spaţiului închis din interiorul capului.
― Şi tu-l crezi? întrebă Denison amuzat.
― Cînd vorbeşte, Barron te poate convinge de orice.
― Cred că la fel de plauzibilă este ipoteza potrivit căreia confortul din subteranele Lunii e cauzat de dorinţa revenirii îm uterul matern. De fapt, adăugă el gînditor, considerînd temperatura şi presiunea permanent controlate, natura şi digerabilitatea hranei, aş putea emite o teorie interesantă potrivit căreia colonia lunară ― iartă-mă, Selene — oraşul lunar, este o reconstrucţie deliberată a mediului fetal.
― Nu cred că Barron ar fi de acord cu tine, nici pentru un minut.
― Sunt convins, făcu Denison. Privi secera Pămîntului, urmărind norii îndepărtaţi de pe margine. Rămase tăcut şi nu se mişcă, deşi Selene se întoarse la Pionizer.
Privea Pămîntul în cuibul său de stele, apoi îşi coborî ochii către orizontul serat unde, din cînd în cînd, i se părea că vede un norişor de praf, marcînd locul de impact al unui meteorit.
Cu o noapte în urmă, uşor alarmat, îi arătase Selenei un fenomen asemănător. Ea rămase netulburată.
― Pămîntul se mişcă uşor pe cer, îi explicase, datorită libraţiei Lunii şi, la răstimpuri, o rază de lumină pămîntească, întîlnind o ridicătură de teren, apare înapoia acesteia precum un norişor de praf. E ceva obişnuit. Nu-i dăm nici o atenţie.
― Dar uneori poate fi chiar un meteorit, spuse Denison. Meteoriţii nu lovesc niciodată?
― Cum să nu? Probabil ai şi fost lovit de cîteva ori pe cînd erai afară. Costumul te protejează.
― Nu mă refer la particulele de dimensiuni microscopice, ci la meteoriţi mari care realmente ar putea ridica praful. Meteoriţi care te-ar putea ucide…
― Da, cad şi din ăştia, dar sunt puţini şi Luna e mare. Nimeni încă n-a fost lovit.
Denison privea cerul, amintindu-şi toate astea cînd văzu ceea ce, furat de gînduri, luă drept un meteorit. Cu toate acestea, o lumină străbătînd cerul ar fi putut să fie un meteorit doar pe Pămînt, nu şi pe Luna lipsită de atmosferă.
Lumina de pe cer era opera omului şi Denison încă nu-şi clarificase impresiile cînd deveni, destul de clar, o mini-navetă ce coborî rapid lîngă ei.
Dinăuntru ieşi o singură persoană în costum spaţial, în timp ce pilotul rămase înăuntru, abia zărindu-se ca o pată întunecată.
Denison aşteptă. Uzanţele costumului spaţial cereau ca un nou venit să se prezinte primul.
― Sunt Comisarul Gottstein, se auzi vocea necunoscutului, cum probabil v-aţi dat seama după clătinat.
― Ben Denison, rosti Denison.
― Da. Bănuisem.
― Mă căutaţi?
― Exact.
― Cu o navetă? Aţi fi putut…
― Aş fi putut, rosti Gottslein, să folosesc ieşirea P-4, care se găseşte la mai puţin de un kilometru de aici. Da, aşa e. Dar nu vă căutăm numai pe dumneavostră.
― N-o să vă întreb ce înseamnă asta.
― N-am nici un motiv să mă ascund. Bineînţeles, nu vă aşteptaţi să nu mă intereseze faptul că desfăşuraţi experimente la suprafaţa Lunii.
― Nu-i un secret şi oricine poate fi interesat.
― Totuşi, nimeni nu pare a cunoaşte detaliile experienţelor. Bineînţeles, cu excepţia faptului că e ceva în legătură cu Pompa de Electroni.
― E o presupunere rezonabilă.
― Oare? Mi se părea că pentru a avea cît de cît valoare, asemenea experimente necesită enorm de mult echipament. Bineînţeles, nu sunt opiniile mele. M-am consultat cu experţii. Este destul de evident că nu lucraţi în asemenea condiţii. De aceea, m-am gîndit că s-ar putea să nu reprezentaţi adevăratul focar al interesului meu. În timp ce atenţia mi-era atrasă aici, alţii puteau realiza lucruri mai importante.
― De ce să fi fost folosit pentru a vă distrage atenţia?
― Nu ştiu. Dacă aş şti, aş fi mai puţin îngrijorat.
― Deci am fost pus sub observaţie.
― Da, chicoti Gottstein. Încă de la venire. În timp ce lucraţi aici, la suprafaţă, am supravegheat întreaga regiune pe o rază de cîţiva kilometri. Ciudat, dar dumneavoastră, domnule doctor, şi tovarăşa dumneavoastră sunteţi singurii de pe suprafaţă care nu îndeplinesc misiuni de rutină.
― De ce-i ciudat?
― Deoarece înseamnă că realmente credeţi că faceţi ceva în toată încîlceala asta de aici. Nu pot crede că sunteţi incompetent, de aceea consider că merită să vă ascult, dacă îmi spuneţi ce faceţi.
