― Să fiu sincer, speram, rosti Gottstein zîmbind deasupra aşa-zisului desert ― o fiertură dulce şi lipicioasă — , să ne fi întîlnit mai des.
― Sunteţi amabil, replică Denison, că manifestaţi atîta interes faţă de munca mea. Dacă instabilitatea transferului poate fi corectată, cred într-adevăr că realizarea mea ― şi a domnişoarei Lindstrom ― va fi extrem de importantă.
― Vorbiţi prudent, ca un savant… Nu vă voi insulta oferindu-vă echivalentul lunar al unui lichior; e una din realizările pămîntene pe care nu îndrăznesc să le înlocuiesc. Îmi puteţi spune, într-un limbaj mai simplu, în ce constă importanţa acestei realizări?
― O să încerc. Să presupunem că luăm para-universul. Are o forţă nucleară tare mult mai puternică decît în universul nostru, aşa încît mase relativ mici de protoni din para-univers pot trece prin reacţia de fuziune care întreţine o stea. Mase echivalente cu ale stelelor noastre ar exploda violent în para-univers, care are mai multe stele decît noi, dar mult mai mici.
Să presupunem, acum, că ar exista o forţă nucleară tare mai redusă decît cea predominantă în universul nostru. În acest caz, mase uriaşe de protoni ar avea o tendinţă de fuzionare atît de mică încît pentru întreţinerea unei stele ar fi nevoie de o masă foarte mare de hidrogen. Un astfel de anti-para-univers, altfel zis unul opus para-universului, ar consta din stele mai puţine decît în universul nostru, însă cu mult mai mari. De fapt, dacă forţa nucleară tare ar fi suficient de mică, ar putea exista un univers care să fie alcătuit dintr-o singură stea care să cuprindă toată masa din acel univers. Ar fi o stea foarte densă, dar aproape non-reactivă şi poate că n-ar emite mai multă radiaţie decît soarele nostru.
― Mă înşel eu, rosti Goltstein, sau e chiar o situaţie asemănătoare celei din universul nostru, înainte de momentul big-bangului ― un corp imens, conţinînd toată masa universului?
― Exact, anti-para-universul pe care-l descriu constă din ceea ce unii numesc un ou cosmic sau, pe scurt, „cosmou”. Un univers-cosmou e ceea ce ne trebuie dacă dorim să căutăm un transfer unidirecţional. Para-universul pe care-l folosim acum cu steluţele lui, este practic spaţiul gol. Putem încerca şi iar încerca, fără să găsim nimic.
― Totuşi, para-oamenii ne-au găsit pe noi.
― Da, probabil urmărind cîmpurile magnetice. Există motive să credem că în para-univers nu există cîmpuri magnetice planetare importante, ceea ce ne lipseşte de avantajul pe care-l au ei. Pe de altă parte, căutînd în universul ― cosmou nu putem da greş. Cosmoul este, el însuşi, întregul univers şi oriunde vom încerca vom găsi materie.
― Şi cum încercaţi?
― Partea asta, ezită Denison, mi se pare mai dificil de explicat. Particulele ce mijlocesc forţele nucleare tari poartă numele de pioni. Intensitatea forţei depinde de masa pionilor şi această masă se poate schimba, în anumite condiţii. Fizicienii Lunari au realizat un aparat pe care l-au denumit Pionizer, care poate face tocmai aşa ceva. Odată ce masa pionului a scăzut, sau a crescut, el este, efectiv, parte a altui univers, devine o poartă, un punct de intersecţie. Dacă descreşte suficient poate deveni parte a unui univers ― cosmou şi asta dorim noi.
― Şi se poate absorbi materie din… din… universul ― cosmou?
― Asta-i uşor. Odată ce se formează poarta, influxul e spontan. Materia intră cu propriile ei legi şi e stabilă la intrare. Treptat, legile universului nostru sunt absorbite, forţa tare devine şi mai tare, materia fuzionează şi începe să elibereze energie.
― Dar dacă e super-densă, de ce nu se extinde ca un nor de fum?