― Experimentez în para-fizică, Comisare, exact aşa cum circulă şi zvonurile. Mai pot adăuga că, deocamdată, experienţele au fost doar parţial încununate de succes.
― Însoţitoarea dumneavoastră este ghidul Selene Lindstrom L.?
― Da.
― O alegere neobişnuită.
― E inteligentă, pasionată, energică şi foarte atrăgătoare.
― Şi doritoare să lucreze cu un Pămîntean?
― Şi destul de doritoare să lucreze cu un Imigrant care va fi cetăţean Lunar de îndată ce va fi acceptat.
Selene se apropie. Glasul ei le răsună în căşti:
― Bună ziua, Comisare. N-aş fi dorit să aud şi să intervin într-o discuţie particulară dar, într-un costum spaţial, n-ai ce face dacă nu te afli sub orizont.
― Bună ziua, domnişoară Lindstrom, se întoarse Gottstein. N-am nici un fel de secrete. Sunteţi interesată de para-fizică?
― Oh, da.
― Nu păreţi dezamăgită de eşecurile experienţelor.
― Nu sunt pe de-a întregul eşecuri, rosti ea. În momentul de faţă, succesul e mai mare decît bănuieşte doctorul Denison.
― Ce? Denison se întoarse brusc, aproape pierzîndu-şi echilibrul şi ridicînd un norişor de praf.
Toţi trei priveau acum Pionizerul, deasupra căruia, la vreun metru şi jumătate, strălucea o lumină aidoma unei stele.
― Am mărit intensitatea cîmpului magnetic, spuse Selene, şi cîmpul nuclear a rămas stabil… apoi s-a micşorat mereu şi mereu, şi…
― A trecut! rosti Denison. La dracu! N-am văzut cînd s-a întîmplat.
― Îmi pare rău, Ben, făcu Selene. La început, erai cufundat în gînduri, apoi a venit Comisarul şi n-am putut rezista ocaziei de a încerca singură.
― De fapt, ce este aceea? întrebă Gottstein.
― Energie eliberată spontan de materie la trecerea din alt univers într-al nostru, explică Denison.
Chiar în timp ce vorbea, luminiţa se stinse şi la cîţiva metri mai încolo apăru brusc o steluţă mai palidă.
Denison se repezi spre Pionizer, dar cu graţia ei Lunarită, Selene se mişcă mai eficient şi ajunse prima. Întrerupse structura de cîmp şi steluţa dispăru.
― Vezi, spuse ea, punctul de trecere nu-i stabil.
― La scară mică nu este, răspunse Denison, dar considerînd că teoretic un salt de un an ― lumină este tot atît de posibil cît şi un salt de o sută de metri, atunci saltul de numai o sută de metri e de o stabilitate miraculoasă.
― Nu suficient de miraculoasă.
― Lăsaţi-mă să ghicesc despre ce vorbiţi, îi întrerupse Gottstein. Adică materia poate trece pe aici, sau pe acolo, sau oriunde în universul nostru… la întîmplare?
― Nu chiar la întîmplare, Comisare, făcu Denison. Probabilitatea trecerii scade cu distanţa de Pionizer… destul de puternic, aş spune. Ea depinde de mai mulţi factori, şi cred că am încadrat-o foarte bine. Chiar şi în aceste condiţii, un salt de cîteva sute de metri e destul de probabil şi, de fapt, l-aţi şi văzut.
― Dar putea nimeri undeva în oraş, sau în costumele noastre…
― Nu, nu, interveni Denison. Trecerea, cel puţin cu tehnica folosită de noi, depinde mult de densitatea materiei deja existentă în acest univers. Practic nu există şanse ca poziţia transferului să treacă din vid într-un loc, chiar cu atmosfera de o sută de ori mai puţin densă decît în oraş sau în costumele noastre. În primul rînd n-ar fi practic ca transferul să nu se petreacă în vid şi de aceea am fost nevoiţi să facem experienţele aici, la suprafaţă.
― Atunci, nu-i ceva asemănător Pompei de Electroni?
― Absolut deloc… În Pompa de Electroni are loc un transfer de materie într-o direcţie şi în cealaltă, aici e doar o trecere unidirecţională. Nici interacţiunea între universuri nu e aceeaşi.
― Mă întreb dacă aţi accepta să cinaţi cu mine diseară, doctore Denison? rosti Gottstein.
― Doar eu? ezită Denison.
Gottstein încercă o plecăciune în direcţia Selenei, dar reuşi numai o parodie grotescă datorită costumului spaţial.
― Aş fi încîntat în oricare altă ocazie de compania domnişoarei Lindstrom, dar acum trebuie să vă vorbesc în particular, doctore.
― E perfect, spuse repede Selene, pe cînd Denison ezita încă. Oricum, mîine am un program încărcat şi-o să ai nevoie de timp ca să te gîndeşti la instabilitatea punctului de transfer.
― Bine, rosti nesigur Denison, atunci… Selene, mă anunţi cînd e următoarea ta zi liberă?
― Nu fac aşa întotdeauna? Oricum, mai vorbim pînă atunci… Puteţi pleca; mă ocup eu de aparate.