― Şi atunci s-ar produce energie, dar depinde de cîmpul electromagnetic şi, în acest caz particular, forţa tare are prioritate, pentru că noi controlăm cîmpul electromagnetic. Mi-ar trebui cam mult să explic toate astea.
― Şi atunci globul luminos pe care l-am văzut la suprafaţă era material de fuziune din cosmou?
― Da, Comisare.
― Şi energia aceea poate fi îndreptată spre scopuri utile?
― Exact. Şi în orice cantitate. Ceea ce aţi zărit era sosirea în universul nostru a unor mase din cosmou de ordinul micro-micro-gramelor. Teoretic, nimic nu ne poate opri s-o aducem cu tonele.
― Înseamnă că ar putea fi folosită în locul Pompei de Electroni.
― Nu, clătină Denison din cap. Folosirea energiei cosmoului alternează, de asemenea, proprietăţile universului respectiv. Treptat, forţa tare devine tot mai puternică în universul ― cosmou, scăzînd în universul nostru pe măsură ce se transferă legile naturale. Asta înseamnă că cosmoul creşte lent viteza fuziunii şi se încălzeşte. În cele din urmă…
― În cele din urmă, rosti Gottstein, încrucişîndu-şi braţele pe piept şi îngustîndu-şi gînditor ochii, explodează într-un big-bang.
― Cam aşa bănuiesc.
― Credeţi că asta s-a întîmplat şi cu universul nostru acum zece miliarde de ani?
― Poate. Cosmogoniştii s-au întrebat de ce oul cosmic original a explodat într-un anumit moment şi nu în altul. O soluţie a fost imaginarea unui univers oscilant în care se forma oul cosmic şi apoi exploda imediat. Acest univers oscilant a fost însă eliminat ca posibilitate şi concluzia este că oul cosmic trebuie să existe o perioadă îndelungată de timp şi apoi să treacă printr-o criză de instabilitate datorată unor motive necunoscute.
― Dar care pot fi rezultatele scurgerii de energie către alt univers.
― Posibil, dar nu neapărat necesar. Poate că ocazional există pierderi spontane de energie.
― Iar atunci cînd are loc big-bangul, întrebă Gottstein, vom mai putea prelua energie din universul-cosmou?
― Nu sunt sigur, dar ăsta nu-i un motiv de îngrijorare. Transferul cîmpului nostru de forţe tari în universul-cosmou poate continua foarte bine milioane de ani pînă să ajungă la punctul critic. Şi, evident, trebuie să existe şi alte universuri-cosmou; poate chiar o infinitate.
― Dar schimbările ce vor apare în universul nostru?
― Forţele tari slăbesc. Lent, foarte lent, Soarele se va stinge.
― Putem folosi energia cosmoului ca să nu se întîmple aşa?
― Nu va fi nevoie, Comisare, răspunse Denison sincer. În vreme ce forţa tare din universul nostru slăbeşte ca rezultat al pompei cosmou, ea se întăreşte prin acţiunea Pompei de Electroni obişnuite. Atunci, dacă reglăm debitele energetice ale celor două, deşi legile fizice se schimbă în universul-cosmou şi în para-univers, ele nu se vor schimba la noi. Suntem ca o şosea, şi nu un punct terminus.
Nici nu trebuie să ne îngrijorăm de soarta punctelor terminus. La rîndul lor, para-oamenii s-au putut adapta răcirii soarelui lor, care şi aşa era mai rece. Iar în universul-cosmou nu există nici un motiv ca să suspectăm existenţa vieţii. Ba chiar, stabilind condiţiile cerute de big-bang, se poate spune că noi concepem un tip nou de univers, care, în cele din urmă va deveni favorabil apariţiei vieţii.
Un timp, Gottstein nu zise nimic. Chipul său plinuţ părea lipsit de orice gînduri. Uneori, însă, încuviinţa ca pentru sine urmărindu-şi propriile gînduri. În cele din urmă, rosti:
― Ştiţi, Denison, cred că asta va zgudui lumea. Acum, ar trebui să dispară orice dificultate de-a convinge personalităţile ştiinţifice că Pompa de Electroni distruge lumea.
― Deja nu mai există o rezistenţă emoţională spuse Denison. Va fi posibil să prezint simultan atît problema, cît şi soluţia ei.
― Cît de repede puteţi redacta o lucrare în direcţia asta, dacă vă garantez publicarea imediată?
― Îmi puteţi garanta asta?
― Într-un pamflet publicat de guvern, dacă nu altfel.
― Aş prefera mai întîi să neutralizez instabilitatea transferului.
― Bineînţeles.
― Şi crea că ar fi bine, continuă Denison, să aranjăm ca Dr. Peter Lamont să fie coautor. El poate contribui cu aparatul matematic; ceea ce eu nu pot. În plus, datorită muncii lui am ajuns la aceste rezultate. Şi încă un lucru, Comisare…
― Da.
― Aş sugera să fie implicaţi şi fizicienii Lunari. Unul dintre ei, Dr. Barron Neville ar putea foarte bine să fie al treilea autor.
― De ce? Nu vi se pare că introduceţi complicaţii inutile.
― Totul a devenit posibil graţie Pionizerului lor.
― Se poate menţiona… Dar dr. Barron chiar a lucrat efectiv la proiect alături de dumneata?
― Nu direct.
― Atunci?
Denison privi în jos şi-şi netezi pantalonii cu mîna.
― Ar fi o rezolvare diplomatică, spuse el. Pompa cosmoului va trebui instalată pe Lună.
― De ce nu pe Pămînt?
― În primul rînd, avem nevoie de vid. E vorba de un transfer unidirecţional, nu bidirecţional ca la Pompa de Electroni, şi condiţiile necesare funcţionării nu sunt aceleaşi. La suprafaţa Lunii, vidul există deja, şi în cantităţi uriaşe, pe cînd obţinerea lui pe Pămînt implică eforturi enorme.
― Totuşi poate fi obţinut, nu?
― În al doilea rînd, continuă Denison, dacă propriul nostru univers ar fi situat între două mari surse energetice opuse, s-ar putea petrece ceva asemănător unui scurtcircuit, dacă supapele de ieşire ar fi prea apropiate. Ar fi ideală ― ba chiar necesară ― separarea lor printr-un vid de patru sute de mii de kilometri, cu Pompa de Electroni operînd numai pe Pămînt, iar pompa cosmoului funcţionînd doar pe Lună. Iar dacă vom lucra pe Lună, ar fi înţelept, chiar decent, să considerăm şi sensibilităţile fizicienilor Lunari. Trebuie să le dăm şi lor ceva.
― Acesta e sfatul domnişoarei Lindstrom? zîmbi Gottstein.
― Sunt sigur că ar putea fi, dar ideea e destul de rezonabilă ca s-o fi avut pe cont propriu.
Gottstein se ridică, se întinse, apoi sări de două ― trei ori pe loc în stilul acela lent şi ciudat impus de gravitaţia Lunară. Îşi flexă genunchii de fiecare dată. Se aşeză din nou jos şi spuse:
― Aţi încercat vreodată aşa ceva, Dr. Denison?
Denison clătină din cap.
― Se pare că ajută circulaţia în extremităţile inferioare. O fac de cîte ori simt că-mi amorţesc picioarele. Nu peste mult timp, plec pentru o scurtă vizită pe Pămînt şi încerc să nu mă obişnuiesc prea mult cu gravitaţia Lunii… Putem vorbi despre domnişoara Lindstrom, doctore Denison?
― Ce-i cu ea? rosti Denison pe un ton schimbat.
― E ghid turistic.
― Da. Aţi mai spus-o.
― Am mai spus şi ca este o asistentă neobişnuită pentru un fizician.
― De fapt, sunt doar un fizician amator, şi presupun că şi ea este o asistentă ― amatoare.
Gottstein nu mai zîmbea.
― Să lăsăm joaca, doctore. M-am chinuit să aflu tot ce pot despre ea. Datele sunt destul de interesante sau, mai degrabă, ar fi fost, dacă s-ar fi deranjat cineva să le răscolească. Cred că e o Intuiţionistă.
― Mulţi dintre noi suntem, rosti Denison. Fără îndoială că şi dumneavoastră sunteţi, într-un anumit fel. Ştiu precis că într-un fel sunt şi eu.
― Există o diferenţă, doctore. Sunteţi un savant afirmat iar eu, sper, sunt un administrator afirmat… În vreme ce domnişoara Lindstrom e o Intuiţionistă care vă poate fi de folos în fizica teoretică de avangardă şi care rămîne, totuşi, un ghid turistic.
― Pregătirea ei de specialitate este redusă, ezită Denison. Are Intuiţionismul de un nivel neaşteptat de ridicat, dar foarte puţin controlat conştient.
― E cumva produsul unui program de inginerie genetică?
― Nu ştiu, însă nu m-ar surprinde dacă ar fi aşa.
― Aveţi încredere în ea?
― În ce sens? M-a ajutat.
― Ştiţi că este nevasta doctorului Barron Neville?
― Mi se pare că există doar o legătură emoţională; nimic legalizat.
― Aici, pe Lună, nici o legătură nu este legalizată. E vorba de acelaşi Neville pe care doriţi să-l puneţi coautor?
― Da.
― E o simplă coincidenţă?
― Nu. Neville a fost interesat de sosirea mea şi cred că i-a cerut Selenei să mă ajute.
― Ea v-a spus asta?
― Mi-a spus că-l interesează persoana mea. Presupun că era ceva normal.
― Nu vi s-a părut, doctore Denison, că s-ar putea ca ea să acţioneze în direcţia intereselor ei şi ale lui Neville?
― Şi cum anume ar fi diferite interesele lor de ale noastre? M-a ajutat fără nici o rezervă.
Gottstein îşi schimbă poziţia şi-şi mişcă umerii:
― Dr. Neville, spuse el, trebuie să ştie că o femeie care-i este atît de apropiată e o Intuiţionistă. De ce n-ar folosi-o? De ce ar fi rămas o simplă ghidă, dacă nu pentru a-şi masca abilitatea… Într-un anumit scop?
― Înţeleg că Dr. Neville acţionează în mod frecvent în acest fel. Îmi vine greu să bănuiesc conspiraţii inutile.
― De unde ştiţi că sunt inutile?… Cînd am sosit cu naveta, înainte de formarea globului de radiaţie deasupra echipamentului, v-am zărit. Nu eraţi lîngă Pionizer.
― Nu, într-adevăr, îşi reaminti Denison. Priveam stelele; e un obicei al meu cînd mă găsesc la suprafaţă.
― Ce făcea domnişoara Lindstrom?
― Nu ştiu. Mi-a spus că a crescut cîmpul magnetic şi în cele din urmă a apărut transferul.
― Obişnuia să umble singură la aparate?
― Nu. Dar îi pot înţelege impulsul.
― Trebuie să apară ceva similar unei ejecţii?
― Nu înţeleg.
― Nici eu nu prea înţeleg. A apărut o scînteie palidă în lumina Pămîntului, de parcă ceva ar fi zburat prin aer. Nu ştiu ce anume.
― Nici eu nu ştiu.
― Nu aveţi nici o idee dacă putea fi ceva în mod normal asociat experimentului, şi care…
― Nu.
― Atunci ce făcea domnişoara Lindstrom?
― Tot nu-mi dau seama.
Pentru o clipă, tăcerea se lăsă apăsătoare apoi Comisarul spuse:
― Înţeleg că veţi încerca să corectaţi instabilitatea transferului şi să vă gîndiţi şi la lucrarea aceea. Eu voi pune roţile în mişcare, şi cu ocazia vizitei mele pe Pămînt o să aranjez publicarea şi voi preveni guvernul.
Întrevederea luase sfîrşit. Denison se ridică, iar Comisarul adăugă: ― Mai gîndiţi-vă la Dr. Neville şi domnişoara Lindstrom.